Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Amsterdam, vara anului 1942.

O fetiță de treisprezece ani își primește de ziua ei un caiet mic, legat în coperți roșii cu carouri, fără să știe că acel dar modest avea să devină una dintre cele mai importante cărți din istoria omenirii.

Îl deschide, zâmbește și scrie cu litere rotunde:

 „Sper că vei fi un prieten bun pentru mine, Kitty.”

Așa a început Jurnalul Annei Frank – o conversație cu un prieten imaginar, scrisă dintr-un loc ascuns, într-un timp în care speranța era aproape un act de rebeliune.

Anne Frank s-a născut în 1929, la Frankfurt, într-o familie evreiască obișnuită, iubitoare și modernă.

Dar când naziștii au ajuns la putere, părinții ei, Otto și Edith Frank, au înțeles repede că Germania nu mai era un loc sigur.

Au fugit în Olanda, sperând că acolo viața va continua normal.

Pentru o vreme, așa a fost.

Anne mergea la școală, râdea cu prietenele, visa să devină scriitoare.

Dar în 1940, Germania a invadat Olanda, iar legile antievreiești au început să apară una după alta, tăind din libertate cu precizia rece a unui cuțit:

evreii nu mai aveau voie în parcuri, în cinematografe, la școală, nu mai aveau voie să meargă cu tramvaiul, să dețină afaceri, să trăiască la fel ca ceilalți.

Și, treptat, au început să dispară.

Când sora Annei, Margot, a primit ordinul de deportare către un „lagăr de muncă”, familia Frank a știut că trebuie să dispară și ea – dar nu în moarte, ci în ascundere.

Anexa secretă

Pe 6 iulie 1942, familia Frank s-a refugiat într-un loc ascuns în spatele biroului unde lucra Otto Frank, pe Prinsengracht 263 – o clădire din centrul Amsterdamului.

O ușă secretă, mascată de o bibliotecă rotativă, ducea către „anexa secretă”: o serie de camere mici, reci, unde aveau să trăiască ascunși peste doi ani.

În acele încăperi tăcute, Anne a început să scrie.

Scria în fiecare zi, despre tot – despre frică, despre foame, despre zgomotele pașilor de afară care o făceau să tresară, dar și despre dragoste, visuri, curiozitate, dorința de a trăi.

În timp ce de afară se auzeau sirene, împușcături și pași de soldați, ea nota în jurnal:

 „În ciuda a tot ceea ce se întâmplă, eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor”.

Cum poate o copilă să creadă asta, în mijlocul unui război care ucidea milioane?

Poate pentru că Anne nu voia să lase ura să-i ucidă sufletul.

Sfârșitul tăcerii

În august 1944, cineva a trădat ascunzătoarea.

Gestapo-ul a venit brusc, a spart tăcerea și a ridicat pe toți cei ascunși.

Anne, sora ei și părinții au fost duși mai întâi la Auschwitz, apoi deportați în Bergen-Belsen, un alt lagăr al morții.

În primăvara anului 1945, când războiul era aproape terminat, Anne și Margot au murit de tifos, într-un cort murdar, înconjurate de mii de trupuri fără viață.

Avea doar 15 ani.

Câteva luni mai târziu, lagărul a fost eliberat.

Doar Otto Frank, tatăl ei, a supraviețuit.

Când s-a întors la Amsterdam, a găsit jurnalul fiicei sale, salvat de o prietenă care îl găsise după arestare.

A citit paginile și a plâns – nu doar pentru ce pierduse, ci pentru ce lumina rămăsese în acele rânduri.

A decis să-l publice.

În 1947, a apărut prima ediție a „Jurnalului Annei Frank”, iar vocea acelei fete care scrisese dintr-un colț de întuneric a început să străbată lumea întreagă.

Moștenirea Annei Frank

De atunci, milioane de oameni au citit jurnalul.

Unii au plâns, alții au fost rușinați, alții au învățat ce înseamnă curajul tăcut al unui copil care a știut să rămână om într-o lume care își pierduse umanitatea.

Casa unde s-a ascuns familia Frank este astăzi muzeu – Casa Annei Frank –, un loc unde vizitatorii merg în liniște, ating pereții și simt aerul greu al acelei istorii.

Dar poate cea mai mare moștenire nu este casa, nici cartea, ci credința Annei: credința că binele există, chiar și atunci când este îngropat sub ruine.

Morala

Anne Frank ne învață că lumina nu are nevoie de spațiu, ci de credință.

Că și într-un pod întunecat, înconjurat de frică, poți scrie fraze care strălucesc mai tare decât războiul.

Că adevărata rezistență nu înseamnă ură, ci speranță.

Ea nu a avut timp să devină femeie, dar a devenit conștiința unei lumi întregi.

