Neutralitatea religioasă nu înseamnă eliminarea Bisericii din spațiul public

 

Neutralitatea religioasă nu înseamnă eliminarea Bisericii din spațiul public

Despre școală, libertatea de conștiință, cooperarea stat–culte și memoria istorică a educației și filantropiei

O fotografie de la deschiderea unui an școlar, în care alături de reprezentanți ai unei instituții publice apar și preoți, a devenit prilej pentru o afirmație categorică: dacă România este un stat neutru religios, instituțiile statului nu ar trebui să invite reprezentanți ai niciunei confesiuni. Afirmația pornește de la o premisă adevărată, dar îi atribuie neutralității un înțeles pe care legislația românească nu îl formulează astfel.

1. Ce înseamnă, juridic, neutralitatea religioasă?

România nu are religie de stat. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă spune expres că statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee și că toate cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice. Dar același articol prevede și că autoritățile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun și le sprijină activitatea.[1]

Așadar, dreptul românesc nu construiește neutralitatea ca pe o interdicție generală a contactului dintre instituțiile publice și culte. Constituția merge în aceeași direcție: cultele sunt autonome față de stat, dar se bucură de sprijinul acestuia; iar, în materia educației, statul asigură libertatea învățământului religios și garantează organizarea lui în școlile de stat.[2]

Acest lucru nu transformă România într-un stat confesional și nu oferă vreunui cult dreptul de a domina instituția publică. El arată însă de ce formula „statul este neutru, deci instituția nu cheamă pe nimeni de nicio confesiune” este prea simplă. Neutralitatea înseamnă imparțialitate, respectarea libertății de conștiință și absența constrângerii, nu ștergerea religiei din viața publică.

2. Școala publică: deschisă valorilor religioase, dar fără constrângere

Curtea Constituțională a României, în Decizia nr. 669/2014, a arătat că „școala trebuie să fie deschisă pentru idei și valori religioase”, dar a legat această deschidere de toleranță, respect reciproc, neutralitate și de libertatea reală a părinților și elevilor de a opta. Cu alte cuvinte, prezența dimensiunii religioase în școală nu este, prin ea însăși, incompatibilă cu Constituția; incompatibilă este constrângerea.[3]

Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 interzice discriminarea și prozelitismul religios în unitățile de învățământ. Este importantă exact formularea legii: textul interzice prozelitismul religios, nu proclamă o interdicție generală a oricărei prezențe sau manifestări religioase.[4]

La rândul său, Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar prevede că școlile funcționează independent de ingerințe politice sau religioase și interzice activitățile politice și prozelitismul religios. Independența instituțională față de un cult nu trebuie confundată cu interdicția oricărui dialog sau a oricărei activități religioase desfășurate în condiții legale.[5]

3. Ce am susținut în discuția de pe Facebook

În comentarii, ideea centrală pe care am susținut-o a fost că neutralitatea statului și cooperarea cu cultele nu se exclud. Am formulat, în esență, următorul răspuns:

„Se confundă neutralitatea statului cu excluderea religiei din spațiul public. Legea 489/2006 nu spune că, fiind neutre, instituțiile publice nu pot invita reprezentanți ai cultelor. Dimpotrivă, aceeași lege care consacră neutralitatea prevede cooperarea autorităților publice cu cultele în domenii de interes comun. Neutralitatea nu înseamnă ostilitate față de religie.”

Am subliniat și că simpla fotografie cu preoți la deschiderea anului școlar nu este suficientă pentru a demonstra o încălcare a legii. Pentru o concluzie juridică ar trebui cunoscute condițiile concrete: cine a solicitat momentul religios, cine l-a aprobat, dacă participarea a fost voluntară și dacă persoanele care nu doreau să participe au avut libertatea reală de a se retrage.

Un precedent instituțional relevant este Hotărârea CNCD nr. 706/2017. În acea cauză, Consiliul a recomandat ca activitățile religioase din școli să respecte libertatea de participare și a indicat rolul Consiliului de administrație în decizia de organizare; de asemenea, a apreciat că participarea obligatorie, fără acordul prealabil al părinților ori al elevilor majori și cu consecințe pentru neparticipare, poate constitui discriminare. Hotărârea trebuie citită ca precedent instituțional în contextul său, nu ca înlocuitor al legislației actuale.[6]

4. „Dacă ai chemat doar ortodocși, i-ai discriminat pe ceilalți”?

Nici această concluzie nu poate fi trasă automat. Ordonanța nr. 137/2000 definește discriminarea prin raportare la o deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop ori efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a unor drepturi. Prin urmare, simplul fapt că la un eveniment este prezent reprezentantul unui singur cult nu dovedește singur că alte persoane sau culte au fost lipsite de un drept.[7]

Contextul contează: dacă ar exista refuzul nejustificat al unei solicitări similare venite din partea altui cult, constrângerea elevilor, sancționarea neparticipării sau transformarea evenimentului într-un mijloc de recrutare religioasă, analiza ar fi alta. Dar nu putem transforma o fotografie într-o sentință juridică.

În același timp, nici directorul nu este un „stăpân” al școlii care poate face orice dorește. Conducerea unității funcționează în limitele legii, ale regulamentelor și ale competențelor Consiliului de administrație. Așadar, argumentul corect nu este „directorul poate invita pe cine vrea”, ci „o instituție publică poate coopera cu reprezentanții cultelor, dacă respectă cadrul legal, libertatea de conștiință și nediscriminarea”.

5. Dreptul părinților și libertatea celui care nu crede

Articolul 29 alin. (6) din Constituție garantează părinților și tutorilor dreptul de a asigura educația copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Acest drept este esențial și trebuie luat în serios. Nimeni nu ar trebui obligat să se roage, să participe la un ritual sau să adopte o credință contrară propriilor convingeri.

Dar protejarea celui care nu dorește participarea religioasă nu cere dispariția religiei din spațiul public. Neutralitatea autentică trebuie să protejeze simultan libertatea celui care crede și libertatea celui care nu crede. Altfel, neutralitatea riscă să fie transformată într-o ideologie a excluderii.

6. Biserica și educația: o legătură mai veche decât statul modern

Discuția actuală despre școală și Biserică nu ar trebui purtată ca și cum cele două instituții s-ar fi întâlnit pentru prima dată în ultimii ani. Istoria educației pe teritoriile românești arată o implicare majoră a așezămintelor bisericești și mănăstirești în formarea culturii scrise, în pregătirea clericilor și dascălilor, în copierea și tipărirea cărților și în organizarea unor forme timpurii de învățământ.

