Hristos nu ne condamnă, ci ne cheamă la schimbare

 

Hristos nu ne condamnă, ci ne cheamă la schimbare

 

De ce îi deranjează pe unii religia? Pentru că Hristos este incomod. El nu vine să ne confirme patimile și păcatele, ci să ne cheme la schimbare. Hristos ne scoate din confortul egoismului și ne exorcizează de demonii lăuntrici ai urii, mândriei, desfrânării, lăcomiei, minciunii și răutății. El ne cere să ne lepădăm de omul cel vechi și să devenim oameni noi.

Hristos nu îngrădește libertatea, ci o eliberează. Libertatea adevărată nu înseamnă să faci orice dorești, ci să nu fii rob păcatului. El ne cere să iubim, să iertăm, să fim cinstiți, să nu furăm, să nu mințim, să ne stăpânim patimile și să trăim în adevăr.

Nu toți cei care critică religia au aceleași motive, însă este evident că mesajul lui Hristos rămâne incomod pentru o cultură care promovează adesea satisfacerea imediată a dorințelor și relativizarea binelui și a răului. Hristos ne amintește că vom da socoteală pentru viața noastră și că moartea nu este sfârșitul, ci începutul întâlnirii cu Dumnezeu. Tocmai acest adevăr este greu de acceptat pentru mulți.

Când se încearcă scoaterea religiei din școală, nu este pusă în discuție doar o disciplină, ci și unul dintre puținele spații în care copiii sunt învățați despre iubire, iertare, responsabilitate, demnitate și sensul vieții. O societate care renunță la formarea morală și spirituală riscă să piardă tocmai reperele care o țin unită și umană.

Hristos este incomod pentru că ne spune adevărul despre noi înșine. Dar tocmai acest adevăr este începutul vindecării și al adevăratei libertăți.

 

De ce ora de Religie contează: înainte de a o critica, trebuie să o cunoaștem

 

De ce ora de Religie contează: înainte de a o critica, trebuie să o cunoaștem

 

Este trist să vezi cum oameni care nu cunosc aproape nimic despre disciplina Religie își dau cu părerea despre ea și ajung chiar să susțină sesizări la Curtea Constituțională, explicându-ne „cum stau lucrurile”.

Mulți dintre cei care comentează nici măcar nu știu că în școlile din România se studiază religie confesională, iar istoria religiilor este cu totul altceva. Sunt două discipline diferite, cu obiective, conținut și metodologie distincte. A le confunda demonstrează tocmai lipsa unei informări minime înainte de a emite judecăți categorice.

Înainte de a cere schimbarea unei discipline studiate de milioane de elevi, poate ar fi mai înțelept să înțelegi despre ce este vorba. Dezbaterea este binevenită, dar ea trebuie să pornească de la cunoașterea faptelor, nu de la prejudecăți sau sloganuri.

Iar un anumit partid politic ar face mai bine să se preocupe de propriile probleme și de situația propriului președinte, în loc să transforme ora de Religie într-o temă de confruntare politică. Educația copiilor merită mai mult decât dispute ideologice și calcule electorale.

Religia nu înseamnă doar acumularea unor informații despre credință. Ea înseamnă formarea omului.

Într-o lume în care copiii și tinerii sunt bombardați zilnic de informații, opinii și modele de viață, ora de Religie rămâne unul dintre puținele spații în care se vorbește despre iubire, respect, iertare, responsabilitate, adevăr și demnitatea fiecărei persoane.

Studierea religiei nu urmărește doar cunoașterea Bibliei sau a tradițiilor creștine, ci dezvoltarea caracterului. Îi ajută pe elevi să înțeleagă cine sunt, care este sensul vieții, de ce este important să facă binele și cum pot construi relații bazate pe respect și iubire.

Marile valori care au modelat cultura europeană – compasiunea, solidaritatea, grija față de aproapele, dreptatea și libertatea – își au rădăcinile în tradiția creștină. Fără cunoașterea religiei, înțelegerea istoriei, artei, literaturii și identității noastre culturale rămâne incompletă.

Ora de Religie nu este despre constrângere, ci despre dialog, reflecție și libertatea de a pune întrebări. Este o invitație la descoperirea lui Dumnezeu și, în același timp, la descoperirea propriei conștiințe.

O societate are nevoie de oameni bine pregătiți profesional, dar și de oameni cu principii. Iar educația adevărată nu formează doar minți strălucite, ci și suflete frumoase.

„Înțelepciunea este mai de preț decât mărgăritarele și toate comorile nu se pot asemăna cu ea.” (Pildele lui Solomon 8, 11)

Dependente, droguri, tineri, educatie, religie, ispita, libertate, scoala, prevenire, viata sanatoasa

 O prezentare pentru clasele V-VI despre pericolul dependențelor, explicată pe înțelesul copiilor prin exemple simple și imagini sugestive. Lecția arată cum ispita poate părea atractivă, dar duce la pierderea libertății, și îi încurajează pe elevi să aleagă binele, prietenii sănătoase și curajul de a spune „nu”.

Bullying-ul rănește… iertarea vindecă (lecție pentru suflet)

 

Într-o lume în care bullying-ul devine tot mai prezent în viața copiilor și a tinerilor, suntem chemați să redescoperim o valoare esențială: iertarea.

