Notă introductivă
Articolul „Cateheza adolescenților și problema Bisericii”, semnat de Irene Ní Mháille, a fost publicat în revista irlandeză The Furrow, în februarie 1987. Avem, așadar, în față un text vechi de aproape patru decenii, născut într-un context catolic irlandez foarte precis.
Articolul trebuie citit ținând seama de epoca și de locul în care a apărut. Referirile la referendumul irlandez privind divorțul, la receptarea Conciliului Vatican II, la situația Bisericii Catolice din Irlanda și chiar unele expresii folosite de autoare aparțin realităților și limbajului anilor 1980. De aceea, ideile sale nu pot fi transferate automat în contextul ortodox românesc și nici nu trebuie acceptate fără discernământ.
Publicarea traducerii nu înseamnă asumarea integrală a tuturor opiniilor exprimate de autoare. Unele afirmații pot fi discutabile din punct de vedere teologic, ecleziologic sau pastoral. Cu toate acestea, articolul merită cunoscut deoarece formulează câteva întrebări care au rămas surprinzător de actuale.
Printre ideile importante ale textului se numără:
- criza catehezei nu poate fi rezolvată numai prin schimbarea manualelor și a programelor școlare;
- credința adolescenților este influențată profund de credința trăită a adulților;
- tinerii observă foarte repede diferența dintre discursul religios și viața celui care le vorbește despre Dumnezeu;
- catehetul nu transmite numai informații, ci devine, prin propria viață, o adevărată „Scriptură vie” pentru elevii săi;
- o morală prezentată fără legătura ei cu credința, cu harul și cu întâlnirea personală cu Dumnezeu riscă să fie percepută doar ca o serie de interdicții;
- lipsa unui dialog adevărat între conducătorii Bisericii și credincioși poate produce frustrare, pasivitate și apatie;
- adolescenții nu pot fi apropiați de Biserică dacă adulții din jurul lor nu le oferă exemplul unei credințe vii, mature și responsabile;
- problema catehezei este, în cele din urmă, și o problemă a întregii comunități bisericești.
Din perspectivă ortodoxă, textul nu trebuie privit ca un document normativ, ci ca o mărturie pastorală venită dintr-un alt spațiu confesional și cultural. Valoarea lui stă mai ales în întrebarea pe care ne-o adresează și nouă: cum îi putem ajuta pe adolescenți să descopere credința nu doar ca materie de studiu, ci ca întâlnire reală cu Dumnezeu și ca mod de viață?
Cateheza adolescenților și problema Bisericii
Irene Ní Mháille
Sursa originală: The Furrow, vol. 38, nr. 2 (februarie 1987), pp. 76-83. Adresă stabilă: articolul în JSTOR
Traducere în limba română după articolul original în limba engleză.
O revizuire a programei de religie pentru ciclul superior din școlile postprimare a început. În săptămânile următoare, noi, cateheții, vom petrece mult timp în ședințe și discuții. Totuși, consider că nicio activitate desfășurată doar la nivel catehetic nu va putea răspunde nevoilor situației actuale. După cum văd eu lucrurile, avem de rezolvat o problemă mai profundă, care privește Biserica în ansamblu; înainte de a putea face vreun progres în domeniul catehezei adolescenților sau de a elabora un program nou, trebuie să abordăm problema mai fundamentală a Bisericii.
Definirea termenului „model”
Pot explica cel mai bine problema mai profundă a Bisericii, așa cum o înțeleg eu, folosind termenul „model”. Totuși, aș dori să precizez de la început în ce sens îl folosesc. Îl întrebuințez aici în sensul în care este folosit de Avery Dulles, S.J., în cartea sa Models of the Church (1974). „Model” este un termen împrumutat din știință și înseamnă o schemă mentală sau o imagine care ajută la explicarea diferențelor ori la explorarea unor perspective noi. Nu este o definiție.