Un exemplu emblematic este Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului, legată de Biserica „Sfântul Nicolae”. Muzeul care funcționează astăzi în acest ansamblu consemnează anul 1495 pentru zidirea școlii. Nu este corect să spunem că aceasta a fost prima școală de orice fel de pe actualul teritoriu al României - există atestări mai vechi ale unor școli -, dar ea rămâne unul dintre cele mai importante și mai vechi repere ale învățământului românesc, într-un cadru eclezial.[8]

La Mănăstirea Putna s-a dezvoltat, în secolele XV-XVI, un puternic centru cultural și o școală de muzică bisericească, caligrafie și arte ale manuscrisului. Mănăstirea nu a fost numai spațiu de cult, ci și loc de formare, creație și transmitere a culturii.[9]

De aceea, formularea istorică prudentă și corectă este că Biserica și instituțiile ecleziale s-au aflat între principalii întemeietori și susținători ai formelor timpurii de educație și cultură scrisă din spațiul românesc. A spune aceasta nu înseamnă a transforma istoria într-un argument pentru privilegii juridice în prezent, ci a recunoaște un fapt de civilizație.

7. Biserica, bolnițele și primele așezăminte spitalicești

Rolul instituțiilor religioase este vizibil și în istoria asistenței medicale. La Sibiu, complexul de pe actuala stradă a Azilului este legat de cea mai veche atestare documentară a unui spital de pe actualul teritoriu al României, din 1292. Patrimoniul municipal al Sibiului arată că Biserica Azilului și ordinul Sfântului Spirit organizau aici îngrijirea bolnavilor și săracilor.[10]

Este importantă o precizare: acest exemplu aparține creștinismului occidental medieval, nu Bisericii Ortodoxe. Tocmai această nuanță întărește argumentul istoric corect: instituțiile creștine au participat foarte devreme la organizarea asistenței medicale pe teritoriul actual al României.

În Țara Românească, Spitalul Colțea, inaugurat în 1704, s-a dezvoltat în cadrul unui ansamblu bisericesc și filantropic. Ministerul Sănătății îl prezintă drept primul așezământ medical din țară care funcționează neîntrerupt până în prezent. Relația dintre biserică, filantropie și îngrijirea bolnavilor este aici direct documentată.[11]

În Moldova, Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași a fost dat în folosință la 1 ianuarie 1757 și s-a dezvoltat în vecinătatea bisericii cu același nume. Istoricul oficial al spitalului amintește explicit tradiția bisericilor și mănăstirilor ca centre în jurul cărora s-au dezvoltat școli, tiparnițe și bolnițe.[12]

8. Neutralitatea nu cere amnezie istorică

Nimeni nu trebuie constrâns să creadă. Nimeni nu trebuie obligat să participe la o slujbă. Niciun elev nu trebuie discriminat pentru că este ortodox, catolic, protestant, musulman, aparține altei religii sau nu are nicio credință religioasă. Aceste principii nu sunt negociabile.

Dar tocmai de aceea este nevoie de o definiție corectă a neutralității. Statul neutru nu este statul care se preface că religia nu există și nici statul care rupe orice relație cu comunitățile religioase. Este statul care nu impune credința, nu favorizează nelegal un cult și nu discriminează, dar poate coopera cu cultele în condițiile legii.

Putem apăra libertatea copilului care nu dorește să participe la un moment religios fără să declarăm ilegală, prin simpla ei existență, prezența unui preot la o festivitate. Putem cere respectarea legii fără a transforma neutralitatea în ostilitate. Și putem discuta despre școala modernă fără să uităm că, înainte ca statul român modern să își construiască rețelele de școli și spitale, instituțiile bisericești și comunitățile religioase au avut un rol important în educație, cultură și filantropie.

Neutralitatea nu înseamnă amnezie istorică. Iar libertatea religioasă nu înseamnă dispariția religiei din spațiul public.

Notă editorială

Fotografia este folosită ca punct de plecare pentru o discuție juridică și istorică. Din imagine, luată singură, nu pot fi stabilite condițiile în care a fost organizat momentul religios, caracterul voluntar al participării sau existența unei eventuale discriminări. Articolul nu urmărește identificarea persoanelor din fotografie.

 

Bibliografie și surse

Legislație, jurisprudență și documente instituționale

 

1. Constituția României, art. 29 și art. 32 alin. (7), Camera Deputaților. https://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2

2. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, art. 9, forma actualizată, Portal Legislativ. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/309283

3. Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, art. 11, forma actualizată, Portal Legislativ. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/309185

4. Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, aprobat prin O.M.E. nr. 5726/2024, art. 4, Portal Legislativ. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/289484

5. Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, Portal Legislativ. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/164914

6. O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 2, forma actualizată, Portal Legislativ. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/256298

7. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Hotărârea nr. 706 din 6 decembrie 2017, Dosar 462/2017. https://www.cncd.ro/wp-content/uploads/2020/12/hotarare-706-17.pdf

Surse istorice și instituționale

8. Muzeul „Prima Școală Românească”, Brașov, prezentarea instituției și istoricul ansamblului. https://www.primascoalaromaneasca.ro/site/

9. Mănăstirea Putna, „Școala muzicală de la Putna”, prezentare istorică. https://www.putna.ro/ro/cuvinte-catre-tineri-nr-xv-2022-cuvinte-catre-tineri/Scoala-muzicala-de-la-Putna-148

10. Primăria Municipiului Sibiu, Patrimoniu: „Str. Azilului nr. 4” și „Medicina în Sibiu”. https://patrimoniu.sibiu.ro/cladiri2/azilului/472

11. Ministerul Sănătății, „Spitalul Clinic Colțea” - istoric. https://www.ms.ro/ro/unitati-sanitare/spitalul-clinic-coltea/

12. Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon” Iași, „Istoric”. https://www.spitalspiridon.ro/index.php/spital/istoric-spital

Toate sursele online au fost consultate/verificate la 10 septembrie 2026.

---

[1] Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, art. 9 alin. (1)-(3).

[2] Constituția României, art. 29 alin. (5) și art. 32 alin. (7).

[3] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 669/2014, în special considerentele 20-22.

[4] Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, art. 11 alin. (1).

[5] Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, aprobat prin O.M.E. nr. 5726/2024, art. 4.

[6] Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Hotărârea nr. 706/06.12.2017, pct. 5.7-5.8 și dispozitivul hotărârii.

[7] O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 2.

[8] Muzeul „Prima Școală Românească”, Brașov: prezentarea instituției consemnează zidirea școlii în anul 1495.

[9] Mănăstirea Putna, „Școala muzicală de la Putna”: prezentare privind centrul cultural și școala de psaltichie de la Putna.

[10] Primăria Municipiului Sibiu, Patrimoniu, „Str. Azilului nr. 4” și „Medicina în Sibiu”: atestarea spitalului din 1292 și legătura cu Ordinul Sfântului Spirit.

[11] Ministerul Sănătății, „Spitalul Clinic Colțea”: istoricul inaugurării din 1704 și al ansamblului medical.

[12] Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon” Iași, „Istoric”: spitalul dat în folosință la 1 ianuarie 1757 și legătura cu Biserica „Sf. Spiridon”.