Bullying-ul nu este doar o agresiune fizică sau verbală, ci o rană adâncă adusă sufletului. Așa cum subliniem și în materialul prezentat , el înseamnă jignire, excludere, umilire – forme prin care este afectată demnitatea persoanei și pacea interioară.

În învățătura creștină, respectul și iubirea aproapelui sunt fundamentale, iar iertarea nu este un semn de slăbiciune, ci de putere. „Iertați și veți fi iertați” (Luca 6, 37) ne amintește că adevărata vindecare începe în inimă.

Această meditație, inspirată dintr-o poveste reală, ne arată că iertarea nu înseamnă uitare sau acceptarea răului, ci eliberarea de povara suferinței. Neiertarea, dimpotrivă, ne ține legați de durere și nu ne lasă să mergem mai departe.

👉 Este un gând pentru fiecare dintre noi: Cum răspundem răului? Cu ură… sau cu iubire?

stop-bullying-understanding-respect-and-forgiveness-for-healthy-relationshipsfrom Hrabalexandru

Puterea de a spune NU – demnitate, caracter și credință în fața provocărilor

 

puterea-de-a-spune-nu-demnitate-caracter-i-credin-a-in-fa-a-provocarilorfrom Hrabalexandru

Fenomenul „brain rot” a acaparat social media. Ce înseamnă și de ce este periculos

Copiii sunt oglinda parintilor | SuperNanny Irina Petrea 🎞️ VORBA LU' JO...

EMANCIPAREA FĂRĂ EDUCAȚIE DUCE LA MÂRLĂNIE! SUPER NANNY-IRINA PETREA | C...

Școala din Familie. Violența nevăzută (08 11 2022)

Școala din Familie. „Meseria” de soră a unui om special (18 10 2022)

Când și de ce trebuie să îngenunchem în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii? Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula

 

Când și de ce trebuie să îngenunchem

În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?

Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula

 

Slujbele divine ortodoxe sunt însoțite de ritualuri, ceremonii sau acte de cult prin care slujitorii bisericești și credincioșii își exprimă evlavia, respectul și adorarea față de Dumnezeu Cel în Treime lăudat și cinstirea față de sfinți. Ele constituie forme exterioare de manifestare a credinței și fac parte din structura acestor slujbe, fiind, de cele mai multe ori, forme văzute prin care, în mod nevăzut, mijlocim harul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră.

Aceste acte liturgice au dobândit în timp semnificație simbolică, relevată de scopul sau rostul slujbei respective. Dintre actele liturgice cele mai însemnate amintim: ridicarea mâinilor în timpul rugăciunii, mai ales atunci când invocăm harul Sfântului Duh, binecuvântarea, ca semn văzut prin care sfințim lucrurile sau persoanele și cerem ajutorul lui Dumnezeu, îngenuncherile în fața sfintelor icoane și moaște sau la anumite momente îndătinate ale rugăciunii particulare sau în comun, metaniile, mică și mare, ca semn de smerenie sau umilință în fața puterii divine, ca act de pocăință și ispășire a păcatelor și ca formă de preamărire a lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților, sărutarea și atingerea de obiectele sfințite, facerea semnului sfintei cruci, ca formă de exprimare a credinței în Sfânta Treime și de cinstire a Ei, vohoadele sau procesiunile din cadrul unor slujbe cum ar fi: vohodul mic și vohodul mare de la Sfânta Liturghiei, scoaterea sfintei cruci la cele două sărbători ale ei, 14 septembrie ș Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post, la sfârșitul utreniei, scoaterea sfintei cruci la slujba deniei de joi seara, după citirea Evangheliei a V-a, scoaterea Sfântului Epitaf la vecernia de vineri din Săptămâna Patimilor și mai ales înconjurarea bisericii cu el, după cântarea Prohodului, înconjurarea bisericii la sfințirea ei, ieșirea în procesiune la slujba Învierii sau la sfințirea Apei celei mari de la Bobotează, înconjurarea bisericii cu sicriul care poartă trupul neînsuflețit al slujitorilor bisericești, după slujba înmormântării, înconjurarea bisericii cu racla sfântului care sălășluiește acolo, cu prilejul hramului s.a.

Toate aceste acte și ceremonii au semnificație deosebită în viața liturgică și reprezentativă pentru credincioși clipe de intensă trăire duhovnicească, creând o atmosferă de comuniune apropiată și directă cu Dumnezeu și sfinții. De aceea, ele se bucură de o participare tot mai numeroasă din partea credincioșilor, constituind, de cele mai multe ori, frumusețea sau specificul unor slujbe și sărbători.

Dintre numeroasele acte de cult, care însoțesc slujbele divine, îngenuncherile ocupă un loc central în viața liturgică și în practicarea ei de către slujitori și credincioși. Îngenuncherea este un act de smerenie în fața lui Dumnezeu și o formă văzută de adorare a lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților. Prin poziția sa de creatură a lui Dumnezeu, omul simte nevoia să-și arate această dependență a lui față de Creator și să-și exprime nimicnicia sa în fața Atotputernicului Dumnezeu. Îngenuncherea în fața lui Dumnezeu provine și din conștiința stării de păcătoșenie a omului, cerând iertarea, mila și îndurarea puterii dumnezeiești. Îngenuncherea a constituit aproape în toate religiile forma de adorare a divinității. Dacă simțim nevoia să ne plecăm cu respect în fața personalităților marcante ale unui neam sau ale omenirii, cu atât mai mult simțim nevoia, în calitate de credincioși, să ne plecăm în fața lui Dumnezeu, de la Care „vine toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”, cum spune o frumoasă rugăciune a Bisericii[1], recunoscându-L prin aceasta în calitatea Sa de creator și proniator.