Fiecare fibră a ființei mele, fiecare fărâmă de intuiție feminină pe care o am, precum și mărturia mai multor evenimente recente din Biserica irlandeză mă conving că, în Irlanda de astăzi, avem de-a face cu două modele opuse de Biserică. Pe unul dintre ele, Biserica oficială, îl voi numi „modelul instituțional”. Biserica celor aflați în căutarea unei credințe personale o voi numi „modelul centrat pe experiență”. Vreau să subliniez că, folosind acești termeni, nu doresc să sugerez că „modelul instituțional” este în întregime instituțional sau că „modelul centrat pe experiență” se bazează în întregime pe experiență. Cuvintele „instituțional” și „experiență” indică diferențe de accent care provin din mentalități diferite. Avery Dulles descrie modelul instituțional drept „perspectiva care definește Biserica în primul rând prin structurile ei vizibile, în special prin drepturile și puterile slujitorilor ei” (p. 31). Accept această definiție.
În privința celuilalt model, îl pot defini doar în linii mari ca fiind fundamentul oricărei viziuni despre Biserică ce începe prin a căuta spiritualul nu în legi și ritualuri exterioare, ci în experiența obișnuită, de fiecare zi. Acest model centrat pe experiență se potrivește imaginilor noi despre Biserică propuse de Conciliul Vatican II: „Poporul lui Dumnezeu” și „Poporul pelerin”. Fiecare model are puncte forte care îi lipsesc celuilalt. Întrucât Biserica este deopotrivă o realitate nevăzută și una văzută, orice model autentic trebuie să cuprindă această polaritate.
Impresia mea despre momentul actual este că aceste două modele se află la lumi distanță, se opun unul altuia și tind să se anuleze reciproc în moduri care nu sunt întotdeauna evidente. Cred că o parte a problemei poate consta în faptul că modelul instituțional neagă existența unor modele distincte, tinde să estompeze diferența dintre ele și pretinde că le cuprinde pe amândouă. Această abordare nu face decât să prelungească neînțelegerile și frustrările și creează impresia că ideea de Pobal Dé - Poporul lui Dumnezeu - și gândirea Conciliului Vatican II sunt vii și bine înrădăcinate, când, în realitate, puține lucruri s-au schimbat. Situații care cer atenție sunt lăsate să mocnească și nu este limpede cine ar trebui să aibă responsabilitatea inițierii pasului următor.
Doresc, așadar, să evidențiez problema pe care lipsa de înțelegere dintre aceste două modele o ridică pentru cateheză. Pentru aceasta, voi oferi câte un exemplu despre modul în care funcționează fiecare model. Voi începe cu modelul pe care îl cunosc cel mai bine, cel centrat pe experiență, și îl voi ilustra prin cateheza adolescenților. Implicarea Bisericii în recentul referendum privind divorțul m-a făcut profund conștientă de existența modelului instituțional; voi folosi dezbaterea despre divorț pentru a ilustra gândirea specifică acestui model.
Cateheza adolescenților: modelul centrat pe experiență
Abordarea catehetică din școlile postprimare din Irlanda este în principal „centrată pe experiență”. Această abordare este foarte provocatoare și oferă posibilități nelimitate. Nu cred că este pe deplin acceptată sau înțeleasă în Biserică în ansamblu și nici că implicațiile ei sunt anticipate. În fapt, ea pregătește calea pentru un model diferit de Biserică. În anumite privințe, suntem foarte bine pregătiți pentru acest lucru. Cărțile pe care le folosim în ciclul inferior - volumele 1, 2 și 3 din Christian Way, de pr. Ray Brady - sunt, după părerea mea, excelente. Ele sunt sensibile la nevoile fiecărei grupe de vârstă din Irlanda de astăzi; îl inspiră pe profesor să se adapteze creativ la nevoile diferite ale claselor, dar, mai presus de toate, sunt fidele metodologiei centrate pe experiență. Acest program este un rod al Bisericii irlandeze de care mă simt mândră.