 

Cărți mici pentru inimi mari – o bibliotecă de cateheză pentru copii, părinți și profesori

Într-o vreme în care copiii sunt înconjurați de ecrane, informații rapide și personaje care devin celebre peste noapte, apropierea lor de valorile credinței nu mai poate fi realizată numai prin explicații abstracte. Copilul are nevoie de poveste, imagine, dialog, joc și exemple concrete. Are nevoie să descopere că smerenia, iubirea, cumpătarea sau înțelepciunea nu sunt simple cuvinte dintr-un manual, ci moduri în care poate trăi în fiecare zi.

Volumele semnate de pr. prof. Adrian Chiagă și prof. Cristina Chiagă, publicate la Editura Egumenița, alcătuiesc împreună o mică bibliotecă de educație creștină. Pe pagina dedicată autorilor sunt reunite nouă titluri care se adresează în special copiilor, adolescenților, părinților, profesorilor de religie și celor implicați în activități catehetice.

Povestirea care deschide inima copilului

Unul dintre cele mai recente volume este „Povestiri mici pentru inimi mari”, o carte de 108 pagini, al cărei titlu exprimă foarte bine rostul întregii colecții: istorisiri aparent simple, dar care pot sădi în sufletul copilului întrebări și înțelesuri importante. Cartea a apărut în catalogul Editurii Egumenița în anul 2026.

Copilul nu reține întotdeauna o definiție, însă își amintește o poveste. Își amintește personajul care a iertat, omul care a împărțit pâinea sa cu altul, copilul care și-a recunoscut greșeala sau sfântul care nu și-a pierdut nădejdea. Astfel, povestirea devine cateheză, fără să capete tonul unei lecții rigide.

În aceeași direcție se înscrie și volumul „Cu ce seamănă iubirea”, apărut în anul 2020, cu 96 de pagini. Chiar titlul pornește de la o întrebare pe care orice copil ar putea să o rostească. Iubirea este greu de definit, dar poate fi recunoscută în gesturi: în răbdarea părinților, în ajutorarea celui aflat în nevoie, în iertare, în prietenie și în grija față de cei singuri.

Sfinții nu s-au născut desăvârșiți

Poate cel mai provocator titlu al autorilor este „Păcătoșii din Rai”. Cartea cuprinde povestiri și întâmplări din viețile unor sfinți care, înainte de convertirea lor, au fost oameni stăpâniți de patimi și păcate. Între istorisirile prezentate se află convertiri ale unor tâlhari, actori, oameni căzuți și ale unor persoane pe care societatea le-ar fi considerat pierdute.

Mesajul unei asemenea cărți este deosebit de important: sfințenia nu înseamnă că omul nu a greșit niciodată, ci că nu a rămas prizonierul greșelii sale. Creștinismul nu vorbește despre oameni fără trecut, ci despre oameni care, întâlnindu-L pe Dumnezeu, au primit puterea unui nou început.

Cartea poate fi folositoare mai ales adolescenților, care ajung uneori să creadă că o greșeală le definește întreaga viață. Viețile sfinților arată că pocăința nu este umilirea omului, ci ridicarea lui.

Un volum apropiat ca metodă este „Eroinele credinței”, apărut în anul 2026, cu 160 de pagini. Acesta reunește povestiri și întâmplări din viețile unor femei sfinte a căror canonizare a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2025, între care se află și Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu.

Prezentarea acestor personalități este binevenită, deoarece le oferă copiilor și tinerilor modele feminine de credință, curaj, răbdare, demnitate și dragoste pentru Biserică.

Virtuțile explicate prin personaje biblice

O parte importantă a cărților semnate de cei doi autori este dedicată virtuților creștine. În loc să prezinte virtuțile numai prin definiții, autorii le așază în legătură cu personaje și întâmplări biblice.

În „Cumpătarea – Judecătorul virtuților”, virtutea cumpătării este prezentată prin viața Sfântului Proroc Daniel și a celor trei tineri care au refuzat să se îndepărteze de credința lor. Volumul are 56 de pagini și este încadrat între cărțile destinate copiilor.

Cumpătarea nu înseamnă numai abținerea de la mâncare sau băutură. Ea este puterea de a nu deveni robul propriilor dorințe, de a ști când este suficient și de a păstra măsura în tot ceea ce facem. Este una dintre virtuțile de care copilul lumii contemporane are foarte mare nevoie.

Volumul „Smerenia – Portarul virtuților” vorbește despre o însușire greu de înțeles într-o societate în care omul este îndemnat permanent să se promoveze, să se compare și să demonstreze că este mai bun decât ceilalți. În prezentarea cărții, smerenia este legată de acceptarea cu încredere a celor pe care Dumnezeu le îngăduie în viața omului.

Smerenia nu înseamnă lipsă de personalitate și nici dispreț față de propria persoană. Ea înseamnă adevăr: să îți cunoști darurile fără să te lauzi și greșelile fără să deznădăjduiești.

În „Înțelepciunea – Sfetnicul virtuților”, un volum de 56 de pagini apărut în anul 2024, înțelepciunea este prezentată ca puterea care luminează și îndrumă toate celelalte fapte bune. Cartea face parte din seria dedicată virtuților și este asociată, în prezentările editoriale, cu modelul Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina.

Nu este suficient să intenționăm să facem binele; trebuie să știm și cum să-l facem, pentru ca ajutorul nostru să fie cu adevărat folositor. Din această perspectivă, înțelepciunea devine sfetnicul care păzește iubirea, curajul și milostenia de exagerare sau de rătăcire.

Cele zece porunci, explicate pe înțelesul tinerilor

Cartea „10 pentru Împărăție – Decalogul” are 64 de pagini și a apărut în anul 2023. Volumul îmbină povestirea, învățăturile și jocurile, fiind destinat copiilor, adolescenților și tinerilor.

Cele zece porunci sunt uneori percepute numai ca o listă de interdicții. În realitate, ele sunt hotare care apără libertatea și demnitatea omului. Porunca de a nu minți apără încrederea, porunca de a nu fura apără munca și proprietatea aproapelui, iar cinstirea părinților apără familia și recunoștința.

Prin povestiri și activități, Decalogul poate fi prezentat nu ca o colecție de amenințări, ci ca un drum care îl ajută pe om să nu se piardă.

Religia învățată și prin joc

Un instrument deosebit de folositor pentru profesori și cateheți este „Culegere de jocuri și exerciții creștin-ortodoxe”. Volumul are 112 pagini, a apărut în anul 2024 și este prezentat ca material complementar pentru manualele și auxiliarele ciclului primar.

Temele acoperă iubirea lui Dumnezeu, relația omului cu semenii, viața ca dar, identitatea creștină, comuniunea, sfințenia și iubirea creștină ca temelie a conviețuirii.

Jocul didactic nu micșorează seriozitatea orei de religie. Dimpotrivă, atunci când este bine ales, îl ajută pe copil să participe, să gândească, să colaboreze și să aplice ceea ce a învățat. Religia nu trebuie redusă la memorarea mecanică a unor noțiuni, ci trebuie să devină întâlnire, dialog și experiență.

