Materia folosită la sfintele slujbe - Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

Materia folosită la sfintele slujbe

Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

I.            Pregătirea aperceptivă

            Așa precum păcatul a cuprins întreaga ființă a omului, tot astfel și opera răscumpărătoare a Domnului aduce deopotrivă sfințenia sufletului și a trupului. În felul acesta, pe lângă actele de pietate cu caracter duhovnicesc, precum rugăciunea, postul, pocăința, etc, este folosită în cadrul slujbelor bisericești și o anumită materie, care prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânta asupra ei transmite harul mântuitor asupra întregii noastre ființe, spre desăvârșirea deopotrivă a trupului și a sufletului.

II.            Anunțarea temei

            Vom vedea astfel care este materia necesară sfintelor slujbe bisericești și ce importanță are ea pentru dobândirea sfințeniei și mântuirii.

III.            Tratarea

Materiile folosite în cult sunt: pâinea, vinul, apa, untdelemnul, Sfântul Mir, tămâia și lumânările. Le vom vedea pe rând.

1.      Pâinea reprezintă alimentul principal, care ne asigură viața biologică, după cum rezultă și din rugăciunea „Tatăl nostru”. Pâinea este în același timp și darul lui Dumnezeu, însă și strădania noastră. Din evlavie noi oferim lui Dumnezeu darul nostru din darul Lui și astfel intrăm în comuniune cu El: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”... Dumnezeu Însuși poruncește lui Moise ca în cortul mărturiei, „pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea” (Ieșire 25, 30; Levitic 2, 1-4). Pe lângă aceasta, oferirea pâinii și a vinului erau socotite și un mod de cinstire și de binecuvântare arătat persoanei prețuite (Facere 14, 19-19). Mântuitorul dă o semnificației proprie pâinii, care se aduce jertfă: „Eu sunt pâinea vieții. Cel ce vine la mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Datorită acestei asemănări, Domnul preface pâinea în Trupul Său la Cina cea de Taină, spre a fi o permanentă hrană spirituală credincioșilor (Matei 26, 25). Pâinea prefăcută în Trupul lui Hristos definește Biserica. Așa cum pâinea este formată din mai multe boabe de grâu, tot așa și Biserica este Trupul lui Hristos, format din mai multe membre. Pâinea euharistică nu trebuie să se confunde cu pâinea binecuvântată, precum este prescura (anafura) de la sfârșitul Liturghiei, sau pâinea de la litie, care ne amintește de cele cinci pâini pe care le-a binecuvântată Domnul în pustie (Matei 14, 19-21).

2.      Vinul, asemenea pâinii, avea în Vechiul Testament simbolul cinstirii cuiva și a binecuvântării lui. El era considerat ca fiind „sângele boabelor de struguri” (Deuteronom 32, 14), fiind folosit în alimentație ca întăritor al trupului și chiar ca lea vindecător (Luca 10, 34; Tim. 5, 23). Ca și pâinii, Mântuitorul dă vinului o semnificație proprie, prefăcându-l în Sângele Său la Cina cea de Taină, cu puterea de a ierta păcatele (Matei 26, 27-28). La fel ca pâinea, vinul rezultă tot din boabe și reprezintă astfel Biserica, adică Trupul tainic al Domnului, ca unitate a credincioșilor care se împărtășesc din același Pahar. Ca simbol al unității și bucuriei, vinul este folosit și în cadrul Tainei Sfintei Cununii. Este binecuvântat împreună cu pâinea în cadrul slujbei Litiei. Se mai folosește apoi și la stropirea trupului celor adormiți.