Motivarea elevilor rămâne o sarcină foarte dificilă. Principalul motiv pentru care manualele destinate ciclului superior constituie o problemă este acela că numărul elevilor este o problemă; iar numărul elevilor este o problemă deoarece ei au probleme cu Biserica. Prin urmare, rata de succes nu este mare. Totuși, acesta nu este un motiv pentru a judeca nefavorabil metoda.
Prin metoda centrată pe experiență încercăm să-i determinăm pe elevi, în anii adolescenței, să privească totul cu ochi noi. Realitatea vieții noastre cotidiene se transformă atunci când îi descoperim toate dimensiunile. În experiența de fiecare zi ne vedem implicați în lupta dintre bine și rău, chemați să facem alegeri neîncetate, pierzându-ne și regăsindu-ne libertatea, conștienți de păcătoșenia noastră, conștienți de călăuza pe care o avem în conștiință, conștienți că putem crește în har sau că putem rămâne nedezvoltați. Aici devenim vag conștienți de destinul nostru și înaintăm, bâjbâind, spre el. Aici întâlnim prietenia, comuniunea și iubirea. Aici ne descoperim vocația personală - lucrarea pe care Dumnezeu a încredințat-o fiecăruia dintre noi în zidirea Împărăției Sale.
În experiența zilnică întâlnim suferința și frustrarea, sentimentul îngrozitor al propriilor nechibzuințe și al lipsei noastre de sensibilitate, precum și jalnica noastră nevoie de laudă și recunoaștere. Aici înțelegem ce este virtutea, când ne găsim prinși în tensiunea dintre adevăr și jumătate de adevăr, dintre dreptate și umbra ei prefăcută, dintre iubire și indiferență. Nimic nu este atât de simplu și de tranșant pe cât pare pe hârtie sau în catehisme. Tot aici, în experiența noastră cotidiană, putem întâlni adesea o bucurie de negrăit, dincolo de orice am fi putut plănui. Este ca o pregustare a ceva ce urmează să vină.
Aici ni Se descoperă Dumnezeu ca Dumnezeu, înainte chiar ca noi să putem defini ce înțelegem prin Dumnezeu. Devenim conștienți că suntem creați după chipul Său, mai ales atunci când înțelegem că fiecare zi este o succesiune continuă de hotărâri morale prin care continuăm să ne modelăm pe noi înșine, comunitățile noastre și lumea în care trăim și de care suntem strâns legați. Aceasta este latura pozitivă a moralei, care ne provoacă să ne descoperim demnitatea deplină de ființe umane.
Scriptura își găsește cu ușurință locul în această metodă, ca o carte despre experiență. În Biblie aflăm cum au trăit relația cu Dumnezeu, în experiența lor cotidiană, culturile vechi și mai puțin vechi ale tradiției iudeo-creștine. Înțelegem că experiența lor nu este experiența noastră de astăzi și că, prin urmare, trebuie să interpretăm trecând de la o cultură la alta. Dar, îndată ce înțelegem că experiența biblică nu este a noastră, Îl eliberăm pe Dumnezeu de relativitățile istoriei biblice și pricepem că trebuie să-L întâlnim noi înșine pe Dumnezeu în relativitățile vieții noastre de fiecare zi; iar acest lucru este captivant. Atunci nu mai suntem ispitiți să-L închidem pe Dumnezeu într-o cutie strâmtă sau să pretindem că putem rezolva toate problemele morale.
În această metodă, catehetul devine, într-un anumit sens, o scriptură vie, cu care elevii se pot familiariza mai ușor. Evident, catehetul nu poate pur și simplu să folosească această metodă fără să trăiască potrivit ei. Viața sa spirituală trebuie să fie modelată de descoperirea lui Dumnezeu în experiența zilnică. Cât de ușor este să spui aceasta și cât de greu este să o trăiești! Asemenea lui Avraam, trebuie să pornesc de bunăvoie în această călătorie în care Dumnezeu mă conduce, pregătită să fac orice lucru aparent lipsit de rațiune pe care Dumnezeu mi-l cere pe drum, chiar să-mi jertfesc propriul copil. Aceasta este istorisirea plină de putere. Dacă, fie și numai puțin, mă retrag în inima mea din acest angajament, voi avea mai puține lucruri de spus celor pe care îi învăț. Iar ei mă vor vedea foarte repede așa cum sunt. Vorbesc din experiența eșecurilor mele neîncetate.