O bibliotecă folositoare pentru familie și școală

Privite împreună, aceste volume urmăresc trei direcții importante: transmiterea credinței prin povestire, formarea caracterului prin cultivarea virtuților și implicarea copilului prin exerciții și jocuri.

Ele pot fi folosite în familie, la ora de religie, în școala de duminică, în taberele creștine sau în întâlnirile catehetice ale parohiei. Părintele poate citi o povestire înainte de culcare, profesorul poate porni de la ea o discuție, iar preotul o poate transforma într-o activitate catehetică.

În spatele unor titluri simple se află o idee pedagogică esențială: sufletul copilului nu poate fi format numai prin porunci rostite de la distanță. El are nevoie de modele, de întrebări, de întâmplări și de oameni în care să vadă că Evanghelia poate fi trăită.

Asemenea cărți nu îl obligă pe copil să devină peste noapte un mic teolog. Îl ajută însă să descopere că bunătatea este posibilă, că omul se poate ridica după cădere, că sfinții au fost oameni adevărați și că drumul către Dumnezeu începe adesea printr-un gest foarte simplu: o rugăciune, o iertare, o faptă bună sau o poveste citită la timpul potrivit.

Educația sufletului: De ce ora de Religie și mersul la biserică sunt repere, nu poveri

 

Educația sufletului: De ce ora de Religie și mersul la biserică sunt repere, nu poveri

 

Nimeni nu spune că este greșit ca un elev de la muzică să meargă la concert, unul de la biologie la muzeul de științe sau unul de la sport să participe la competiții. În același fel, este firesc ca disciplina Religie să îi familiarizeze pe elevi și cu spațiul liturgic, atunci când acest lucru este propus în context educațional și cu respectarea libertății de conștiință.

P.S. Dar se pare că doar ce ține de religie deranjează. Paradoxul este că nu ni se pare prea mult să petrecem ore întregi la cumpărături, în fața televizorului, pe telefon sau dormind până târziu. Pentru toate acestea găsim timp. Dar când vine vorba de o oră petrecută în biserică, de rugăciune sau de întâlnirea cu Dumnezeu, dintr-o dată ni se pare că este prea mult.

Problema nu este lipsa timpului, ci lipsa priorităților. Întotdeauna ne facem timp pentru ceea ce considerăm cu adevărat important.

Dacă credem că educația unui copil înseamnă doar informație și nu și formarea sufletului, atunci am redus omul la o simplă minte. Dar omul are și conștiință, și suflet, și nevoie de Dumnezeu.

Mersul la biserică nu este o povară, ci o întâlnire cu Dumnezeu, cu comunitatea și cu propriul suflet. Iar un copil care învață să-și facă timp și pentru Dumnezeu nu pierde o oră din viață, ci câștigă un reper pentru întreaga viață.

Cateheza adolescenților și problema Bisericii - Irene Ní Mháille

 

 Notă introductivă

Articolul „Cateheza adolescenților și problema Bisericii”, semnat de Irene Ní Mháille, a fost publicat în revista irlandeză The Furrow, în februarie 1987. Avem, așadar, în față un text vechi de aproape patru decenii, născut într-un context catolic irlandez foarte precis.

Articolul trebuie citit ținând seama de epoca și de locul în care a apărut. Referirile la referendumul irlandez privind divorțul, la receptarea Conciliului Vatican II, la situația Bisericii Catolice din Irlanda și chiar unele expresii folosite de autoare aparțin realităților și limbajului anilor 1980. De aceea, ideile sale nu pot fi transferate automat în contextul ortodox românesc și nici nu trebuie acceptate fără discernământ.

Publicarea traducerii nu înseamnă asumarea integrală a tuturor opiniilor exprimate de autoare. Unele afirmații pot fi discutabile din punct de vedere teologic, ecleziologic sau pastoral. Cu toate acestea, articolul merită cunoscut deoarece formulează câteva întrebări care au rămas surprinzător de actuale.

Printre ideile importante ale textului se numără:

•     criza catehezei nu poate fi rezolvată numai prin schimbarea manualelor și a programelor școlare;
•     credința adolescenților este influențată profund de credința trăită a adulților;
•     tinerii observă foarte repede diferența dintre discursul religios și viața celui care le vorbește despre Dumnezeu;
•     catehetul nu transmite numai informații, ci devine, prin propria viață, o adevărată „Scriptură vie” pentru elevii săi;
•    o morală prezentată fără legătura ei cu credința, cu harul și cu întâlnirea personală cu Dumnezeu riscă să fie percepută doar ca o serie de interdicții;
•    lipsa unui dialog adevărat între conducătorii Bisericii și credincioși poate produce frustrare, pasivitate și apatie;
•     adolescenții nu pot fi apropiați de Biserică dacă adulții din jurul lor nu le oferă exemplul unei credințe vii, mature și responsabile;
•       problema catehezei este, în cele din urmă, și o problemă a întregii comunități bisericești.

Din perspectivă ortodoxă, textul nu trebuie privit ca un document normativ, ci ca o mărturie pastorală venită dintr-un alt spațiu confesional și cultural. Valoarea lui stă mai ales în întrebarea pe care ne-o adresează și nouă: cum îi putem ajuta pe adolescenți să descopere credința nu doar ca materie de studiu, ci ca întâlnire reală cu Dumnezeu și ca mod de viață?

Cateheza adolescenților și problema Bisericii

Irene Ní Mháille

Sursa originală: The Furrow, vol. 38, nr. 2 (februarie 1987), pp. 76-83. Adresă stabilă: articolul în JSTOR

Traducere în limba română după articolul original în limba engleză.

O revizuire a programei de religie pentru ciclul superior din școlile postprimare a început. În săptămânile următoare, noi, cateheții, vom petrece mult timp în ședințe și discuții. Totuși, consider că nicio activitate desfășurată doar la nivel catehetic nu va putea răspunde nevoilor situației actuale. După cum văd eu lucrurile, avem de rezolvat o problemă mai profundă, care privește Biserica în ansamblu; înainte de a putea face vreun progres în domeniul catehezei adolescenților sau de a elabora un program nou, trebuie să abordăm problema mai fundamentală a Bisericii.

Definirea termenului „model”

Pot explica cel mai bine problema mai profundă a Bisericii, așa cum o înțeleg eu, folosind termenul „model”. Totuși, aș dori să precizez de la început în ce sens îl folosesc. Îl întrebuințez aici în sensul în care este folosit de Avery Dulles, S.J., în cartea sa Models of the Church (1974). „Model” este un termen împrumutat din știință și înseamnă o schemă mentală sau o imagine care ajută la explicarea diferențelor ori la explorarea unor perspective noi. Nu este o definiție.