Iată de ce și în cultul creștin, îngenuncherea a constituit din totdeauna o formă esențială de manifestare a adorării lui Dumnezeu și cinstirii sfinților, fiind legată de multe din momentele de rugăciune din cadrul cultului divin. Lăsând la o parte celelalte slujbe divine, în care îngenuncherea este practicată, vom rămâne în cadrul Sfintei Liturghii, care este centrul cultului divin public și slujba cea mai frecventată de credincioși, arătând momentele la care trebuie să îngenunchem și semnificația lor.

În legătură cu aceasta, trebuie să spunem că ar fi de dorit ca toți credincioșii să fie prezenți în biserică înainte de începerea Sfintei Liturghii, ocupând un loc în sfântul locaș și rămânând acolo cât durează sfânta slujbă care, în ciuda unor afirmații neîntemeiate, nu este lungă. Dacă nu avem timpul necesar sau posibilitatea să participe și la utrenie sau slujba de dimineață, prezența la Sfânta Liturghie devine o necesitate și obligație de suflet, fără să ne ia timp prea mult. Am spus lucrul acesta pentru că, de obicei, prima îngenunchere, când intrăm într-un locaș de cult, este în fața sfintelor icoane, la ritualul închinării în fața lor. Pentru a nu tulbura liniștea și ordinea din timpul Sfintei Liturghii, prin închinarea și îngenuncherea la sfintele icoane, este de dorit ca momentul începerii slujbei să ne găsească la locurile noastre.

Sfânta Liturghie trebuie ascultată în poziție cuviincioasă. Cea mai recomandată și mai potrivită ar trebui să fie cea în picioare, care presupune și o atenție mai mare și o angajare mai eficientă în lucrarea sfântă care se săvârșește. Ședea pe scaun sau în bănci dă, de cele mai multe ori, impresia unei oarecare nepăsări în fața lui Dumnezeu. Totdeauna când vorbim cu cineva și cu atât mai mult cu un superior, stăm în picioare. De aceea, pe Dumnezeu, Care este Stăpânul nostru, al tuturor și de la Care cerem ajutorul și sfințenia, nu-L putem ruga decât stând în picioare în fața Lui. Cazurile binecuvântate, în care persoane în vârstă și neputincioase, bolnave sau cu infirmități sau uneori copiii stau joc, fac excepție de la această regulă. Dar nu putem generaliza șederea pe scaun sau bănci pentru întreaga asistență, mai ales în timpul rugăciunii; pentru creștinul ortodoxă este o impietate să-L rogi pe Dumnezeu stând jos. Desigur că sunt momente în care putem să ne așezăm pe un scaun sau canapea ori bancă, așa cum ar fi citirea pericopei de Apostol, rostirea predicii, dar rugăciunile și cântările nu le putem rosti stând jos.

Există o altă atitudine a unor credincioși care participă la Liturghie, stând tot timpul în genunchi, ceea ce nu este corect. Am văzut la unele biserici femei sau grupuri de femei care stau tot timpul slujbei așezate, dar nu într-o poziție de îngenunchere corectă, ci mai degrabă într-una de relaxare și comoditate, care nu se deosebește decât foarte puțin de șederea pe scaun sau în bancă. Îngenuncherea, așa cum arată și numele actului, înseamnă a sta în genunchi sau pe genunchi păstrând poziția trunchiului verticală, în atitudine de respect, fără să-ți lași greutatea corpului pe gambe, cum obișnuiesc musulmanii. Dar poziția îngenuncheată pentru toată durata Sfintei Liturghii nu se recomandă, fiindcă această slujbă nu este o slujbă de pocăină sau de penitență, ci de bucurie și jubilare. În ea Îl vedem și Îl primim pe Hristos Cel jertfit și înviat. Cu fiecare Liturghie face un pas către Împărăția lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Exercițiul pocăinței nu se face în timpul Sfintei Liturghii, care are cu totul alt scop și caracter, ci separat de ea. De aceea, există doar câteva momente care reclamă îngenuncherea credincioșilor, ținând cont de semnificația acestora în cadrul Sfintei Liturghii.

Cel dintâi moment pentru îngenunchere îl constituie vohodul cel mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie în procesiune, în prima parte a liturghiei, numită a catehumenilor, în timp ce se cântă antifonul al treilea, adică Apărătoare Doamnă, Fericirile sau Troparele. Îngenuncherea este cerută de simbolismul acestei procesiuni. Ea simbolizează ieșirea Mântuitorului la propovăduire și începutul activității Sale publice, după ce a fost botezat în Iordan și Tatăl L-a mărturisit ca Fiu; Sfânta Evanghelie cuprinde viața și activitatea Mântuitorului, întruchipează acum pe Hristos Însuși. Preoții slujitori și credincioșii se închină și îngenunchează ca înaintea lui Hristos. Lumina purtată înainte simbolizează lumina învățăturii lui Hristos, iar cei care poartă luminile reprezintă pe profeții Vechiului Testament, care L-au vestit pe Mântuitorul și, în special, pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Al doilea moment de îngenunchere este citirea Sfintei Evanghelii, care poate fi ascultată și în picioare. Cuvântul „drepți”, din îndemnul „Înțelepciune, drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie!”, nu înseamnă neapărat că atunci trebuie să stăm în numai în picioare. Îndemnul este mai degrabă o atenționare că, în timpul citirii Sfintei Evanghelii, nu trebuie să stăm jos, în strană pe podea sau în alt loc, în poziție de nepăsare, ci să fim cu atenție și respect. Ea nu interzice însă șederea în genunchi care este semn de și mai mare atenție sau respect. Îngenuncherea a luat naștere tocmai din acest respect și socotesc că este bine să ascultăm în genunchi Sfânta Evanghelie, cum fac majoritatea credincioșilor.