Deoarece această metodă solicită enorm credința, iar o credință profundă cere multă maturitate umană, ea are nevoie să se sprijine pe Biserica mai largă, ai cărei conducători și laici adulți trăiesc același angajament de credință. Modul în care Evanghelia este predicată de episcopi și preoți, calitatea implicării adulților în Biserică - o implicare cu adevărat adultă - și calitatea educației adulților - o educație cu adevărat adultă - vor determina, în mare măsură, calitatea credinței adulte. Credința adulților va determina, în mare măsură, calitatea credinței adolescenților, nu invers.
Și totuși, realitatea situației irlandeze de astăzi este că rareori se poate face apel la credința adulților pentru a sprijini credința adolescenților. Adulții au fost prea mult timp membri pasivi ai Bisericii și nu sunt capabili să exprime ori să transmită o credință vie. Cei care pot face aceasta constituie excepțiile. Nu este de mirare, așadar, că un număr mare de adolescenți irlandezi nu sunt conștienți astăzi de nicio dimensiune spirituală a vieții lor. Foamea de Dumnezeu nu face parte din experiența lor. În cazul lor, o cateheză centrată pe experiență nu dezvăluie spiritualul.
Pe de altă parte, cei asupra cărora metoda are efect sunt ajutați să înainteze spre o credință cu adevărat personală, înrădăcinată într-o abordare nouă și pozitivă a umanității. Ei sunt pregătiți pentru o responsabilitate reală în Biserică și se vor aștepta să le fie încredințată. Niciunul dintre cele două grupuri nu este câtuși de puțin interesat de învățăturile Bisericii. Simpla lor menționare îi îndepărtează. Minoritatea interesată de valorile morale va insista să descopere valori care au sens pentru ea. Mă întreb ce le rezervă viitorul. După încheierea anilor de școală, va putea Biserica în ansamblu să-i întâlnească în mod semnificativ acolo unde se află?
Care este relația „modelului instituțional” cu cateheza centrată pe experiență? Este una foarte cooperantă. Evident, programul are sprijinul episcopilor la nivel național. În propria mea dieceză, acest domeniu beneficiază de tot ajutorul și sprijinul. Îmi imaginez că ar fi considerat chiar o prioritate. Atunci de ce vorbim despre opoziția dintre modele?
Referendumul privind divorțul
În scrisoarea lor Către Biserica tânără, episcopii i-au invitat pe tineri să-și exprime „foamea, mânia și speranțele”. Acesta este un pas important spre dialog. Ca persoană care lucrează cu normă întreagă în cateheză pentru zidirea Bisericii, sper că și eu pot fi considerată demnă de încredere pentru a face același lucru. Voi vorbi critic despre „modelul instituțional” și, ca să nu provoc ofensă, doresc să explic de la început că, din mai multe motive, mă simt străină de acest model.
Credința mea timpurie a fost hrănită în lumea arhaică din Connemara. Reforma tridentină, care a modelat cea mai mare parte a Bisericii irlandeze, nu a ajuns acolo, astfel încât, în anii mei de formare, Biserica în calitate de instituție a fost aproape absentă din conștiința mea. Tatăl meu, un om tipic din Connemara, rămâne cea mai mare sursă de inspirație a mea pentru unirea vieții cu credința. Și dincolo de mormânt continuă să mă inspire.
Cea mai mare parte a vieții mele profesionale s-a desfășurat în contexte din Lumea a Treia. Acolo, Biserica în calitate de instituție a trebuit să facă loc alterității culturilor nonoccidentale. Regulile și reglementările erau mai puțin importante și exista un simț mult mai puternic al zidirii Bisericii împreună.