3.      Apa este un element indispensabil vieții. Este și un element al curăției trupului, devenind și un simbol al curăției sufletești, precum era și botezul lui Ioan: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință...” (Ioan 3, 11). Prin botezul Domnului însă apele se sfințesc, primind puterea Sfântului Duh. Și astfel prin harul Sfântului Duh apa se sfințește mereu, constituind materia tainei Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (Ioan 3, 5). Apa sfințită este folosită de Biserică și în slujbele ierurgiilor. Aceasta este apa cea vie la care se referă Iisus în dialogul cu femeia samarineancă (Ioan 4, 14). Sfințirea apei se numește „aghiasmă”. Cunoaștem „Aghiasma mică”, numită și „sfeștanie”, făcută la casele credincioșilor, precum și „Aghiasmă mare” săvârșită în special la Bobotează.

4.      Untdelemnul alături de pâine și tămâie constituie în Vechiul Testament jertfa care se aduce lui Dumnezeu pe altar (Levitic 2, 4). El este simbolul puterii, de aceea cu el erau unși marii demnitari religioși și politici, adică arhiereii, profeții și regii (Regi 10, 1; 19, 16; III Regi, 1, 45). Asemenea ramurii de măslin din al cărui fruct se extrage, untdelemnul este simbolul bucuriei și al mântuirii (facere 8, 11). Fiindcă se folosea și la întreținerea luminii în candele, are și simbolul înțelepciunii (Matei 25, 1-13). Ca și vinului, untdelemnului i se atribuie puteri vindecătoare (Luca 10, 34). Mântuitorul recomandă Sfinților Apostoli trimiși în misiune să acorde vindecări prin ungere cu untdelemn (Marcu 6, 13), întemeind astfel Taina Sfântului Maslu, practicată de Biserică (Iacob 5, 15). Untdelemnul simbolizează apoi, bucuria mântuirii atunci când este folosit la Taina Sfântului Botez.

5.      Sfântul Mir constituie un amestec de untdelemn, vin și 38 de arome preparate după o anume rânduială și sfințite în Joia Sfintelor Patimi de un sobor de episcopi. Purtând în sine prin sfințire puterea darurilor Sfântului Duh, Sfântul Mir constituie materia Tainei Mirungerii, care se aplică imediat după Botez ca o „pecete a darului Sfântului Duh” (I Corinteni 1, 2). Se mai folosește apoi la sfințirea lăcașurilor de închinăciune, a antimiselor, precum și a celor căzuți și reveniți la Biserica Ortodoxă.

6.      Tămâia este rășină frumos mirositoare a unor arbori. Sub formă mai fină, de calitate superioară este și smirna. Ea servea mai mult ca aromat la îmbălsămarea morților. Încă din Vechiul Testament tămâia era folosită din porunca lui Dumnezeu (ieșire 30, 1-8). Tămâia care se ridică în sus oferă imaginea rugăciunii curate care se înalță spre Dumnezeu (psalmul 140, 25). Ea reprezintă și simbolul curăției, fiindcă aroma ei alungă mirosul neplăcut. Venirea lui Mesia va aduce o preamărire a numelui lui Dumnezeu, printr-o jertfă universală de tămâie (Maleahi 1, 11). De aceea, Domnul a fost întâmpinat la Nașterea Sa cu aur, smirnă și tămâie... este folosită în cultul creștin din cele mai vechi timpuri. Obiectul de cult cu care se tămâiază se numește cădelniță. Se folosea la început la slujbe de înmormântare, apoi s-a generalizat la toate slujbele, având de fiecare dată o altă interpretare.

7.      Lumânările au intrat în cultul creștin încă dintru început, fiind aduse de iudeii încreștinați (Faptele Apostolilor 20, 7-8). Lumânarea închipuie lumina lui Hristos (Ioan 8, 12). Pentru credincioși simbolizează și lumina vieții lor curate, izvorâte din viața lui Hristos, lumânările sunt folosite la toate slujbele bisericești, având de fiecare dată simbolul ei specific. Lumânările sunt făcute din ceară culeasă de albine din cele mai variate și aromate flori. Și cum albinele sunt toate fecioare, lumânarea făcută din ceara lor închipuie Trupul Mântuitorului născut din Sfânta Fecioară. Lumânările sunt puse în sfeșnic. Acestea, după forma în care sunt făcute, au anumite simboluri. Sfeșnicul cu un braț închipuie unitatea Sfintei Treimi. Cele cu două brațe simbolizează cele două firi ale Mântuitorului; cele cu trei brațe oferă imaginea persoanelor Sfintei Treimi. Cele cu 7 brațe indică cele 7 daruri ale Sfântului Duh, iar cele cu 12 brațe amintesc de cei 12 Apostoli.