Fiecare fibră a ființei mele, fiecare fărâmă de intuiție feminină pe care o am, precum și mărturia mai multor evenimente recente din Biserica irlandeză mă conving că, în Irlanda de astăzi, avem de-a face cu două modele opuse de Biserică. Pe unul dintre ele, Biserica oficială, îl voi numi „modelul instituțional”. Biserica celor aflați în căutarea unei credințe personale o voi numi „modelul centrat pe experiență”. Vreau să subliniez că, folosind acești termeni, nu doresc să sugerez că „modelul instituțional” este în întregime instituțional sau că „modelul centrat pe experiență” se bazează în întregime pe experiență. Cuvintele „instituțional” și „experiență” indică diferențe de accent care provin din mentalități diferite. Avery Dulles descrie modelul instituțional drept „perspectiva care definește Biserica în primul rând prin structurile ei vizibile, în special prin drepturile și puterile slujitorilor ei” (p. 31). Accept această definiție.

În privința celuilalt model, îl pot defini doar în linii mari ca fiind fundamentul oricărei viziuni despre Biserică ce începe prin a căuta spiritualul nu în legi și ritualuri exterioare, ci în experiența obișnuită, de fiecare zi. Acest model centrat pe experiență se potrivește imaginilor noi despre Biserică propuse de Conciliul Vatican II: „Poporul lui Dumnezeu” și „Poporul pelerin”. Fiecare model are puncte forte care îi lipsesc celuilalt. Întrucât Biserica este deopotrivă o realitate nevăzută și una văzută, orice model autentic trebuie să cuprindă această polaritate.

Impresia mea despre momentul actual este că aceste două modele se află la lumi distanță, se opun unul altuia și tind să se anuleze reciproc în moduri care nu sunt întotdeauna evidente. Cred că o parte a problemei poate consta în faptul că modelul instituțional neagă existența unor modele distincte, tinde să estompeze diferența dintre ele și pretinde că le cuprinde pe amândouă. Această abordare nu face decât să prelungească neînțelegerile și frustrările și creează impresia că ideea de Pobal Dé - Poporul lui Dumnezeu - și gândirea Conciliului Vatican II sunt vii și bine înrădăcinate, când, în realitate, puține lucruri s-au schimbat. Situații care cer atenție sunt lăsate să mocnească și nu este limpede cine ar trebui să aibă responsabilitatea inițierii pasului următor.

Doresc, așadar, să evidențiez problema pe care lipsa de înțelegere dintre aceste două modele o ridică pentru cateheză. Pentru aceasta, voi oferi câte un exemplu despre modul în care funcționează fiecare model. Voi începe cu modelul pe care îl cunosc cel mai bine, cel centrat pe experiență, și îl voi ilustra prin cateheza adolescenților. Implicarea Bisericii în recentul referendum privind divorțul m-a făcut profund conștientă de existența modelului instituțional; voi folosi dezbaterea despre divorț pentru a ilustra gândirea specifică acestui model.

Cateheza adolescenților: modelul centrat pe experiență

Abordarea catehetică din școlile postprimare din Irlanda este în principal „centrată pe experiență”. Această abordare este foarte provocatoare și oferă posibilități nelimitate. Nu cred că este pe deplin acceptată sau înțeleasă în Biserică în ansamblu și nici că implicațiile ei sunt anticipate. În fapt, ea pregătește calea pentru un model diferit de Biserică. În anumite privințe, suntem foarte bine pregătiți pentru acest lucru. Cărțile pe care le folosim în ciclul inferior - volumele 1, 2 și 3 din Christian Way, de pr. Ray Brady - sunt, după părerea mea, excelente. Ele sunt sensibile la nevoile fiecărei grupe de vârstă din Irlanda de astăzi; îl inspiră pe profesor să se adapteze creativ la nevoile diferite ale claselor, dar, mai presus de toate, sunt fidele metodologiei centrate pe experiență. Acest program este un rod al Bisericii irlandeze de care mă simt mândră.

Motivarea elevilor rămâne o sarcină foarte dificilă. Principalul motiv pentru care manualele destinate ciclului superior constituie o problemă este acela că numărul elevilor este o problemă; iar numărul elevilor este o problemă deoarece ei au probleme cu Biserica. Prin urmare, rata de succes nu este mare. Totuși, acesta nu este un motiv pentru a judeca nefavorabil metoda.

Prin metoda centrată pe experiență încercăm să-i determinăm pe elevi, în anii adolescenței, să privească totul cu ochi noi. Realitatea vieții noastre cotidiene se transformă atunci când îi descoperim toate dimensiunile. În experiența de fiecare zi ne vedem implicați în lupta dintre bine și rău, chemați să facem alegeri neîncetate, pierzându-ne și regăsindu-ne libertatea, conștienți de păcătoșenia noastră, conștienți de călăuza pe care o avem în conștiință, conștienți că putem crește în har sau că putem rămâne nedezvoltați. Aici devenim vag conștienți de destinul nostru și înaintăm, bâjbâind, spre el. Aici întâlnim prietenia, comuniunea și iubirea. Aici ne descoperim vocația personală - lucrarea pe care Dumnezeu a încredințat-o fiecăruia dintre noi în zidirea Împărăției Sale.

În experiența zilnică întâlnim suferința și frustrarea, sentimentul îngrozitor al propriilor nechibzuințe și al lipsei noastre de sensibilitate, precum și jalnica noastră nevoie de laudă și recunoaștere. Aici înțelegem ce este virtutea, când ne găsim prinși în tensiunea dintre adevăr și jumătate de adevăr, dintre dreptate și umbra ei prefăcută, dintre iubire și indiferență. Nimic nu este atât de simplu și de tranșant pe cât pare pe hârtie sau în catehisme. Tot aici, în experiența noastră cotidiană, putem întâlni adesea o bucurie de negrăit, dincolo de orice am fi putut plănui. Este ca o pregustare a ceva ce urmează să vină.

Aici ni Se descoperă Dumnezeu ca Dumnezeu, înainte chiar ca noi să putem defini ce înțelegem prin Dumnezeu. Devenim conștienți că suntem creați după chipul Său, mai ales atunci când înțelegem că fiecare zi este o succesiune continuă de hotărâri morale prin care continuăm să ne modelăm pe noi înșine, comunitățile noastre și lumea în care trăim și de care suntem strâns legați. Aceasta este latura pozitivă a moralei, care ne provoacă să ne descoperim demnitatea deplină de ființe umane.

Scriptura își găsește cu ușurință locul în această metodă, ca o carte despre experiență. În Biblie aflăm cum au trăit relația cu Dumnezeu, în experiența lor cotidiană, culturile vechi și mai puțin vechi ale tradiției iudeo-creștine. Înțelegem că experiența lor nu este experiența noastră de astăzi și că, prin urmare, trebuie să interpretăm trecând de la o cultură la alta. Dar, îndată ce înțelegem că experiența biblică nu este a noastră, Îl eliberăm pe Dumnezeu de relativitățile istoriei biblice și pricepem că trebuie să-L întâlnim noi înșine pe Dumnezeu în relativitățile vieții noastre de fiecare zi; iar acest lucru este captivant. Atunci nu mai suntem ispitiți să-L închidem pe Dumnezeu într-o cutie strâmtă sau să pretindem că putem rezolva toate problemele morale.