Prin cuvintele ei, și-a depășit moartea, și-a învins frica, și a dovedit că, uneori, un creion și o inimă curată pot fi mai puternice decât o armată întreagă.

 „Cine este fericit va face și pe alții fericiți”.

Curajul și credința sunt stelele care luminează chiar și cea mai neagră noapte.”

Sursa: Facebook by Asmarandi Alexandra

 

Ce putem învăța de la Anne Frank?

1)      Puterea cuvintelor

Un simplu jurnal a devenit o voce auzită de milioane de oameni. Scrisul poate păstra adevărul viu.

2)      Speranța în vremuri grele

Chiar și în pericol, Anne a scris:

„Eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor.”

3)      Curajul nu înseamnă lipsa fricii

Anne s-a temut, dar nu a renunțat să spere.

4)      Fiecare copil/om contează

Deși a trăit doar 15 ani, Anne a influențat o lume întreagă.

Morala

·         Lumina vine din interior.

·         Bunătatea este o formă de rezistență.

·         Cuvintele pot schimba lumea.

·         Nu vârsta contează, ci ce lași în urmă.

Poate vă interesează și o altă poveste impresionantă: Povestea Neerjei Bhanot

 

Festivitatea de deschidere a Noului An Școlar - 2024-2025. Școala Gimnazială Satchinez

Spuneți STOP BULLYING-ULUI: Nimeni nu are voie să râdă de nimeni - varia...

Festivitatea de deschidere a anului școlar 2023 - 2024 la Școala Gimnazială Satchinez

Rugăciuni pentru elevi (V-VIII)

 

Rugăciuni pentru elevi (V-VIII)

Rugăciune înainte de începerea lucrului

            Doamne Iisus Hristoase, am învățat din Evanghelia Ta că atunci când erai tânăr lucrai smerit și cinstit. Dă-ne să prețuim și noi îndatorirea pe care o avem. Scapă-ne de nepăsare și trândăvie. Dă-ne nouă bunăvoință și sârguință în efortul nostru. Întărește-ne să lucrăm cu respect, sinceritate, dreptate și iubire. Și Te rugăm să binecuvintezi mereu eforturile și lucrările noastre. Te rugăm să ne dai nouă să înaintăm cu bucurie în lucrările noastre, ca să câștigăm cele de trebuință și să-i ajutăm și pe alții.

            Acestea Ți le cerem, Doamne, având nădejde și încredere că vor fi întotdeauna cu noi ajutorul și iubirea Ta. Amin.

Rugăciuni pentru sănătate

            Doamne Iisus Hristoase, Tu Care prin cuvânt poți să vindeci orice boală, Te rugăm să ne păzești de orice rău și să ne dăruiești sănătate. Amin!

            Doamne Iisus Hristoase, Tu ești bunul nostru Creator. Ti ne-ai dăruit viața. Tu ne-ai dat sufletul și trupul. Tu ești ocrotitorul sănătății și al vieții noastre. De aceea Te rugăm, Doamne, scapă-ne de boală și păzește sănătatea noastră. Când ne îmbolnăvim, dă-ne mângâiere, alinare, curaj, nădejde și însănătoșire grabnică. Pentru că Tu ești Atotputernicul doctor al sufletelor și al trupurilor noastre, Dumnezeule, iubitor de oameni și binefăcător al nostru. În Tine ne punem nădejdea și preamărim numele Tău, pe care-L vom slăvi pururi, zi și noapte. Amin!

Rugăciune în primejdii

            Tatăl nostru cel din ceruri, Tu ne-ai adus pe lume din marea Ta iubire și nu încetezi să ne iubești și să Te-ngrijești de toate făpturile Tale. De aceea cerem cu îndrăznire ocrotirea Ta. În fiecare zi suntem încercați de multe primejdii și multe necazuri ni se pot întâmpla dacă Tu nu ne aperi.

            De aceea Te rugăm, Iubitorule de oameni, Doamne, să nu ne părăsești niciodată, ci să fii pururi cu noi, ajutător, apărător și ocrotitor. Te rugăm păzește-ne și ne izbăvește de primejdii, pentru ca pururea să-Ți mulțumim și să Te slăvim din adâncul inimii. Amin!

Rugăciuni pentru părinți

            Tatăl nostru cel din ceruri, Îți mulțumim că ne-ai dăruit părinți care ne iubesc atât de mult, se ostenesc și au grijă de noi pentru binele nostru. Te rugăm, Doamne, să-i păzești întotdeauna și să fii milostiv cu ei, să le dăruiești sănătate, mulțumire și toate bunătățile iubirii Tale. Luminează-ne să-i putem cinsti, să-i ascultăm, să nu-i întristăm să-i ajutăm  cât putem, să nu facem nimic în ascuns. Ajută-ne să fim cuminți în familie și să Te iubim pe Tine pentru a preamări întotdeauna sfânt numele Tău. Amin.