IV.            Recapitularea – Aprecierea

            Am văzut că materia folosită la în cultul creștin își are originea în cultul iudaic. Ea a fost folosită nu la întâmplare, ci din porunca lui Dumnezeu.

            Trecând însă în cultul creștin ea primește specificul și sensul spiritual al noii religii, încât și semnificația ei va primi amprenta vieții duhovnicești specifică creștinilor. Astfel, pâinea și vinul, de pildă, reprezintă modul de cinstire și binecuvântare a unei persoane deosebite. Folosite însă la Sfânta Liturghie și prefăcute în Trupul și Sângele Mântuitorului, pâinea și vinul se oferă spre iertarea păcatelor, ele reprezentând în același timp și Unitatea Bisericii, ca Trup tainic al Domnului. În felul acesta, puterea Sfântului Duh se transmite prin materia folosită întregii ființe a credincioșilor, atât trupului, cât și sufletului.

V.            Asocierea

            În acest caz nu trebuie să confundăm materia folosită la unele slujbe, față de aceeași materie folosită la alte slujbe. De pildă pâinea și vinul folosite la slujba litiei reprezintă doar un simbol pe când pâinea și vinul folosite ca daruri în cadrul sfintei Liturghii, reprezintă o prefacere reală în Trupul și Sângele Domnului, având și efectele unei jertfe reale. Untdelemnul din candele e simbolul înțelepciunii, iar cel de la Taina Botezului simbolizează bucuria mântuirii, pe când în cadrul Tainei Sfântului Maslu, untdelemnul sfințit are efecte de vindecare a bolilor și de iertare a păcatelor. Tămâia și lumânarea sunt simboluri. Sfântul Mir nu este de asemenea un simbol, ci purtătorul darurilor Sfântului Duh care pecetluiesc viața duhovnicească a celui botezat. La fel apa sfințită (care nu se strică) are în ea puterea harului sfințitor, nu este ca înainte un simplu simbol al curăției.

VI.            Generalizarea

            Din cele până aici tratate vedem că materia necesară slujbelor bisericești reprezintă darul lui Dumnezeu dat nouă spre întreținerea vieții trupești, dar pe care îl oferim și noi lui Dumnezeu spre a-l sfinți și a ne fi de folos spre dobândirea mântuirii.

VII.            Aplicarea

            Materia folosită în cult reprezintă în cea mai mare parte dania credincioșilor. Se cuvine ca aceste daruri oferite lui Dumnezeu și sfințite spre mântuirea noastră să corespundă întru totul acestui scop. Astfel, pâinea oferită ca dar trebuie să fie făcută din faină de grâu dospită, vinul să fie din struguri, curat și neoțetit, de preferință de culoarea roșie. Untdelemnul să nu fie râncezit, iar apa să fie curată. Se obișnuiește apoi ca la intrarea în Sfântul Locaș de închinare credincioșii să aprindă lumânări și să se roage pentru cei vii și pentru cei adormiți. Aprinderea lumânării atrage după sine luarea aminte ca și conștiința și faptele să fie pătrunse de lumina lui Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). La fel când credinciosul aduce darul spre a fi sfințit să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: „De-ți vei aduce darul tău al altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, și atunci venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-25)[1].

S-ar putea să vă mai intereseze:

Cateheze vol. I și II - Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma

Simbolismul Sfintei Liturghii (I) Proscomidia - Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

Aspecte legate de citirea pomelnicelor - Pr. Prof. Dr. Viorel Sava

Preotul și comunitatea - Pr. Alexander Schmemann

---

[1] Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma, Cateheze. Lecții de religie – clasele V-XII, vol. II, ed. Banatica, Caransebeș, 2001, pp.242-428.