În această metodă, catehetul devine, într-un anumit sens, o scriptură vie, cu care elevii se pot familiariza mai ușor. Evident, catehetul nu poate pur și simplu să folosească această metodă fără să trăiască potrivit ei. Viața sa spirituală trebuie să fie modelată de descoperirea lui Dumnezeu în experiența zilnică. Cât de ușor este să spui aceasta și cât de greu este să o trăiești! Asemenea lui Avraam, trebuie să pornesc de bunăvoie în această călătorie în care Dumnezeu mă conduce, pregătită să fac orice lucru aparent lipsit de rațiune pe care Dumnezeu mi-l cere pe drum, chiar să-mi jertfesc propriul copil. Aceasta este istorisirea plină de putere. Dacă, fie și numai puțin, mă retrag în inima mea din acest angajament, voi avea mai puține lucruri de spus celor pe care îi învăț. Iar ei mă vor vedea foarte repede așa cum sunt. Vorbesc din experiența eșecurilor mele neîncetate.

Deoarece această metodă solicită enorm credința, iar o credință profundă cere multă maturitate umană, ea are nevoie să se sprijine pe Biserica mai largă, ai cărei conducători și laici adulți trăiesc același angajament de credință. Modul în care Evanghelia este predicată de episcopi și preoți, calitatea implicării adulților în Biserică - o implicare cu adevărat adultă - și calitatea educației adulților - o educație cu adevărat adultă - vor determina, în mare măsură, calitatea credinței adulte. Credința adulților va determina, în mare măsură, calitatea credinței adolescenților, nu invers.

Și totuși, realitatea situației irlandeze de astăzi este că rareori se poate face apel la credința adulților pentru a sprijini credința adolescenților. Adulții au fost prea mult timp membri pasivi ai Bisericii și nu sunt capabili să exprime ori să transmită o credință vie. Cei care pot face aceasta constituie excepțiile. Nu este de mirare, așadar, că un număr mare de adolescenți irlandezi nu sunt conștienți astăzi de nicio dimensiune spirituală a vieții lor. Foamea de Dumnezeu nu face parte din experiența lor. În cazul lor, o cateheză centrată pe experiență nu dezvăluie spiritualul.

Pe de altă parte, cei asupra cărora metoda are efect sunt ajutați să înainteze spre o credință cu adevărat personală, înrădăcinată într-o abordare nouă și pozitivă a umanității. Ei sunt pregătiți pentru o responsabilitate reală în Biserică și se vor aștepta să le fie încredințată. Niciunul dintre cele două grupuri nu este câtuși de puțin interesat de învățăturile Bisericii. Simpla lor menționare îi îndepărtează. Minoritatea interesată de valorile morale va insista să descopere valori care au sens pentru ea. Mă întreb ce le rezervă viitorul. După încheierea anilor de școală, va putea Biserica în ansamblu să-i întâlnească în mod semnificativ acolo unde se află?

Care este relația „modelului instituțional” cu cateheza centrată pe experiență? Este una foarte cooperantă. Evident, programul are sprijinul episcopilor la nivel național. În propria mea dieceză, acest domeniu beneficiază de tot ajutorul și sprijinul. Îmi imaginez că ar fi considerat chiar o prioritate. Atunci de ce vorbim despre opoziția dintre modele?

Referendumul privind divorțul

În scrisoarea lor Către Biserica tânără, episcopii i-au invitat pe tineri să-și exprime „foamea, mânia și speranțele”. Acesta este un pas important spre dialog. Ca persoană care lucrează cu normă întreagă în cateheză pentru zidirea Bisericii, sper că și eu pot fi considerată demnă de încredere pentru a face același lucru. Voi vorbi critic despre „modelul instituțional” și, ca să nu provoc ofensă, doresc să explic de la început că, din mai multe motive, mă simt străină de acest model.

Credința mea timpurie a fost hrănită în lumea arhaică din Connemara. Reforma tridentină, care a modelat cea mai mare parte a Bisericii irlandeze, nu a ajuns acolo, astfel încât, în anii mei de formare, Biserica în calitate de instituție a fost aproape absentă din conștiința mea. Tatăl meu, un om tipic din Connemara, rămâne cea mai mare sursă de inspirație a mea pentru unirea vieții cu credința. Și dincolo de mormânt continuă să mă inspire.

Cea mai mare parte a vieții mele profesionale s-a desfășurat în contexte din Lumea a Treia. Acolo, Biserica în calitate de instituție a trebuit să facă loc alterității culturilor nonoccidentale. Regulile și reglementările erau mai puțin importante și exista un simț mult mai puternic al zidirii Bisericii împreună.

Pentru că sunt femeie, văd modelul instituțional ca fiind profund patriarhal. Simt că nu prețuiește perspectiva feminină asupra lucrurilor. El echivalează loialitatea cu aprobarea sau cu tăcerea. Tot pentru că sunt femeie, privesc cu rezervă claritatea. Am nevoie de complexitatea unei anumite măsuri de haos și întuneric pentru a ajunge la realitate. Afirmațiile morale categorice, potrivit cărora ceva este întotdeauna corect sau întotdeauna greșit, mă fac să mă gândesc: „Ce bine ar fi dacă lucrurile ar fi atât de simple!”

Au existat multe aspecte ale implicării Bisericii în recentul referendum privind divorțul care m-au dezamăgit profund. Întregul demers mergea în direcția opusă celei în care încerc eu să lucrez pentru Biserică în sala de clasă. Înțeleg că preocupările ierarhiei vizează în primul rând menținerea instituției, dar oare așa ar trebui să fie? În timp ce mă străduiesc în fiecare zi - și, credeți-mă, este o strădanie uriașă! - să transmit o anumită înțelegere a mesajului creștin, preocupările mele sunt altele. Cred că instituția Bisericii se va îngriji de ea însăși dacă sufletul Bisericii este viu.

Ceea ce m-a dezamăgit mult în săptămânile dinaintea referendumului a fost sentimentul că s-a pierdut o ocazie extraordinară. Momentul ar fi putut fi folosit pentru a reînvia și, acolo unde era necesar, pentru a trezi credința adulților, de care depind atât de multe. Atenția întregii națiuni fusese mobilizată. Dimensiunea morală a problemei divorțului oferea numeroase posibilități de a predica inima și miezul mesajului creștin. Amvoanele și mijloacele de comunicare erau disponibile. Mi se părea că acesta era momentul pedagogic pe care îl așteptasem.