Al treilea moment de îngenunchere este vohodul cel mare sau ieșirea cu Cinstitele daruri. El simbolizează pe de o parte alaiul intrării Mântuitorului în Ierusalim, îndreptându-Se spre jertfă, Sfânta Masă și altarul închipuind grădina în care a fost săpat mormântul, iar sfântul antimis mormântul însuși. Vohodul cel mare simbolizează și alaiul de îngropare a Domnului sau ducerea trupului Său de la Golgota la mormânt. Având în față Cinstitele Daruri, care vor deveni Trupul și Sângele Mântuitorului, credincioșii îngenunchează cu respect în fața lor.

Dar momentul cel mai important pentru îngenunchere este cel al sfințirii și transformării darurilor de pâine și de vin  în Trupul și Sângele Domnului, după ce se rostesc cuvintele de instituire a sfintei euharistii. „luați, mâncați” și „Beți dintru acesta toți”, când la strană se cântă „Pre Tine Te lăudăm”. Este momentul central al Sfintei Liturghii, când preotul rostește epicleza, adică rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt care preface darurile de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului sau Sfânta Împărtășanie, după care și preotul îngenunchează. Îngenuncherea la cuvinte de instituire ca și la Axion nu sunt îndreptățite. Ele sunt influențate din cultul altor Bisericii sau confesiuni. Cât privește rugăciunea Tatăl nostru, având în vedere că este cea mai importantă din întreg cultul nostru, o putem rosti sau cânta și stând în genunchi.

Însoțind participarea noastră la Sfânta liturghie cu aceste acte de cult, ca semne de evlavie, respect, adorare pentru Dumnezeu și cinstire pentru sfinți, facem mai eficientă prezența și angajarea noastră la săvârșirea cele mai de folos slujbe care se săvârșește pentru noi în biserică[2].

 

---

[1] Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București, 1995, p. 174.

[2] Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, „Când și de ce trebuie să îngenunchem în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?” în Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, ed. Trinitas, București, 2014, pp. 91-97.

 

Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava

 

 

Valentine`s Day

 

Una dintre „binefacerile” pe care le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de pseudo-spiritualitate, pe care mulți dintre reprezentanții generației tinere și-au însușit-o cu multă ușurință. Occidentul care ne fascinează – și are cu ce să ne fascineze -  devenit pentru multe domenii sursa de împrumut, măsura lucrurilor, modelul care se copiază, se multiplică mai ales în țările est-europene, care au suportat jugul și umilința sistemului comunist. Occidentul a devenit „Canaanul”, pământul „făgăduinței” sau „țara unde curge laptele și miere”. Când este vorba de tehnică, civilizație, confort, muncă, responsabilitate, corectitudine etc., viziunea se apropie de realitate. Dar când este vorba de spiritualitate, lucrurile stau altfel. Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care nu mai preocupă pe mulți occidentali. Viața duhovnicească a fost închisă în biserică, biserica însăți fiind închisă. Scriptura nu mai corespunde generațiilor actuale, așa încât a fost stocată în arhivă, alături de colecțiile de copleșitoare valoare a operelor Sfinților Părinți și Scriitorilor bisericești. Toate acestea dezvăluie un nivel spiritual căruia generațiile aflate la cumpăna dintre milenii încearcă să-i facă față și să-i răspundă. Cum? Consumul de alcool, de tutun, de droguri, de muzică neinspirată, întâlnite în rândul generației tinere și chiar foarte tinere este o reacție și un răspuns la criza spirituală din ce în ce mai accentuată. Studii de specialitate realizate în Occident au arătat că cele menționate mai sus nu sunt numai refugii ale trupului, ci și ale spiritului uman neîmplinit și nesatisfăcut. Mai pot fi adăugate și altele, precum: violența, pornografia, coafuri și vestimentație din cele mai ciudate etc. Toate acestea au fost importate și însușite cu lăcomie de mulți români în această perioadă de binecuvântare și blestem din ultimele două decenii.

Mai nou, importăm sărbători. Și curios este faptul că, într-o țară unde Ortodoxia oferă sărbători multe și cu bogăție inegalabilă, se face import din calendarele altor Biserici și confesiuni. O astfel de sărbătoare este cea închinată Sfântului Valentin.