            Doamne Sfinte, Împărate al cerului și al pământului, caută din înălțimea Sfântului Tău locaș cu milă și îndurări asupra casei noastre. Dă sănătate și toate cele bune tatălui și mamei, ca să poată îngriji de noi și de toți ai casei noastre, și ne ajută și nouă tuturor ca să facem cele bune și plăcute Ție. Amin.[i]

---

[i] Carte de Rugăciuni pentru elevi - clasele V-VIII-, culegere: Dana Mera, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2001.

Derek Rowntree - Învață cum să înveți

Derek_vol1_OK by on Scribd

Derek_vol2_OK by on Scribd

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

            Odată cu Sfintele Paști televiziunile ne-au arătat fragmente din slujba săvârșită în această noapte de la diferite biserici, dar și mulțime de tineri în baruri și cluburi cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, am putea spune lângă o țigară ori un pahar de ceva... sau îmbrăcați mai „altfel”... Dar sunt tinerii care Îl caută pe Dumnezeu.

            Despre acești tineri aș vrea să vorbesc. Cine sunt ei? Sunt tinerii care încă au un gram de credință sau cum ar spune părintele Necula „buzele acestea care înjură, care fumează, care scuipă, fetele astea care se dezbracă sunt totuşi trupuri mirunse cu Taina Sfântului Mir, sunt oameni botezaţi, sunt oameni care într-un fel sau altul fac parte din Trupul lui Hristos”^[1]. Sunt ai Bisericii, ai lui Hristos. Sunt oameni cu povești de viață, „fiecare dintre tinerii noștri are povestea lui de viață pe care ar împărtăși-o cu cineva capabil să o asculte, însă noi, așa-zișii maturi, suntem prea plictisiți sau importanță ca să mai ascultăm povești, darămite să mai dăm direcții de viață. Într-un astfel de context, sufletul tânărului face cunoștință cu răzvrătirea împotriva celui incapabil să-i acorde atenție. O răzvrătire ce se încearcă defulată în discoteci sau cluburi, narcotice sau limbaj viciat etc., tocmai pentru a demonstra că este suficient de matur ca să se gestioneze ființial singur. Uneori însă pierzi enorm până să-ți dai seama că de unul singur nu-ți prea ies treburile, că, de cele mai multe ori, te închizi ermetic în propria-ți suferință sau nemulțumire, pozând într-un frustrat și complexat evident. Simți nevoia unui sfătuitor sau a unui confident (i-aș spune mai degrabă părinte duhovnicesc) cu care să începi să reclădești ce s-a dărâmat în propria-ți ființă”[2].

            Tinerii aceștia Îl caută pe Hristos sau, mai bine zis, Hristos îi caută pe acești tineri. Și da, Hristos a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru unii ca ei decât pentru „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cât încă tinerii vin și își aprind lumânarea la Înviere există o speranță. Poate noi nu credem în ei, pentru noi ei pot fi pierduți, pot fi păcătoși, dar nu și pentru Hristos – depinde cu ce ochi vrem să-i privim – cu ochii lui Hristos sau cu ochii noștri omenești? „Odată, El, Hristos, ne spunea: «căutați și veți afla» (Matei 7, 7), ceea ce înseamnă că, întotdeauna, în exercițiul căutării stă ascunsă soluția salvatoare, că «nebunia» încăpățânării de a încerca marea cu degetul își poate aduce mireasma nădejdii de mai bine sau chiar Binele Însuși”[3]. Să-i căutăm pe acești tineri așa cum i-ar căuta Hristos. Să-i privim fără aroganța versatului într-ale vieții, ci cu harisma Duhului Sfânt[4].

Mântuitorul a iubit copiii. I-a binecuvântat și le-a oferit Împărăția lui Dumnezeu cf. Marcu 10, 14. El a făcut nenumărate minuni în legătură cu copiii și tinerii: a înviat pe fiica lui Iair (Marcu 5, 21-43, Matei 9, 18-26), a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) și pe prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 1-46), a eliberat de sub puterea demonică pe băiatul demonizat (Marcu 9, 17-32) și pe fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28, Marcu 7, 24-30). A vindecat pe slujitorul sutașului (Matei 8, 5-13 și Luca 7, 1-10) și a privit cu dragoste la tânărul bogat cf. Marcu 10, 21 și cu îndurerare la tânărul din Pilda Fiului Risipitor cf. Luca 15, 11-32, ajuns în mocirla păcatelor. A vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge de 12 ani despre care am putea spune că era tânără, conform legilor medicale, „dar care murea lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei”[5] (Luca 8, 43-48). A primit darul de mir de la femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) – o altă tânără. De altfel, unul dintre apostoli era tânăr – Sfântul Evanghelist Ioan -. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. De aici înțelegem că Mântuitorul „nu a rămas indiferent față de tineri. Dimpotrivă le-a arătat interes și i-a învăluit în prețuirea și dragostea Sa dumnezeiască [...] A privit cu îndurerare alunecările unora dintre tineri, dar nu i-a părăsit și nici nu și-a pierdut niciodată încrederea în posibilitățile lor refacere și reabilitare”^[6].