Cateheze vol. I și II - Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma

 Cărțile se pot descărca de aici: http://www.mediafire.com/file/kv06d3wkuas69d4/Sorin+cosma.zip

Cateheze 2001 Vol 1 by Sorin Cosma on Scribd

Cateheze 2001 Vol 2 by Sorin Cosma on Scribd

Simbolismul Sfintei Liturghii (I) Proscomidia - Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

Simbolismul Sfintei Liturghii (I)

Proscomidia

       I.            Introducere. În ultimele două cateheze am descris simbolismul Vecerniei și al Utreniei, slujbe pregătitoare pentru Sfânta Liturghie, atât din punct de vedere liturgic, cât și duhovnicesc[1]. Pășim acum spre Sfânta Liturghie, pentru a prezenta înțelesurile momentelor principale, având același gând, de a-i familiariza pe credincioșii noștri cu ceea ce se petrece dincolo de ceea ce se vede și se aude la slujbă. Practic, cu ce semnifică anumite expresii, obiecte și mișcări liturgice. Sfânta Liturghie, în partea ei văzută, începe cu „Binecuvântarea mare”: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului”, dar, înainte de acest început, mai are o rânduială, tainică, prin care preotul pregătește Sfânta Euharistie (Împărtășanie). Această rânduială se numește Proscomidie (din gr. προςϞομίζειν – a aduce, a pune înainte, a oferi), slujbă de mare frumusețe simbolică. Însă, pentru a fi înțeles acest simbolism, socotim necesar a prezenta integral și textul ei. De aceea, recomandăm a se citi explicațiile din această cateheză paralele cu textul propriu-zis, ușor de găsit în cărțile noastre și chiar pe Internet[2].

     II.            În cateheza de față am ales ca temă explicarea Proscomidiei, întrucât ne va ajuta apoi să înțelegem mai bine simbolismul întregii Sfinte Liturghii.

  III.            Tratarea temei va prezenta, pe scurt, înțelesul elementelor principale, care țin de această rânduială: locul săvârșirii, obiectele, darurile aduse de credincioși, gesturile și textele liturgice etc.

LOCUL săvârșirii se numește proscomidiar, situat în Sfântul Altar, într-o absidă (firidă) a peretelui de miazănoapte. Cuvintele proscomidiar și proscomidie provin din grecescul „proskom zo”, care înseamnă a aduce ceva pe palme, a oferi cuiva un dar. Această firidă are un dublu simbolism: peștera în care S-a născut Mântuitorul și mormântul din care El a înviat.

OBIECTELE. Cadrul propriu-zis are în componență o măsuță adăpostită sub o boltă mică și o candelă cu ulei (sau un sfeșnic cu lumânare de ceară). Pe măsuță se află: Discul, care va purta va purta viitorul Trup al Domnului, simbolizând ieslea din peștera în care S-a născut, dar și năsălia (patul) pe care El a fost purtat de la Cruce la Mormânt; Potirul, care va purta Sângele Domnului și care simbolizează paharul de la masa Cinei celei de Taină, pe care l-a binecuvântat Iisus, când a zis: „Beți dintru Acesta toți...”, dar și paharul în care, după tradiție, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns sângele curs din rănile Mântuitorului, la răstignirea Lui pe Cruce; Copia, un cuțitaș cu două tăișuri cu lama triunghiulară, în forma unui vârf de suliță, obiect cu ajutorul căruia preotul va tăia din prescură părțile ce vor fi așezate pe disc. Simbolizează sulița cu care unul dintre ostași L-a împuns în constă; Steluța, alcătuită din două semicercuri de metal, unite la mijloc. Simbolizează steaua după care s-au călăuzit magii de la Răsărit; Lingurița, cu ajutorul căreia vor fi împărtășiți credincioșii, simbolizând cleștele cu care un serafim a luat o bucată de cărbune aprins și l-a atins de buzele Prorocului Isaia (Isaia, 6); Trei procovețe: unul pentru potir, altul pentru disc și unul mai mare, numit „aer” care va fi deasupra amândurora. Primele două simbolizează scutecele cu care a fost înfășat Mântuitorul (ca Prunc), dar și giulgiurile cu care a fost înfășurat la punerea în mormânt. „Aerul”, acoperământul care este purtat pe spate de către preot, la ieșirea cu Cinstitele Daruri, simbolizează bolta cerească, precum și lespedea așezată deasupra mormântului Domnului.