Sărbătoarea Sfântului Valentin, cunoscută și sub numele de ziua îndrăgostiților (14 februarie), este o sărbătoare care mobilizează un mare număr de oameni și care face mult zgomot pe străzi, în cluburi, discoteci, în alte locuri și instituții din aceeași familie. În Vest, acolo de unde ea s-a impus, sărbătoarea Sfântului Valentin a pierdut mult din caracterul ei sacru, încât nu mai este un eveniment al Bisericii. Ea îmbracă un aspect eminamente comercial. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, trebuie să vedem, mai întâi, cine este acest sfânt.

Sfântul Valentin a trăit în secolul al II-lea și a sfârșit ca martir. El este cinstit în Biserica Romano-Catolică. În Martirologiul roman figurează doi martiri la data de 14 februarie: unul, preot roman, martirizat pe Via Flaminia, se pare, î timpul domniei lui Claudius, iar celălalt, episcop de Terni, care a fost martirizat la Roma și ale cărui moaște au fost transferate la Terni. Unii sunt de părere că ar fi vorba de una și aceeași persoană. Viața lor nu menționează faptul că ei ar fi avut iubite sau soții. După unii, Sfântul Valentin ar fi fost ales ca patron al îndrăgostiților în baza unei presupuneri potrivit căreia în această zi se împerechează păsările. După alții, ziua îndrăgostiților este o formă de supraviețuire a unor festivități dedicate sărbătorii romane Lupercalia. Sigur însă este faptul cp această zi, a celor îndrăgostiți, nu are nici o legătură cu cinstirea martirilor romani[1].

În sinaxarul ortodox întâlnim doi sfinți mucenici cu numele Valentin, unul sărbătorit pe 24 octombrie[2], iar altul pe 24 aprilie[3]. Despre el, sinaxarul spune că îndeplinea funcția de diacon în Biserica din Ierusalim și că era un „bătrând înțelept și ascuțit la minte, care știa pe de rost Sfânta Scriptură”. El a fost martirizat cândva între anii 305 și 311, împreună cu alți unsprezece creștini[4].

În prezent, manifestările din ziua de 14 februarie nu nici o legătură cu viețuirea unuia sau altuia dintre sfinții amintiți. Ele nu au legătură nici cu cinstirea sfinților, ci sunt, mai curând, acte prin care numele sfinților și sfinții înșiși sunt batjocoriți. În plus, manifestarea sentimentelor de iubire între tineri, în public, manifestări ce nu reflectă iubirea curată, care nu trece, ci doar pornirile trupești nestăpânite, sunt stări de lucruri anormale, condamnate de morala creștină. Căsătoriile pentru o zi, încurajate, susținute și realizate cu participarea unor persoane și personalități ale vieții administrative și politice, lovesc instituția familiei și agresează pe iubitorii valorilor morale și ai vieții sfinte. În cele din urmă, concursurile organizate în această zi de instituții și organisme implicate în viața socială și cu responsabilitate față de aceasta, la care participă „cupluri de îndrăgostiți” recompensate cu nopți petrecute la hoteluri, case de oaspeți sau în locuri retrase, arată că păcatul, pată a întunericului, este săvârșit la lumină și în văzul tuturor. Impactul pe care toate acestea îl au asupra privitorului este unul dintre cele mai dăunătoare din punct de vedere moral. Căsătoria este un act sfânt care sfințește iubirea dintre doi tineri. Ea nu presupune și nu îngăduie, în manifestările ei intime, repetiția sau antrenamentul. Cel mai bun antrenament este abstinența și curăția oferite ca dar celuilalt în ziua nunții. Ce dar din lumea aceasta le-ar putea întrece pe acestea?

Contestarea, respingerea și necinstirea sfinților au cunoscut forme variate de-a lungul timpului, forme de la cele mai simple, până la cele mai complexe și mai grave. Pasivitatea în fața vocației pentru sfințenie, pe care o are persoana umană încă din momentul creației, este una dintre aceste forme. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu și este chemat să ajungă la asemănarea cu El. Neîmplinirea acestei vocații este refuzul de a trăi în viața această după modelul sfinților, iar în veacul viitor împreună cu ei.

Respingerea sau chiar batjocorirea icoanelor sfinților care au plăcut lui Dumnezeu din fiecare neam, neîmplinirea datoriilor creștinești în zilele de sărbătoare prin participarea la serviciile divine oficiate în sfânta Biserică, înlocuirea modelelor sfinte, oferite în chip desăvârșit de sfinți și copleșitor de Hristos, cu modele oferite de cinematografie, de spectacole comerciale, de seriale, interminabile, mâncătoare de timp, din timpul dat nouă de Dumnezeu în vederea agonisirii mântuirii, seriale lipsite de teme ziditoare și de consistență, modele care propagă violența, sexualitatea, ura și altele asemenea acestora ca stări de normalitate sunt tot atâtea forme prin care sfinții sunt „izolați” în ceruri, împreună cu modelul lor de viețuire plăcut lui Dumnezeu.

Manifestările întâlnite în prezent de ziua Sfântului Valentin prezentate cu dărnicie și cu insistență de mass-media, sunt manifestări tipic păgâne. Din acest punct de vedre, sfârșitul mileniului II constituie un regres.

În primele secole creștine, când manifestările semnalate mai sus erau foarte frecvente, biserica a răspuns cu metode și mijloace adecvate. Vom da numai două exemple în acest sens: în a doua jumătate a secolului al IV-lea, când tot Răsăritul creștin s-a fixat și s-a generalizat prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie, sărbătoare ținută până atunci pe 6 ianuarie, odată cu Bobotează Domnului, s-a fixat și data altor sărbători care reactualizează evenimentele din viața pământească a Mântuitorului.