Dacă Hristos a crezut în tineri, indiferent de păcatele lor, cine suntem noi să nu fim alături de ei? Să credem în forța lor de schimbare, în puterea lor de respira aer curat! „Dar pentru aceasta este nevoie să urci muntele nevoințelor”[7]. Să urcăm pe muntele nevoințelor ducându-i în rugăciune în fața lui Hristos, o rugăciune care să ne mistuie și să căutăm să oferim răspunsuri și să căutăm răspunsuri în mijlocul tinerilor. „Locul unde vom găsi marile răspunsuri nu este altul decât în mijlocul tinerilor. Să nu ne amăgim cu poziționări periferice sau cu «fine» observații de duzină referitoare la profilul tânărului. Ar fi cel mai bine să coborâm în maidan și să-i privim în ochi pe acești «gangsteri», ba, mai mult, să le scanăm sufletul și să-i provocăm înspre orizonturi mai senine, fără pic de prejudecată. Strada arată altfel la firul ierbii decât din balcon”[8].

            Rămâne la latitudinea preoților, a noastră, a profesorilor de religie, a oamenilor Bisericii, cum gestionăm această situație și cum să le vorbim tinerilor de iubirea lui Hristos. Este cazul să ne întrebăm, acum mai mult ca niciodată: „Am făcut eforturi să-i înțelegem fără să-i stigmatizăm sau să-i etichetăm drept incurabili? V-ați întrebat de ce se moare în discoteci? Sau de ce se sting luminile în discoteci? Ați încercat să înțelegeți complexul fetei fără prieten sau teama tânărului de a nu reuși să fie cel mai bun, mai ales într-o societate concurențială, dar fără loialitate și spirit critic în actul concurenței? Din ce cauză îi este dat prietenului nostru să încerce și complexul părinților încuiați la minte, șablonați existențial? El este un consumist notoriu și alergic la sfaturi moralizatoare, stereotipii sterile, dorindu-și cu orice preț aur de original. Dar de ce toate astea?”[9]. Dacă nu am făcut asta până acum, să o facem de acum. A sosit momentul să fim alături de tinerii noștri.

            Hristos a fost foarte delicat cu tinerii și i-a înțeles. De asta îmi place Hristos, pentru că El a fost și este un „DELICAT”. Să fim delicați cu ei și noi, să încercăm să le înțelegem zbuciumul sufletesc, să-i îmbrățișăm și să-i ascultăm. Azi poate își aprind o lumânare în noaptea de Înviere, dar mâine își pot aprinde viața de lumina lui Hristos.

Să nu uităm că noi suntem învățători. Spunea Părintele Stăniloae, despre misiunea profetică a Mântuitorului, ceva și despre misiunea de învățător / profesor, Aceasta este una din misiunile culminante în lume „nu întrucât învățătorul descoperă o lume impersonală de idei și cunoștințe tehnice, ci întrucât se apleacă asupra unui suflet cu dragoste, făcându-l să crească până la înălțimea sa [a învățătorului, a profesorului n.n.], întrucât îi comunică nu lucruri exterioare, ci pe sine însuși, urmărind o identificare de destin cu ucenicul său, o ridicare a lui în «spațiul» cel mai lăuntric al său. E o lucrare din dragoste spre tot mai multă dragoste. Ea pornește din dragostea învățătorului, ca apoi, clipă de clipă, pe măsura ce de descoperă dragostea lui, să facă să se nască și cea a învățăcelului, legând printr-o dragoste tot mai adâncă cele două suflete și înființând un raport de totală înțelegere și negrăită comuniune între ele. Drumul învățăturii, ca adâncire a raportului între cele două persoane, este drumul spre comuniune, spre constituirea unei unități duale (Wirheit), fiind și drumul «mântuirii» uneia dintre cele două persoane, al creșterii ei la rang de subiect capabil de comuniune. Învățătorul e cel ce-și apropie mai strâns sufletul său de sufletul altuia, misiunea lui e slujba în favoarea umanității, a dezvoltării ei în fiecare ins. Deși în raportul învățător-învățăcel, primul are o poziție superioară, ultimul se simte la fel de fericit; nici cel dintâi nu observă în trăirea sa intimă și continuă superioritatea sa, nici cel din urmă inferioritatea sa. Fiecare uită de sine și vede numai pe celălalt atârnându-și tot rostul existenței de el; niciunul nu se simte dezavantajat. E o ierarhie fără distanță, fără mândrie și umilire. Dacă este o inegalitate funcțională, ea constituie pentru cel superior o obligație de slujire, nu un titlu de revendicări, iar la cel inferior ea e transformată în egalitate prin dragoste. Respectul se împreună cu dragostea. Astfel, raportul învățător-învățăcel e modelul desăvârșit al oricărei relații între ființele spirituale de grad deosebit”[10].