Pentru că sunt femeie, văd modelul instituțional ca fiind profund patriarhal. Simt că nu prețuiește perspectiva feminină asupra lucrurilor. El echivalează loialitatea cu aprobarea sau cu tăcerea. Tot pentru că sunt femeie, privesc cu rezervă claritatea. Am nevoie de complexitatea unei anumite măsuri de haos și întuneric pentru a ajunge la realitate. Afirmațiile morale categorice, potrivit cărora ceva este întotdeauna corect sau întotdeauna greșit, mă fac să mă gândesc: „Ce bine ar fi dacă lucrurile ar fi atât de simple!”
Au existat multe aspecte ale implicării Bisericii în recentul referendum privind divorțul care m-au dezamăgit profund. Întregul demers mergea în direcția opusă celei în care încerc eu să lucrez pentru Biserică în sala de clasă. Înțeleg că preocupările ierarhiei vizează în primul rând menținerea instituției, dar oare așa ar trebui să fie? În timp ce mă străduiesc în fiecare zi - și, credeți-mă, este o strădanie uriașă! - să transmit o anumită înțelegere a mesajului creștin, preocupările mele sunt altele. Cred că instituția Bisericii se va îngriji de ea însăși dacă sufletul Bisericii este viu.
Ceea ce m-a dezamăgit mult în săptămânile dinaintea referendumului a fost sentimentul că s-a pierdut o ocazie extraordinară. Momentul ar fi putut fi folosit pentru a reînvia și, acolo unde era necesar, pentru a trezi credința adulților, de care depind atât de multe. Atenția întregii națiuni fusese mobilizată. Dimensiunea morală a problemei divorțului oferea numeroase posibilități de a predica inima și miezul mesajului creștin. Amvoanele și mijloacele de comunicare erau disponibile. Mi se părea că acesta era momentul pedagogic pe care îl așteptasem.
Dar, vai, dimensiunea credinței, singura care dă sens moralei creștine, deși prezentă într-o anumită măsură, s-a pierdut printre aspectele mai superficiale ale problemei. Îmi imaginez că adulții care erau nedumeriți la începutul dezbaterii erau și mai nedumeriți la sfârșitul ei. Accentul principal pus pe morală, în loc să fie pus pe credință, mi s-a părut că denaturează mesajul creștin. Carul a fost pus înaintea cailor. O chestiune periferică a înlocuit miezul central. Am devenit conștientă de pericolul modelului instituțional al Bisericii atunci când acesta caută mai degrabă să controleze decât să propovăduiască un mesaj spiritual.
Cât de diferite ar fi stat lucrurile dacă, în timpul dezbaterii despre divorț, ierarhia ne-ar fi chemat pe noi, Poporul lui Dumnezeu, să renunțăm la dorința noastră de siguranță și certitudine; dacă ne-ar fi avertizat cu privire la pericolul de a depinde de stat mai degrabă decât de harul lui Dumnezeu; dacă ar fi avut încredere în noi ca adulți asumați creștin și ne-ar fi provocat să ne asumăm riscul de a păși în necunoscut și de a ne încredința viața lui Dumnezeu. Mai presus de toate, dezbaterea ar fi fost cu totul diferită dacă episcopii și preoții ne-ar fi împărtășit ceva din entuziasmul „vieții noi” pe care îl trăiesc personal în fiecare zi, în timp ce merg cu Dumnezeu în mijlocul frustrărilor și dificultăților.
Atunci am fi înțeles mai bine ierarhia, ne-am fi simțit aproape de ea și am fi sprijinit-o cu căldură, pentru că toți am fi simțit că suntem angajați într-un efort comun. Atunci cateheza centrată pe experiență din sala de clasă nu s-ar mai fi simțit izolată.