            DARURILE: pâine (prescură) și vin, aduse de credincioși odată cu pomelnicele de vii și morți. De ce pâine și vin? Pentru faptul că din aceste elemente se va pregăti Sfânta Euharistie (numite și Împărtășanie sau Cuminecătură), ca la Cina cea de Taină. Pâinea și vinul sunt alimente constitutive ale vieții omului, care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. În același timp, ele sunt produsul specific al priceperii omului; animalele și păsările consumă grâul ca grâu, strugurele ca strugure, dar numai omul e capabil să obțină din ele pâine și vin.

Prescura are o pecete pătrată (sau mai multe), cu inscripția IIS HS NI KA (Iisus Hristos biruie, învinge). Cuvântul „prescură” vin din grecescul „προϭϕοπά”[3] (pro-aducere, ceva care se aduce în mod solemn, ofrandă), iar forma ei poate fi diferită: de obicei, în cruce, dar și rotundă. Pentru Proscomidie este nevoie de cinci prescuri, dar poate fi și una, fie în formă de cruce, cu cinci părți, patru laterale și una la mijloc, fie rotundă, cu peceți speciala, așa cum se obișnuiește în multe biserici. Anumiți părinți ai Bisericii (între ei, pr. Prof. Ilie Moldovan, de la Sibiu) nominalizează și apa (curată, de izvor – unde se poate), pe care credincioșii trebuie s-o aducă la Altar, întrucât și acest element intră în compoziția Sfintei Euharistii.

GESTURILE ȘI TEXTELE LITURGICE trebui urmărite, acum, în paralele cu textul propriu-zis al Proscomidiei. Vom observa, astfel, că pe Sfântul Disc va fi reprezentată întreaga Biserică, din cer și de pe pământ.

1.      Din prima prescură sau din mijlocul celei rotunde se scoate un „cub” cu pecetea IIS HS NI KA, ce se numește Agneț, (Lat. Agnus; gr. ἀμνὸς; sl. Agnĭcĭ – miel), care Îl reprezintă pe Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29). Ritualul liturgic legat de scoaterea Agnețului amintește, treaptă cu treaptă, ceea ce a fost esențial în actul mântuirii: patimile și moartea jertfelnică îndurate de Mântuitorul Iisus Hristos.

2.      Din prescura a doua se scoate un triunghi consacrat Maicii Domnului, ce va sta de-a dreapta Sfântului Agneț.

3.      Din prescura a treia se scot triunghiuri micuțe pentru sfinții Bisericii, începând cu arhanghelii și încheind cu sfântul a cărui Liturghie se săvârșește în acea zi.

4.      Din a patra prescură se scot trei triunghiuri, pentru arhiereul locului și preoții/diaconii coslujitori; pentru popor și cârmuitorii țării; pentru ctitorii în viață ai lăcașului respectiv. Tot din prescura a patra se scot și părticele (miride) pentru toți cei vii care se pomenesc în Sfântul Altar.

5.      Din prescura a cincea se scot miride pentru toți cei adormiți care se pomenesc.

            La urmă, preotul ia din nou a patra prescură, scoate o părticică și o pune la cele vii, zicând: Pomenește, Doamne, după mulțimea îndurărilor Tale, și a mea nevrednicie; iartă-mi toată greșeala cea de voi și cea fără de voie și să nu oprești, pentru păcatele mele, harul Preasfântului Tău Duh de la darurile ce sunt puse înainte.