            Iată, ce dar minunat! Ce dar făcut nouă de Fiul lui Dumnezeu, acela de a fi învățători. Mântuitorul a dus la desăvârșire chipul învățătorului, al împreunării cuvântului cu dragostea[11]. Spunea, în continuare, Părintele Stăniloae că „dacă slujba de învățător e tot ce mai nobil pe pământ, fiind legată de lumină și având ca scop creșterea omului spiritual în dragoste și comuniune, ea e de la Dumnezeu. Învățătorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de El. la Dumnezeu este izvorul învățăturii și El singur are capacitatea de-a Se face însuși învățătorul desăvârșit al oamenilor, înființând între El și ei în formă perfectă raportul de Învățător și învățăcei”[12].

            Vom fi responsabili în fața lui Hristos de modul în care i-am tratat pe tineri. De aceea, închei printr-un cuvânt la care să medităm îndelung:

            „Tinerii sunt viitorul unei familii? Tinerii sunt viitorul unui popor. Tinerii sunt viitorul întregi lumi. Ei sunt purtătorii forței biologice menită să asigure continuitatea fizică a familiei, a poporului, a neamului omenesc. Dar în același timp tinerii sunt și purtătorii energiei sufletești capabile să preia valori viabile de la antecesori, să le sporească cu creații proprii și în condiții noi de viață, să asigure mersul înainte al lumii. Tineretul nu constituie numai o generație biologică, dar și istorică, în înțelesul că el aduce în circuitul vieții aptitudini și sensibilități noi, năzuințe spre cunoaștere și creație, spre înnoiri în toate domeniile de activitate. Tineretul e forța propulsivă a vieții, a istoriei. Fără tineri istoria ar încremeni în inerție. Viața ar stagna, ar fi curmată orice mișcare spre viitor. Tineretul constituie acea forță motrică capabilă să împiedice anchilozarea și să imprime istoriei o dinamică tinzând spre forme de viață din ce în ce mai evoluate. În general tineretul a fost întotdeauna și pretutindeni prețuit ca factorul în care oamenii își concentrau toate nădejdile lor de mai bine”[13].

           

---

[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, Sibiu, 2008, p. 113.

[2] Ovidiu Bârsan, Gânduri neastâmpărate. Iscodiri, deslușiri și temeri care ne privesc, Doxologia, Iași, 2018, p. 122.

[3] Ibidem, p. 120.

[4] Ibidem, p. 121.

[5] † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2016, p. 284.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Chemări la slujire, ed. Andreiana / InfoArt Media, Sibiu, 2012, p. 162.

[7] Ovidiu Bârsan, op. cit., p. 121.

[8] Ibidem, pp. 120-121.

[9] Ovidiu Bârsan, op. cit., pp. 121-122.

[10] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 264-265.

[11] Ibidem, p. 265

[12] Ibidem, p. 266.

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 158.

Dezbatere Republica: Aș lucra într-o școală de stat, dacă.../ Lucrez într-o școală de stat pentru că…

Citesc site-ul REPUBLICA și mi- a atras atenția un articol scris de doamna Alexandra Anton:

Aș lucra într-o școală de stat, dacă...

Aș lucra într-o școală de stat, dar cu următoarele condiții:

1. Directorul să-mi fie partener, nu șef, să fie un exemplu de profesionalism și integritate. Vreau să-l pot vedea predând, să predau în echipă cu el (nu contează dacă predăm aceeași materie sau nu) și să mă mentoreze când am nevoie. Același director să pună sarcinile administrative pe locul trei, după copii și profesori. L-aș susține oricând să nu lucreze pentru hârtii, ci pentru copii, să susțină o atmosferă relaxată, dar cu preocupare reală pentru calitate! Să nu-i cerem permisiunea pentru fiecare decizie, ci să ne consultăm permanent – noi să avem încredere în el și el în noi! Să ne creăm propriul set de reguli, să ne asumăm responsabilitatea de a face din școala noastră un loc în care învățăm continuu.  