Astfel, pe 1 ianuarie a fost fixată sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, dată la care păgânii sărbătoreau pe Ianus, zeul păcii și al războiului și începutul anului, la care se adaugă sfârșitul sărbătorii Saturnaliilor. În unele părți se sărbătoreau Brumaliile, în cinstea zeului Bachus, iar în altele se ținea sărbătoarea numită Vota, în cinstea zeului Pan, zeul pădurilor. Toate aceste sărbători erau însoțite de ospețe, petreceri zgomotoase, jocuri și obiceiuri indecente și imorale. Acestora Biserica le-a contrapus postul[5].

Deși sărbătorile închinate Mântuitorului sunt zile de negrăită bucurie, motiv pentru care postul, ca act penitențial, nu este îngăduit, Biserica primelor secole a rânduit post în ziua de 1 ianuarie, ca una act de identificarea pentru creștini, ca mijloc de înduhovnicire a zilei respective și ca o atenționare pastoral-misionară pentru cei care, atunci sau acum, aici sau pretutindeni, denaturează sensurile profund duhovnicești ale sărbătorilor. Atitudinea Bisericii a fost și mai directă și mai categorică atunci când situațiile au cerut-o. În secolul al VII-lea, când manifestările păgâne mai aveau încă loc, în canonul 62 al Sinodului Trulan se precizau următoarele: „Așa-zisele  Calende și cele numite Vota și cele chemate Brumalia… voim ca de îndată să fie scoase din viețuirea credincioșilor. Lepădăm și dansurile publice… ca necuviincioase, ca putând provoca multa pagubă și vătămare… nici să nu se strige numele blestematului Dionissios (Bachus) când se strivesc strugurii în teascuri… De aceea, cei ce de acum înainte, după ce au fost puși în cunoștință, poruncim ca aceștia, dacă ar fi clerici să se caterisească, iar dacă ar fi laici să se afurisească”[6].

Cam în același mod a procedat Biserica și în cazul sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, care coincidea cu sărbătoarea păgână a Trandafirilor (Rosalia) care, ca și celelalte păgâne amintite, se preta la manifestări imorale. Aici Biserica a păstrat denumirea sărbătorii, în special pentru creștinii proveniți dintre păgâni, dar a înnoit fundamental sensul și conținutul ei[7].

Cu referire la sărbătoarea Sfântului Valentin (14 februarie), se impune să facem următoarele precizări:

Mai întâi, atunci când se importă valori culturale și spirituale, trebuie să se importe ceea ce este creator și necesar, și nu ceea ce se oferă. Manifestările lumești puse în relație cu ziua de cinstire a unui sfânt care și-a vărsat sângele pentru Hristos și pentru Evanghelie constituie un act de batjocorire a celor ce s-au sfințit și a sfințeniei la care suntem chemați. Față de aceasta, cuvântul Sfintei Scripturi este cât se poate de clar și categoric: „nu vă amăgiți fraților, spune Scriptura, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.

Relația trupească, chiar și atunci când este pusă în relație cu sărbătoarea unui sfânt, numit cu ușurință și cu păcat patronul și ocrotitorul îndrăgostiților, este păcat, desfrânare, despre care Sfântul Pavel spune că închide ușile împărăției lui dumnezeu „Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Iubirea nebinecuvântată prin Taina Nunții este păcat, iar sfinții nu încurajează păcatul și nu ocrotesc pe cei ce-l săvârșesc.

Totodată trebuie să spunem că modelul pastoral și misionar al primelor secole este actual. Chiar dacă sărbătoarea Sfântului Valent sau Valentin, pomenit în sinaxarul ortodox pe 16 februarie, este o sărbătoare fără ținere, trebuie să capete o mai mare importanță în viața liturgică. Nu este suficient să constatăm, să criticăm sau să acuzăm manifestările denaturate ale serbării unui sfânt mucenic, ci se cuvine să și arătăm, celor care nu știu și celor care au aflat, dar au înțeles greșit, cum trebuie sărbătorit și cinstit un sfânt. Prin invitarea tinerilor la biserică, prin slujbe, prin predică și cateheză, Biserica își face simțită prezența în această lume agitată care are nevoie de pace sfântă, care caută pacea sfântă fără să știe că o caută, pace pe care doar ea, biserica, o poate da. Ieșind în întâmpinarea acestor manifestări legate de sărbătoarea Sfântului Valentin, Biserica iese în căutarea și apărarea sfântului pe care l-a dobândit prin martiriul pe care el și l-a asumat, sfânt răpit în prezent și ținut în captivitate. Cu alte cuvinte, viața duhovnicească este răspunsul care trebuie dat lumii și celor ale ei. Iar cele ale lumii sunt „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16).  Un astfel de răspuns este în tonul celui menționat în legătură cu cele două sărbători închinate Mântuitorului. Acesta este răspunsul pe care Biserica poate și trebuie să-l dea astăzi.