Pentru noi, creștinii, chemați să ne iubim până și vrăjmașii, ar trebui să fie evident că în căsătorie nu ar trebui să existe divorț. În amintirea cuvintelor lui Iisus, așa cum ne-au fost păstrate în Noul Testament, avem minunate îndrumări pentru fericire și mijloace de apărare împotriva ruperii oricăreia dintre relațiile noastre. Trăim cu credința într-un Dumnezeu iubitor, Care Se îngrijește de toate nevoile noastre. Ni se cere să renunțăm la orice formalism gol, să ne convertim inimile și să fim ca niște copii unii față de alții, fără viclenie și fără prefăcătorie.
Cei care tratează în mod superficial orice relație nu sunt creștini angajați. Ei au dreptul să meargă pe drumul lor; noi, cei care suntem creștini, trebuie să fim lumini strălucitoare, mărturisind responsabilitatea față de Creatorul nostru pentru darul vieții și al iubirii. Oare lumina credinței, a speranței și a iubirii creștine a strălucit puternic în timpul dezbaterii despre divorț? Eu am văzut mai curând un semn de neîncredere în mesajul Evangheliei și o încredere în control. Un model centrat pe experiență ar transmite învățătura „fără divorț” într-un mod pozitiv, prin împlinire și dezvoltare personală și sexuală.
Cea mai mare dezamăgire a mea a fost în domeniul ecumenismului. Pacea pe această insulă și încetarea violenței ar trebui să fie preocuparea noastră creștină principală. Creștinismul se află în prezent sub acuzație. Distanța dintre Biserici este acum mai mare ca niciodată. O abordare diferită - una care părea să fi fost promisă în discuțiile din cadrul New Ireland Forum - ar fi putut contribui foarte mult la nașterea unui creștinism nou pe această insulă. Toate eforturile în această direcție au fost reduse la tăcere. Dacă predarea ecumenismului se limitează la sala de clasă, ea nu duce nicăieri.
Ideea mea este, așadar, că aceste două modele de Biserică, deși cooperează unul cu celălalt, se află prin însăși natura lor în opoziție.
Care model va birui?
Thomas Kuhn, în cartea sa The Structure of Scientific Revolutions (1973), explică modul în care se schimbă cunoașterea științifică. El folosește cuvântul „paradigmă” într-un sens foarte asemănător celui în care eu am folosit cuvântul „model”. „Paradigma” are o anvergură mai mare și se referă la o școală de gândire. De exemplu, modul einsteinian de a gândi știința a creat o paradigmă nouă, care a înlocuit perspectiva newtoniană. A avut loc o nouă schimbare de gândire, care a condus la o nouă interpretare a datelor științifice.
Simt că astăzi se petrece ceva analog în Biserică, în urma unei schimbări similare de gândire în lumea largă. Modelul centrat pe experiență înlocuiește modelul instituțional. Procesul a început la Conciliul Vatican II. În cazul Bisericii, însă, procesul este mai complex, pentru că nu ne preocupă numai schimbarea în sine, ci o schimbare care ne apropie de spiritul fondator al creștinismului. Ce fel de schimbare a inițiat Iisus și cum putem rămâne fideli acelei schimbări în lumea de astăzi?
Este interesant, prin urmare, să vedem ce spune Kuhn despre felul în care se schimbă paradigmele. El afirmă că oamenii care lucrează în interiorul unei anumite paradigme nu sunt conștienți de posibilitățile existente în afara ei. Viața însă este mereu în schimbare și paradigme noi sunt întotdeauna pe cale să apară. Oamenii doresc în mod firesc siguranță și continuă, cât timp este posibil, să-și caute adăpost în vechea paradigmă. Încearcă să-și facă întreaga gândire să se potrivească în ea. Dar, pe măsură ce timpul trece, această gândire devine tot mai puțin eficientă. Când se întâmplă aceasta, spune Kuhn, ei nu mai fac decât o „operațiune de ajustare”. Treptat, se confruntă cu tot mai multe evenimente incompatibile cu punctul de vedere pe care îl susțin. Aceasta înseamnă că noua paradigmă începe să se contureze. La început, ea este asociată doar cu o minoritate de oameni. Întâmpină o mare rezistență și câștigă adepți foarte încet.