2. Inspectorii și ARACIPul să reducă la minim stratul de hârtii, să aibă echipe de profesioniști care lucrează cu copiii, profesioniști cu o inteligență emoțională peste medie. Să vină în școli când sunt solicitați și să ofere sprijin. Să nu mai existe controale, plocoane, aere de superioritate în fața profesorilor – să eliminăm inspectorul care vine la teatru în loc să vină la școală: aranjat și coafat, pe tocuri/cu papion și cu rujul până la urechi, în vreme ce elevii aproape că nici nu suflă. Școala e pentru copii. Nu pentru directori, profesori, inspectori sau miniștri. Școala e pentru copii! (niciodată nu voi spune acest lucru de suficient de multe ori)

3. Copiii să învețe într-un singur schimb și numai dimineața, școala să fie mereu curată, dotată cu tot ce e necesar și un mediu sigur și plăcut pentru toți. Să putem găzdui evenimente pentru comunitate ori de câte ori este necesar, cluburi pentru copii, părinți și bunici. Să putem celebra reușitele alături de copii, profesori, părinți – să dăm petreceri, să organizăm spectacole, să strângem fonduri pentru orice nevoie identificată. Școala este doar o societate la scară mai mică.

4. Să existe buget pentru specialiști (psihologi, logopezi, profesori de sprijin și asistenți) care oferă sprijin punctual copiilor și profesorilor. Dacă observ că unii copii/colegi au dificultăți să nu mă împiedic de hârtii și restricții de buget. Dacă intervenim rapid putem evita probleme mai mari mai târziu. 

5. Să predau fără limitări: să pot ține ușa clasei deschisă, iar zgomotul produs de învățare să nu deranjeze pe nimeni (mai ales direcțiunea), să-mi pot desfășura orele de engleză oriunde (pe hol, în sala de sport, în curte, la muzeu, pe stradă) și oricând (mă sugrumă ideea de săptămână altfel – o săptămână e prea puțin și mult prea standardizată pentru gusturile mele), iar cu toate astea să nu se considere că vreau să ies în evidență cu ceva. O fac pentru copii, cu acordul lor și chiar ca urmare a dorințelor pe care ei și le exprimă.

6. Să pot decide singură care sunt nevoile de pregătire continuă, să pot identifica furnizori de cursuri și costurile să fie acoperite de școală. Nu vreau credite, nici măcar diplomă, vreau ca cei care vor să-mi verifice pregătirea să mă vadă predând. Mi-ar plăcea să discut nevoile mele de pregătire cu colegii și să ne specializăm pe subgrupe, apoi să facem schimb de cunoștințe. O echipă în cancelarie va ști să inspire spiritul de echipă printre copii.

7. Să colaborez cu profesori din alte școli, să ne vizităm, să facem proiecte împreună, să ne sprijinim în găsirea de soluții creative și sustenabile pentru comunitățile noastre, pentru țară. Să-i învățăm să gândească global și să acționeze local – ei sunt viitorul nostru.

8. Să pot combina materia mea cu alte materii, după interesele copiilor – muzică și engleză, sport și engleză, istorie și engleză, orice și engleză. Câtă vreme copiii vor comunica fluent în limba engleză și nu vor avea teama de a greși pentru mine e o mare victorie.

9. Vreau să decidem cum ne notăm copiii – o notă pe semestru e suficientă, copiii să se concentreze pe învățare autentică, nu pe note. N-o să-i întrebe nimeni ce note au luat, mult mai important e ce știu! Aș putea combina lejer evaluarea formativă (feedback, auto-evaluare, evaluare între colegi) cu evaluarea sumativă (o notă la finalul semestrului) , astfel încât fiecare copil să știe care este nivelul lui și ce are de făcut pentru a continua creșterea. Să-mi pot evalua copiii obiectiv, cu sprijinul celorlalți profesori din echipa școlii.

10. Să simt că e întotdeauna timp pentru ce contează: să mă pregătesc, să cresc continuu, să ascult părerile comunității noastre. Să nu mă mai simt hăituită de propria profesie.

În aceste condiții, cu siguranță n-aș fi singura care ar intra în sistem. Nu, nu e un gând prea îndrăzneț. Poate fi un proiect pilot într-o școală, poate fi testat și măsurat de cercetătorii facultăților de profil din România. Dacă funcționează, dăm vorba mai departe. Dacă nu, vedem unde scârțâie și mai reglăm. Mi-e greu să cred că nu s-ar găsi școli și profesori care să încerce o altfel de abordare, iar dacă și ISJ-urile și ARACIPul s-ar mobiliza, chiar nu văd ce ne mai lipsește!

Ce credeți, merită efortul? 

Sursa: https://republica.ro/as-lucra-intr-o-scoala-de-stat-daca

            Însă ca un răspuns la articolul mai sus citat, doamna Claudia Chiru, și-a așternut, în oglindă, condițiile care stau la baza alegerii dânsei „conștiente și asumate” de a lucra în învățământul de stat din România:

Lucrez într-o școală de stat pentru că…

Inspirată fiind de rândurile scrise de Alexandra Anton aștern și eu, în oglindă, condițiile care stau la baza acestei alegeri conștiente și asumate.