În cele din urmă, reafirmăm că trebuie confirmată credința de fapte susținută de ele. În Evanghelia care ne relatează vindecarea slăbănogului purtat de patru inși și lăsat în casa în care Se afla Mântuitorul, printr-o spărtură făcută în acoperiș, ni se spune că Mântuitorul văzând credința lor a vindecat pe slăbănog. Aceasta înseamnă că credința nu este numai o manifestare tainică a sufletului, ci și una arătată prin fapte. Fiecare generație și fiecare membru al unei generații creștine este chemat să dea mărturie despre Hristos și Evanghelia Sa, mărturie care Îl slăvește pe Dumnezeu și sfințește pe om: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16)[8].

---

[1] Vezi David Hugh Farmer, Oxford. Dicționar al Sfinților, traducere de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, argumentul și articolele consacrate sfinților romani de Prof. univ. Dr. Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p.515.

[2] Mineiul pe octombrie, ediția a V-a, EIBMBOR, București 1983, Sinaxarul zilei de 24.

[3] Viețile Sfinților pe aprilie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 304-205.

[4] Vezi Proloagele, vol. I, Craiova, 1991, pp. 515-516. Vezi și Viețile sfinților pe februarie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1999 pp. 208-212.

[5] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală, ediția a II-a, București, 1993, p. 162.

[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 134.

[7] Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. Cit., pp. 181-182.

[8] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 105-110.

Bucuria Poveștilor. Sfântul Nicolae (05 12 2018)

Școala din Familie. Modelul identitar (19 10 2021)

Școala din Familie. Educarea caracterului (28 09 2021)

Structura anului școlar 2020-2021 a fost publicată în Monitorul Oficial: Școala începe pe 14 septembrie 2020, iar în semestrul II sunt două vacanțe de Paște

https://www.edupedu.ro/structura-anului-scolar-2020-2021-a-fost-publicata-in-monitorul-oficial-scoala-incepe-pe-14-septembrie-2020-iar-in-semestrul-ii-sunt-doua-vacante-de-paste/?fbclid=IwAR2BV8pOIFrMGpZYNFopTr-7D6cDR0EtUzRp5BARLaq__dln1yi09rSOsng

Smartphonul, Internetul și Crăciunul Pr. Liviu Vidican Manci

Smartphonul, Internetul și Crăciunul

Pr. Liviu Vidican Manci

      Nașterea Domnului vine cu multă bucurie pentru creștinii credincioși. E sărbătoarea darurilor, a generozității, a timpului petrecut în familie. Pentru cei care au copii și nepoți, încă suficient de mici pentru a se arăta încântați de cadouri, bucuria e îndoită. Pentru școlari e timp de vacanță, de liniștire după un semestru extrem de complicat, scurt și solicitant. Cei mai norocoși dintre ei au plănuit concediul cu părinții, la munte sau la țară, ceilalți nu au niciun plan concret. Cel mai probabil își doresc să stea și să se relaxeze, să oprească timpul și să uite de tot ce îi poate împovăra.

Dacă pentru prima categorie lucrurile se anunță clare, pentru a doua m-aș arăta mai îngrijorat. Cum să se relaxeze? Cum să se recreeze? Demult nu mai e un lux ca adolescentul român, să nu mai vorbim de student și tânăr în general, să-și permită un telefon inteligent. Mai mult sau mai puțin scump, companiile de IT au gândit progrămele care să ruleze cu generozitate și, mai mult decât orice, să aibă acces la Internet. Acest acces nelimitat la Internet stă sub complexul joc al luminii și umbrelor. În acest scurt articol aș insista mai mult pe zonele întunecate încercând la final câteva linii practice.

Citește integral aici: Sursa: https://radiorenasterea.ro/smartphonul-internetul-si-craciunul/?fbclid=IwAR0YtOhZNTzHwf6K9pqb-xEpDOvpJt-xtKmKHu7sm6xNMjJwMwbIpCaFOGA

1.      În zilele de sărbătoare mergeți împreună la biserică, iar seara și dimineața rugați-vă cu copiii dumneavoastră;

2.      Nu vă lăsați copilul mai mult de o oră pe zi să se joace pe computer sau smartphone, dăunează grav sufletului și minții;

3.      Întrebați-vă copilul ce-l pasionează în lucrul pe calculator și ce conținuturi on-line preferă pentru a ști de ce să-l feriți;

4.      Duceți-vă copilul, dacă e posibil, la țară și încurajați-l să petreacă cât mai mult timp în aer liber;

5.      Învățați-vă copilul că o carte poate fi mai valoroasă decât o tabletă sau un telefon inteligent;

6.      Dacă tot e Crăciun și vrea pe YouTube, indicați-i câteva colinde tradiționale și ascultați-le împreună;

7.      Nu uitați, faptul că poate sta ore în șir în fața electronicelor nu-l face mai deștept, ci mai fragil intelectual.

Academia Română se opune introducerii de noi materii și diminuării disciplinelor vechi „verificate de la Renaștere încoace”

Academia Română se opune introducerii de noi materii și diminuării disciplinelor vechi „verificate de la Renaștere încoace”

Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România

Recentele constatări date publicităţii, referitoare la procentajul ridicat al elevilor români afectaţi de analfabetismul funcţional, dar şi îngrijorarea produsă de analfabetismul primar (cauzat de neputinţa şcolarizării tuturor copiilor de vârstă şcolară) şi de abandonul şcolar, determină Academia Română să propună un set de măsuri, reieşite din experienţa celui mai înalt for de consacrare a valorilor intelectuale şi de cercetare din România. În plus, în contextul fixării unui număr mai mic de ore pe săptămână pentru învăţământul preuniversitar, există riscul reducerii timpului alocat unor discipline şcolare clasice.