Dar, vai, dimensiunea credinței, singura care dă sens moralei creștine, deși prezentă într-o anumită măsură, s-a pierdut printre aspectele mai superficiale ale problemei. Îmi imaginez că adulții care erau nedumeriți la începutul dezbaterii erau și mai nedumeriți la sfârșitul ei. Accentul principal pus pe morală, în loc să fie pus pe credință, mi s-a părut că denaturează mesajul creștin. Carul a fost pus înaintea cailor. O chestiune periferică a înlocuit miezul central. Am devenit conștientă de pericolul modelului instituțional al Bisericii atunci când acesta caută mai degrabă să controleze decât să propovăduiască un mesaj spiritual.

Cât de diferite ar fi stat lucrurile dacă, în timpul dezbaterii despre divorț, ierarhia ne-ar fi chemat pe noi, Poporul lui Dumnezeu, să renunțăm la dorința noastră de siguranță și certitudine; dacă ne-ar fi avertizat cu privire la pericolul de a depinde de stat mai degrabă decât de harul lui Dumnezeu; dacă ar fi avut încredere în noi ca adulți asumați creștin și ne-ar fi provocat să ne asumăm riscul de a păși în necunoscut și de a ne încredința viața lui Dumnezeu. Mai presus de toate, dezbaterea ar fi fost cu totul diferită dacă episcopii și preoții ne-ar fi împărtășit ceva din entuziasmul „vieții noi” pe care îl trăiesc personal în fiecare zi, în timp ce merg cu Dumnezeu în mijlocul frustrărilor și dificultăților.

Atunci am fi înțeles mai bine ierarhia, ne-am fi simțit aproape de ea și am fi sprijinit-o cu căldură, pentru că toți am fi simțit că suntem angajați într-un efort comun. Atunci cateheza centrată pe experiență din sala de clasă nu s-ar mai fi simțit izolată.

Pentru noi, creștinii, chemați să ne iubim până și vrăjmașii, ar trebui să fie evident că în căsătorie nu ar trebui să existe divorț. În amintirea cuvintelor lui Iisus, așa cum ne-au fost păstrate în Noul Testament, avem minunate îndrumări pentru fericire și mijloace de apărare împotriva ruperii oricăreia dintre relațiile noastre. Trăim cu credința într-un Dumnezeu iubitor, Care Se îngrijește de toate nevoile noastre. Ni se cere să renunțăm la orice formalism gol, să ne convertim inimile și să fim ca niște copii unii față de alții, fără viclenie și fără prefăcătorie.

Cei care tratează în mod superficial orice relație nu sunt creștini angajați. Ei au dreptul să meargă pe drumul lor; noi, cei care suntem creștini, trebuie să fim lumini strălucitoare, mărturisind responsabilitatea față de Creatorul nostru pentru darul vieții și al iubirii. Oare lumina credinței, a speranței și a iubirii creștine a strălucit puternic în timpul dezbaterii despre divorț? Eu am văzut mai curând un semn de neîncredere în mesajul Evangheliei și o încredere în control. Un model centrat pe experiență ar transmite învățătura „fără divorț” într-un mod pozitiv, prin împlinire și dezvoltare personală și sexuală.

Cea mai mare dezamăgire a mea a fost în domeniul ecumenismului. Pacea pe această insulă și încetarea violenței ar trebui să fie preocuparea noastră creștină principală. Creștinismul se află în prezent sub acuzație. Distanța dintre Biserici este acum mai mare ca niciodată. O abordare diferită - una care părea să fi fost promisă în discuțiile din cadrul New Ireland Forum - ar fi putut contribui foarte mult la nașterea unui creștinism nou pe această insulă. Toate eforturile în această direcție au fost reduse la tăcere. Dacă predarea ecumenismului se limitează la sala de clasă, ea nu duce nicăieri.

Ideea mea este, așadar, că aceste două modele de Biserică, deși cooperează unul cu celălalt, se află prin însăși natura lor în opoziție.

Care model va birui?

Thomas Kuhn, în cartea sa The Structure of Scientific Revolutions (1973), explică modul în care se schimbă cunoașterea științifică. El folosește cuvântul „paradigmă” într-un sens foarte asemănător celui în care eu am folosit cuvântul „model”. „Paradigma” are o anvergură mai mare și se referă la o școală de gândire. De exemplu, modul einsteinian de a gândi știința a creat o paradigmă nouă, care a înlocuit perspectiva newtoniană. A avut loc o nouă schimbare de gândire, care a condus la o nouă interpretare a datelor științifice.

Simt că astăzi se petrece ceva analog în Biserică, în urma unei schimbări similare de gândire în lumea largă. Modelul centrat pe experiență înlocuiește modelul instituțional. Procesul a început la Conciliul Vatican II. În cazul Bisericii, însă, procesul este mai complex, pentru că nu ne preocupă numai schimbarea în sine, ci o schimbare care ne apropie de spiritul fondator al creștinismului. Ce fel de schimbare a inițiat Iisus și cum putem rămâne fideli acelei schimbări în lumea de astăzi?

Este interesant, prin urmare, să vedem ce spune Kuhn despre felul în care se schimbă paradigmele. El afirmă că oamenii care lucrează în interiorul unei anumite paradigme nu sunt conștienți de posibilitățile existente în afara ei. Viața însă este mereu în schimbare și paradigme noi sunt întotdeauna pe cale să apară. Oamenii doresc în mod firesc siguranță și continuă, cât timp este posibil, să-și caute adăpost în vechea paradigmă. Încearcă să-și facă întreaga gândire să se potrivească în ea. Dar, pe măsură ce timpul trece, această gândire devine tot mai puțin eficientă. Când se întâmplă aceasta, spune Kuhn, ei nu mai fac decât o „operațiune de ajustare”. Treptat, se confruntă cu tot mai multe evenimente incompatibile cu punctul de vedere pe care îl susțin. Aceasta înseamnă că noua paradigmă începe să se contureze. La început, ea este asociată doar cu o minoritate de oameni. Întâmpină o mare rezistență și câștigă adepți foarte încet.

Schimbarea de paradigmă a început în catolicism cu mult înainte de Conciliul Vatican II, în anumite zone ale Europei și în Lumea a Treia. Conciliul Vatican II a acceptat-o oficial. Cu toate acestea, provocarea pe care o aduce este adesea privită cu teamă și, în componentele mai instituționalizate ale Bisericii, a existat o rezistență constantă față de schimbarea implicată. Transformarea este încă în desfășurare și, ni se spune, va fi și mai mare pe măsură ce mileniul se apropie de sfârșit. Karl Rahner avertiza că gândirea catolică îngustă nu va mai putea purta minunatul mesaj al creștinismului prin schimbările care vor veni. Mulți prevăd că Lumea a Treia, și nu Europa, se va afla la cârma creștinismului. Aceasta ar conduce la schimbări uriașe. Este deja evident că devenim o comunitate mondială. Auzim ecourile evenimentelor din alte părți.