Lucrez într-o școală de sat pentru că:

·         Directorul îmi este partener și nu șef ori de cate ori merg către el într-o manieră constructivă și îi dau soluții, nu probleme de rezolvat. Fiind o școală mare cu aproximativ 2600 de elevi, echipa de profesori pe ambele cicluri este de circa 100 de capete luminate, iar personalul TESA care deservește această sută de oameni este reprezentat de cifra 7, așa că… vă puteți imagina că directorul care este ajutat de încă 3 adjuncți numai mie nu stă să-mi pregătească terenul. Desigur, mi-ar plăcea să fie altfel, însă până una alta aceasta este realitatea și mi-am demonstrat de nenumărate ori că dacă vreau să fac ceva este suficient să anunț că vreau să fac și nu mă va împiedica nimeni. De aceea am devenit un “one man show” foarte bun, mi-am dezvoltat abilitățile de lider și manager de proiect, performer și evaluator. Adică eu centrez cu mingea mea și tot eu apăr poarta în care am centrat cu propria minge, apoi fug repede în tribună și mă încurajez cu bannere gândite, desenate și executate de mine, lipite și ținute tot de mine. Super tare, nu? Credeți că mă pot plictisi vreodată?

·         Inspectorii și ARACIP-ul culeg ceea ce seamănă, adică ori de cate ori vin la mine mă găsesc cu hârtiile în regulă, pot completa aceste hârtii foarte repede, am o imaginație bogată datorită exercițiilor zilnice din categoria “one man show”, așa că pentru mine este foarte simplu să bifez documentele necesare și să le așez într-un dosar cu șină în ordinea pe care o respectăm de 20 de ani încoace. Îmi ia fix 5 minute zilnic acest lucru, mi-am propus și am reușit să respect actualizarea constantă a acestui dosar, la modul că imediat după o activitate, pac, așez și hârtia în dosar, proba la perete și poza pe Facebook. Este o procedură standard, la fel ca cea de îmbarcare a pasagerilor și de citire a vocilor.

·         Din fericire eu și elevii mei învățăm în schimbul de dimineață și după noi nu intră altă clasă, așa că… nu am sugestii de făcut și nici obiecții la acest punct, sper să mă țină cât mai mult această situație, așa că… țineți-mi pumnii, vă rog, este doar o chestiune de noroc. Avem o sală de spectacole încăpătoare unde putem desfășura cu programare orice activitate pe care ne-o dorim, oricând ne putem organiza pentru a strânge fonduri și pentru a sprijini o cauză, repet, mă pot organiza ori de câte ori doresc, nimeni nu mă împiedică, iar sala de spectacole poate fi oricând definită ca fiind un spațiu creativ cu arii tematice sau o pajiște cu iarbă și flori.

·         Îmi doresc să existe buget pentru specialiști! Ceea ce-mi trece prin cap în acest moment este tot “one man show” căci tu te faci bine singur cu propriile resurse și atunci când nu mai poți te scuturi ca Harap-Alb și o iei de la capăt. Aceasta este frumusețea antreprenoriatului în educația de stat. Aceasta este puterea de care dispun și pe care o pun în slujba elevilor mei. Anduranța îmi este pusă zilnic la încercare și de aici imaginația și creativitatea mea nu cunosc limite, se reînnoiesc și renasc din propria cenușă ori de câte ori este necesar. Elevul meu mă vede făcând aceste slalomuri zilnic, de aceea învață din ce vede, nu din ce spun eu că ar trebui să vadă. We’re in this together și învățăm unii de la altii. Desigur, sunt situații în care într-o clasă sunt 3, 4, 5 copii diagnosticați sau nu, recunoscuți sau nu și știu din surse sigure că în acele clase se trăiesc adevarate traume zilnic, știu din surse sigure că acele învățătoare sunt bune de dus la Bălăceanca însă ele se încăpățânează să vină zilnic la școală. Pentru aceste cauze spun că acest punct este primul pe care ar trebui să-l nominalizăm pentru a fi efectiv reflectat în realitatea cotidiană, este primul punct la care aș începe ieri să lucrez.