Schimbarea de paradigmă a început în catolicism cu mult înainte de Conciliul Vatican II, în anumite zone ale Europei și în Lumea a Treia. Conciliul Vatican II a acceptat-o oficial. Cu toate acestea, provocarea pe care o aduce este adesea privită cu teamă și, în componentele mai instituționalizate ale Bisericii, a existat o rezistență constantă față de schimbarea implicată. Transformarea este încă în desfășurare și, ni se spune, va fi și mai mare pe măsură ce mileniul se apropie de sfârșit. Karl Rahner avertiza că gândirea catolică îngustă nu va mai putea purta minunatul mesaj al creștinismului prin schimbările care vor veni. Mulți prevăd că Lumea a Treia, și nu Europa, se va afla la cârma creștinismului. Aceasta ar conduce la schimbări uriașe. Este deja evident că devenim o comunitate mondială. Auzim ecourile evenimentelor din alte părți.
M-am străduit să arăt că aici, în Irlanda, modelul instituțional și modelul de Biserică centrat pe experiență coexistă și cooperează unul cu celălalt, fără vreun conflict aparent. Permiteți-mi acum să spun că această situație este nereală, dacă nu chiar ipocrită, și că ea face parte din problema irlandeză. Am subliniat de la început că aceste modele diferite pornesc de la mentalități diferite. Ele privesc totul în mod diferit, inclusiv nevoile Bisericii înseși.
Eu, de pildă, consider că situația Bisericii irlandeze este foarte gravă: religia nu face parte dintr-o existență plină de sens; ea nu atinge miezul moral al vieții; tinerii sunt profund înstrăinați. Problema ar putea fi abordată. Pe de altă parte, cei care aparțin modelului instituțional probabil nu vor fi de acord că Biserica se află într-o stare de decădere. Ei se simt liniștiți la gândul că suntem o mare țară catolică și că mulți oameni participă la Liturghie și primesc sacramentele. Ar prefera să nu se confrunte cu o problemă care presupune o schimbare instituțională majoră.
Eu mă pot exprima, dar nu este obligatoriu ca cineva să mă asculte. Atunci devin apatică și mă alătur lungului șir de laici apatici. Ben Kimmerling, într-un articol foarte inspirat din numărul din septembrie al revistei The Furrow, intitulat „Who Speaks for the Laity?” („Cine vorbește în numele laicilor?”), arată că o Biserică lipsită de dialog autentic generează apatie. Întrebarea „La ce bun?” exprimă o coexistență frustrată. Pentru a iniția o schimbare de model, avem nevoie de un dialog care nu se teme de confruntare.
Trebuie să conștientizăm amploarea uriașă a sarcinii care ne stă înainte. Biserica irlandeză nu este instituțională doar în sensul obișnuit al cuvântului. Din motive legate de istoria acestei țări, din vremea Reformei până în prezent, Biserica Catolică și-a dezvoltat rădăcini instituționale cu adevărat foarte adânci. Avem marele avantaj de a dispune acum de o bogăție importantă de informații istorice despre catolicismul irlandez în sinteza profesorului Corish de la Maynooth, The Irish Catholic Experience (1985), și în studiul dr. Dermot Keogh de la U.C.C., The Vatican, Bishops and Irish Politics 1919-1939 (1986). Aceste studii m-au ajutat să înțeleg puțin mai bine Biserica irlandeză de astăzi.
Dar, de când am citit aceste cărți, mă întreb: a influențat în vreun fel spiritul profetic al lui Iisus catolicismul irlandez? Cum le voi spune adolescenților mei ce este Biserica și cum îi voi ajuta să o iubească?
Dacă Biserica nu va trece foarte curând la un model centrat pe experiență, nu va mai exista o problemă a adolescenților în cateheză, pentru că nu vor mai exista adolescenți.
Notă despre autoare, în original: Irene Ní Mháille era profesoară de religie la Vocational School, Nenagh. Adresa indicată în articol: 3 Old Birr Road, Nenagh, Co. Tipperary.