Până la adoptarea unei noi legi a educaţiei naţionale, menită să fie stabilă şi să cuprindă, mai mult principii decât date concrete (acestea trebuie să fie detaliate în statute şi regulamente), este nevoie de un set de măsuri care să stabilizeze şcoala românească şi să-i confere perspective bune de dezvoltare, fără a ceda în faţa unor presiuni conjuncturale, derivate dintr-o percepţie pripită asupra schimbărilor din societatea contemporană şi lipsită de o analiză profundă şi riguroasă. În acest sens, semnalăm şi propunem următoarele:

1. Presiunea nejustificată de a introduce noi discipline şcolare trebuie să fie oprită, prin crearea, în cadrul materiilor existente, a noi conţinuturi care să răspundă dinamicii societăţii contemporane. Astfel, protecţia mediului, combaterea poluării se pot studia la Geografie, educaţia financiară şi bancară la Ştiinţe sociale şi la Istorie (în liceu), educaţia civică şi constituţionalismul la Istorie, nutriţia sănătoasă, educaţia igienică şi educaţia sexuală la Biologie, circulaţia pe drumurile publice la Dirigenţie etc. Practic, nu există discipline şcolare actuale în cadrul cărora să nu se plieze temele stringente pentru actualitate. Propunerile de a introduce discipline noi şi de a le elimina sau diminua pe cele vechi – verificate de la Renaştere încoace – sunt lipsite complet de realism şi de spirit pedagogic. De asemenea, ideea de a avea mai multe discipline încheiate cu medii semestriale şi anuale şi derulate în câte o oră pe săptămână este lipsită de orice fel de fundamentare psiho-pedagogică. Disciplinele de o oră pe săptămână au cea mai slabă eficienţă în procesul de predare-învăţare.

2. Presiunea prin care se cere eliminarea sau reducerea drastică a teoriei în favoarea susţinerii deprinderilor practice are, de asemenea, un grad mare de periculozitate. În şcoală, teoria şi practica trebuie să fie îngemănate într-o sinteză armonioasă, fără de care rezultatele ajung să fie dezastruoase. Fără cunoştinţe teoretice temeinice, acumulate în memoria elevilor, deprinderile practice... citește mai departe aici.

Anul 2020, an greu pentru profesori?!

Sursa: https://xn--laclas-n0a.ro/opinii/anul-2020-va-fi-urat-pentru-profesori-vezi-de-ce/?fbclid=IwAR3ulrXOYVbXW44PWsHcirW5bLQbxRmHGEmaIz3VSyk7uNZUbxClfOuHLxs

Sfaturi pentru apropierea copiilor de Biserică - Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula

Sfaturi pentru apropierea copiilor de Biserică

            Persoanele care se spovedesc și practică sau participă la viața liturgică a Bisericii se comportă în Biserică, în societate și acasă altfel decât cele care sunt departe de acest mod de viață. desigur că ele nu sunt niște sfinți, dar au o altă înțelegere față de lume, de existență, de semeni, de încercările prin care trec, sunt mai înțelepte, mai bune, mai iertătoare față de cele care nu au legătură cu viața religioasă. Societatea în plină secularizare nu ne oferă cele necesare vieții spirituale și nici măcar pe cele materiale. Corupția, minciuna, necinstea, furtul, egoismul, desfrâul, invidia se răsfrâng în toate domeniile vieții noastre sociale. Școala a devenit și ea neputincioasă în a-i educa și instrui pe tineri, care sunt lipsiți de interesul de desăvârșire și înalte idealuri. Având în vedere aceste stări de lucru, să ne gândim și la unele remedii:

1.      Să-i formăm pe copiii noștri în spiritul credinței noastre strămoșești; să-i obișnuim cu prezența în locașul de cult, să vadă în preot nu pe cel care „taie limba și face injecție”, ci pe părintele bun și iubitor care-i primește pe toți cu dragoste.

2.      Să-i obișnuim pe copii de la vârste fragede cu preotul, și mai ales cu Spovedania, chiar dacă nu au mare lucru a ne spune.

3.      Să susținem activitatea catehetică tot mai bogată și să vorbim tot mai des despre Spovedanie și rolul ei extraordinar în viața duhovnicească, să o practicăm cât mai des și cu toată responsabilitatea.

4.      Să sporim participarea la Sfânta Împărtășanie, dar cu spovedire, dezlegare și binecuvântarea duhovnicului.

5.      Să rezervăm săvârșirii Spovedaniei un timp special pentru a o săvârși corect, pentru a fi un dialog deschis și sincer cu penitentul, și nu o formalitate.

6.      Să încercăm să trezim interesul și pentru cei care stau mai departe de viața religioasă și nu au cunoscut încă acest tratament al bolilor noastre sufletești și trupești, care este Spovedania, urmat de „antidotul nemuririi – Sfânta Împărtășanie” (pr. prof.dr. Petre Vintilescu, Spovedanie și duhovnicie, București, 1939)[1].

---

[1] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, „Care sunt urmările Spovedaniei și ale nespovedirii?” în Colecția Media Christiana / Seria Lumina, Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Întrebări și răspunsuri liturgice, ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2014, pp. 98-89.