·         Predau fără limitări, am ieșit din linie și predau experiențial, în echipe, individual, în pereche și integrat, acolo unde este necesar, alternez rolurile de transmițător și facilitator în funcție de nevoile elevilor mei pe care îi cunosc și cu care am o relație care este mai presus de orice pe lumea aceasta, țin ușa clasei deschisă oricând simt nevoia, am chiar o ușă modernă cu o fâșie de geam inserată peste care nu am lipit nimic în încercarea de a bloca accesul vizual. Merg în parc cu elevii și fac minunatul dosarul care conține acordul scris al părinților, acordul elevilor și acordul direcțiunii, strâng semnături de la părinți și mi-am perfecționat un sistem super eficient de comunicare cu părinții, mă filmez în timpul actului didactic și mă laud cu asta prin intermediul canalului meu de YouTube, FEDEx – Claudia Chiru și pe pagina mea de Facebook. Majoritatea oamenilor care mă urmăresc sunt de părere că fac aceste demersuri pentru a-i inspira și pe alții, iar un procent mic sunt de părere că mă laud și chiar m-ar arde pe rug în piața publică. Ambele opinii sunt valoroase pentru mine și ambele îmi dau ocazia să reflectez asupra propriilor comportamente și sentimente și de aici îmi iau singură ocazia să-mi îmbunătățesc performanțele și viața profesională.

·         Decid singură care-mi sunt nevoile de pregătire continuă și fac o selecție la sânge a cursurilor și a oportunităților de perfecționare prezente pe piața românească. Pentru a mă atrage pe mine la un curs de orice fel este nevoie de mult profesionalism dovedit în mai multe situații și de-a lungul unei perioade semnificative. Dacă aleg să merg la un curs sunt un elev exemplu și mă implic 100%. Sigur plec din acea sală cu cel puțin 3-4 idei zilnic și sigur merg și aplic imediat ceea ce am învățat. Dacă un curs cu plată îmi atrage atenția, strâng bani și merg orice s-ar întâmpla, sunt convinsă că în educație cursurile pe fonduri sau cele prost platite au o calitate îndoielnică, așa că prefer să plătesc o sumă acceptată ca fiind satisfăcătoare de profesorul livrator pentru a fi sigură că nu voi face turism.

·         Colaborez cu profesorii din alte școli și cu orice instituție sau companie îmi face cu ochiul pentru că vreau să fac acest lucru, este suficient să mă prezint la ușă și să mă dai afară pentru că sigur voi intra pe geam, cred că am spus totul.

·         Combin pedarea-învățarea-evaluarea cu limba engleză pentru că folosesc tehnologia și e oarecum inevitabil. În plus, le dau elevilor mei fișe și provocări în limba engleză, sunt de părere că limba engleză se poate integra într-un mod natural, este a doua limbă a noastră a tuturor, este trecutul, prezentul și viitorul.

·         Fac tot soiul de combinații de modalități de evaluare și autoevaluare. Copiii știu întotdeauna de unde au plecat, pe unde au mers și unde au ajuns. Fiecare își compară performanțele cu propriile standarde și folosesc propriul punct de plecare în călătoria învățării, calificativele sunt personale și spațiul este bine delimitat, fiecare elev își știe parcursul și evoluția. Tot așa funcționez și eu, mă interesează să aflu ce știu eu să fac și ce pot îmbunătăți înainte să trag cu ochiul la vecinul și să oftez. Niciodată nu știu suficient și niciodată nu știu toate răspunsurile, chiar fac greșeli în fața elevilor și învăț cot la cot cu ei.

·         Simt întotdeauna că este timp pentru ce contează pentru că mă asigur că ceea ce fac contează. Este un protocol pe care l-am învățat în anii în care am zburat. Contează ceea ce faci doar dacă te asiguri tu că cei de lângă tine înțeleg importanța a ceea ce faci. Protocolul zice că este responsabilitatea mea să construiesc o comunitate și să îi învăț pe copii ce înseamnă conștientizarea situațională. Dacă ei nu sunt interesați înseamnă că eu nu am reușit să comunic corect și această situație este încă o oportunitate de îmbunatățire și de începere da capo cu acțiuni diferite care să genereze rezultate diferite. 

În lumina celor spuse mai sus vă invit să vă rebranduiți și să intrați în sistem, dacă vă doriți schimbarea pentru că eu știu sigur că schimbarea începe cu MINE, continuă și se termină cu MINE.

Pentru a mă asigura că sunt înțeleasă subliniez că singura scăpare pe care o am sunt EU și EU îmi pot face viața mai frumoasă și importantă, EU pot lasa în urmă o amprentă care să-i asigure fiului meu o lume mai bună și EU dețin un rol super important, asumat și crescut cu bună știință deoarece… “Copilul construiește adultul și nu există om care să nu fie creat de către copilul care a fost cândva.” (Maria Montessori, “Mintea absorbantă”) – Înțelegeți acum importanța meseriei mele? Înțelegeți profunzimea implicării și amplitudinea impactului? Înțelegeți de ce mă expun și sunt pregătită să fiu arătată cu degetul? Înțelegeți de ce merg înainte și ies din linie?

Sursa: https://republica.ro/lucrez-intr-o-scoala-de-stat-pentru-ca

Citind cele două analize, cred că fiecare dintre noi poate să își extragă „ideile principale” în așa fel încât actul educațional să fie realizat la clasă în condiții optime.