 IV.            Recapitulând cele de până aici, e bine să observăm că la Proscomidie preotul și credincioșii își dau mâna pentru minunata pregătire a Sfintei Liturghii, fiecare cu partea sa de contribuție: preotul, cu slujba tainică, frumoasă și atât de bogată în semnificații, iar credincioșii cu darurile pe care la duc, din darurile primite de la Dumnezeu și din ostenelile proprii.

    V.            Asocierea dintre priveliștea extraordinară, măreață și emoționată de pe Sfântul Disc și ceea ce preotul slujitor vede cu ochii minții în Împărăția cerurilor este evidentă. După cum bobul, din diminețile de vară, prinde toată bolta senină a cerului, încât soarele se reflectează ca un punctuleț strălucitor într-o mare albastră, încadrat de marginile verzi ale orizontului, așa tipsia de metal a Discului cuprinde (minune a lui Dumnezeu!) Biserica întreagă, din cer și de p e pământ: triumfătoare, din cer, cu Hristos în mijloc (nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt), cu Maica Domnului, cu cetele îngerilor și ale sfinților; luptătoare, de pe pământ, cu viii care se roagă și morții care așteaptă.

 VI.            Generalizând ceea ce se petrece în firida Sfântului Altar, reținem că Proscomidia face parte din Sfânta Liturghie, fiind începutul ei tainic, pregătitor, așa cum tainică a fost viața Mântuitorului până la 30 de ani, când a ieșit la propovăduire. De fapt, această lucrare „povestește” plastic istoria mântuirii neamului omenesc, marcată de Nașterea, propovăduirea, patimile, moartea și Învierea lui Hristos.

VII.            Aplicarea învățămintelor acestei lucrări tainice reiese de la sine: în timp ce preotul proscomidește, credincioșii îl pot însoți tainic cu rugăciunea lor și cu evlavia manifestată în timpul Utreniei, având o atitudine cuviincioasă nu doar în timpul Liturghiei propriu-zise, ci chiar din clipa în care au pășit pragul sfântului locaș. Un mare ajutor pentru cultivarea acestei evlavii, chiar de la început, îl reprezintă rostirea în taină a rugăciunii de intrare în biserică: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulțimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă, Doamne, povățuiește-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmașii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Surse bibliografice:

Pr .prof. Ene Braniște, Liturgică Specială, Edit. Institutului Biblic, București, 1980;

† Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Edit. Institutului Biblic, București, 2007;

Rânduiala Proscomidiei, www.biserica.org/Publicatii/Rugăciuni/Liturghier/Proscomidia/index.html[4].

Carte citată se găsește aici: http://www.librariasophia.ro/carti-Cateheze-pastorale-pe-%C3%AEn%C5%A3elesul-tuturor-vol-I-Gordon-Vasile-pr-prof-dr-so-8383.html

S-ar putea să îți placă și: Fișe de lucru – Proscomidia – clasa a VII-a

Sau:

Proscomidia. Atunci când se studia în clasa a IV-a.

Proscomidia clasa a VII-a Fișa 2

Sf. Liturghie. Clasa a VII-a

---

[1] Este vorba de catehezele cu numărul 39 și 40 pe care eu nu le-am copiat pe blog, pentru că momentan ne ocupăm, strict, de Sfânta Liturghie.

[2] Ritualul Proscomidiei: https://dervent.ro/proscomidia.php?cID=cat-rugaciuni-proscomidia&cType=INDEX.

[3] În limba slavă: proskura.

[4] Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia, București, 2012, pp. 201-204.