M-am străduit să arăt că aici, în Irlanda, modelul instituțional și modelul de Biserică centrat pe experiență coexistă și cooperează unul cu celălalt, fără vreun conflict aparent. Permiteți-mi acum să spun că această situație este nereală, dacă nu chiar ipocrită, și că ea face parte din problema irlandeză. Am subliniat de la început că aceste modele diferite pornesc de la mentalități diferite. Ele privesc totul în mod diferit, inclusiv nevoile Bisericii înseși.

Eu, de pildă, consider că situația Bisericii irlandeze este foarte gravă: religia nu face parte dintr-o existență plină de sens; ea nu atinge miezul moral al vieții; tinerii sunt profund înstrăinați. Problema ar putea fi abordată. Pe de altă parte, cei care aparțin modelului instituțional probabil nu vor fi de acord că Biserica se află într-o stare de decădere. Ei se simt liniștiți la gândul că suntem o mare țară catolică și că mulți oameni participă la Liturghie și primesc sacramentele. Ar prefera să nu se confrunte cu o problemă care presupune o schimbare instituțională majoră.

Eu mă pot exprima, dar nu este obligatoriu ca cineva să mă asculte. Atunci devin apatică și mă alătur lungului șir de laici apatici. Ben Kimmerling, într-un articol foarte inspirat din numărul din septembrie al revistei The Furrow, intitulat „Who Speaks for the Laity?” („Cine vorbește în numele laicilor?”), arată că o Biserică lipsită de dialog autentic generează apatie. Întrebarea „La ce bun?” exprimă o coexistență frustrată. Pentru a iniția o schimbare de model, avem nevoie de un dialog care nu se teme de confruntare.

Trebuie să conștientizăm amploarea uriașă a sarcinii care ne stă înainte. Biserica irlandeză nu este instituțională doar în sensul obișnuit al cuvântului. Din motive legate de istoria acestei țări, din vremea Reformei până în prezent, Biserica Catolică și-a dezvoltat rădăcini instituționale cu adevărat foarte adânci. Avem marele avantaj de a dispune acum de o bogăție importantă de informații istorice despre catolicismul irlandez în sinteza profesorului Corish de la Maynooth, The Irish Catholic Experience (1985), și în studiul dr. Dermot Keogh de la U.C.C., The Vatican, Bishops and Irish Politics 1919-1939 (1986). Aceste studii m-au ajutat să înțeleg puțin mai bine Biserica irlandeză de astăzi.

Dar, de când am citit aceste cărți, mă întreb: a influențat în vreun fel spiritul profetic al lui Iisus catolicismul irlandez? Cum le voi spune adolescenților mei ce este Biserica și cum îi voi ajuta să o iubească?

Dacă Biserica nu va trece foarte curând la un model centrat pe experiență, nu va mai exista o problemă a adolescenților în cateheză, pentru că nu vor mai exista adolescenți.

 

Notă despre autoare, în original: Irene Ní Mháille era profesoară de religie la Vocational School, Nenagh. Adresa indicată în articol: 3 Old Birr Road, Nenagh, Co. Tipperary.

 

Pagini de colorat cu Mântuitorul Iisus Hristos – idee frumoasă pentru ora de religie ortodoxă

 

Într-o lume în care copiii sunt înconjurați de imagini și informații rapide, este tot mai important să găsim metode simple și curate prin care să le vorbim despre credință. Ora de religie ortodoxă nu înseamnă doar lecții și definiții, ci formarea sufletului.

O resursă interesantă în acest sens este pagina „Free Jesus Coloring Pages” de pe site-ul Sweet Kids Home, https://sweet-kids-home.com/free-jesus-coloring-pages/, unde pot fi găsite planșe gratuite de colorat inspirate din viața Mântuitorului Iisus Hristos. Folosite cu discernământ, aceste materiale pot deveni un sprijin frumos în activitatea catehetică.

Ce găsim în aceste pagini de colorat cu Iisus Hristos?

Pe această pagină sunt disponibile planșe printabile care ilustrează momente importante din viața Domnului:

·         Nașterea Domnului la Betleem

·         Predica și minunile Mântuitorului

·         Cina cea de Taină

·         Răstignirea

·         Învierea Domnului

Desenele sunt simple, potrivite pentru copii de vârstă mică și școlară, și pot fi descărcate gratuit. Ele pot fi integrate cu ușurință într-o lecție despre viața și lucrarea mântuitoare a lui Hristos.

Cum pot fi folosite la ora de religie ortodoxă?

1. După citirea unui fragment din Sfânta Scriptură

De exemplu, după ce copiii ascultă relatarea despre Nașterea Domnului sau despre Înviere, pot primi o planșă corespunzătoare pentru a o colora. În timp ce lucrează, profesorul poate relua ideile principale:

·         Ce s-a întâmplat în această scenă?

·         Cine sunt personajele?

·         Ce învățăm despre iubirea lui Dumnezeu?

Această metodă ajută la fixarea cunoștințelor într-un mod natural și blând.

2. Ca pregătire pentru marile sărbători ortodoxe

În perioada Postului Nașterii Domnului sau a Postului Mare, astfel de pagini de colorat cu teme biblice pot deveni un prilej de reflecție. Copiii pot înțelege mai bine sensul sărbătorii atunci când participă activ la lecție.

La final, se poate rosti împreună o rugăciune sau se poate cânta „Hristos a înviat”, pentru a lega activitatea de trăirea concretă a credinței.

3. Cu explicații conforme învățăturii ortodoxe

Este important să precizăm că aceste planșe nu sunt icoane, ci materiale didactice. În tradiția ortodoxă, icoana are un rol teologic profund și este sfințită.

De aceea, profesorul sau părintele trebuie să explice diferența dintre:

·         desen educativ

·         icoană – imagine liturgică, purtătoare de har

Astfel, copiii cresc în respect față de reprezentările sacre și în înțelegerea corectă a tradiției Bisericii.

De ce sunt utile paginile de colorat religioase pentru copii?

✔ ajută la înțelegerea poveștilor biblice
          ✔ dezvoltă atenția și răbdarea
          ✔ încurajează discuțiile despre credință
          ✔ creează un cadru liniștit și potrivit pentru reflecție

Uneori, în liniștea unei ore în care copilul colorează chipul Mântuitorului, se poate naște o întrebare sinceră sau o înțelegere mai adâncă decât într-o simplă explicație teoretică.

Concluzie – creativitate și credință în ora de religie

Paginile de colorat cu Iisus Hristos pot fi o resursă frumoasă pentru ora de religie ortodoxă, dacă sunt folosite cu discernământ și integrate într-o lecție bine pregătită. Ele nu înlocuiesc Sfânta Scriptură, rugăciunea sau icoana, dar pot deveni un sprijin pedagogic discret și folositor.

Educația creștină începe în inimă. Iar uneori, un simplu desen colorat cu drag poate fi începutul unei apropieri mai profunde de Hristos.