Teatru ca formă de catehizare - Hrab Alexandru

Teatru ca formă de catehizare - Hrab Alexandru by Alexandru Hrab on Scribd

Despre calitățile intelectuale și morale ale profesorului de Religie Pr. Lect. Dr. Petre Comșa

Despre calitățile intelectuale

și morale ale profesorului de Religie

Pr. Lect. Dr. Petre Comșa

1.      Calitățile intelectuale

           

Profesorul este un „formator al formatorilor”, după cum spune Comenius în Didactica magna. După cum se formează pe sine așa va forma pe alții. De aceea „forma” lui are o importanță deosebită. După cum au evoluat ideile pedagogice, așa a evoluat și conceptul care definește pe profesor, ajungându-se astăzi ca acesta să fie cel de personalitate atât în caracterizarea profesorului, cât și idealul educațional. Toate cărțile pedagogice formulează idealul educațional ca fiind „valorificarea și desăvârșirea potențialului uman în vederea formării unei personalități armonioase și creatoare, capabilă să exercite rolurile cu care societatea o va investi. Dobândirea armoniei interioare prin dezvoltarea și integrarea diferitelor componente ale personalității concomitent cu asigurarea unei simetrii sociale și a unui schimb continuu de informații cu mediul extern caracterizează în esență acest ideal”[1].

            Conceptul de personalitate dă un răspuns întrebărilor din multe discipline științifice, încât se vorbește de personalitate nu numai în pedagogie, dar și în psihologie, morală, sociologie etc. în fiecare domeniu având diferite nuanțe ale acestui concept. Astfel în pedagogie personalitatea este definită ca fiind „ansamblul unitar și integral de însușiri, procese și structuri psihofiziologice și sociale, care diferențiază modul de conduită al unui om în raport cu alții, asigurându-i o adaptare originală la mediu”[2].

            Personalitatea psihologică „reprezintă îmbinarea unitară non-repetitivă a însușirilor psihologice care caracterizează mai pregnant și cu mai mare grad de stabilitate omul concret și modalitățile sale de conduită. Aceste însușiri ale personalități sunt aptitudinile, temperamentul și caracterul, la care în ultimul timp, se adaugă tot mai frecvent sentimentele predominante și motivele conduite”[3].

            Din punct de vedere moral, personalitatea se definește ca fiind „persoana orientată integral și permanent spre bine, persoana ajunsă la desăvârșire prin întruparea binelui înr-însa”[4].

            Vedem rolul central pe care îl ocupă conceptul de personalitate atât în pedagogice, cât și și științele colaterale, ca morala, psihologia, sociologia etc. și de aceea vom mai insista puțin asupra lui, pentru a înțelegerea mai bună a personalității profesorului de religie și a acțiunii acestuia asupra formării personalității elevilor.

            „Potrivit teoriilor contemporane, personalitatea reprezintă o organizare sistematică de timp ierarhic, care se elaborează evolutiv în contextul interacțiunii individului cu mediul social dat cu structurile socio-culturale existente”[5].

            John Dewey, în opera sa: Fundamente pentru o știință a educației, spune: „Cred că întreaga educație se face prin participarea individului la conștiința socială a omenirii. Acest proces începe, în mod inconștient, aproape de la naștere și condiționează continuu puterile individului, îi întărește conștiința, îi formează deprinderile, îi modelează ideile și îi trezește sentimentele și emoțiile”[6].

            Deci prima treaptă ierarhică a ansamblului personalității este individul, individul definit ca o „noțiune mai mult cantitativă; ea exprimă numai faptul că cutare ființă este unitatea de sine stătătoare între mai multe unități similare. Individul este un număr printre alte numere. El nu are nici o altă caracteristică decât unitatea”^[7]. Dar fiecare individ este și o individualitate, care adaugă individului și caracterul de unicitate sau specificitate. Individul și individualitatea fiind  primele trepte ale personalității, au fost și primele conștientizate. De aceea și idealul individualist în pedagogie reprezintă și idealul cel mai de jos.

            Treapta ierarhică următoare a ansamblului personalității este persoana. „Cei vechi înțelegeau prin persoană individ”[8], abia prin părinții capadocieni și prin discuțiile calcedoniene persoana este înțeleasă „ca centru purtător al ființei, iar nu ca parte a ființei”[9]. Lossky stabilește o opoziție mai adâncă între individ și persoană. El spune: „Noi suntem obișnuiși să vedem între cei doi termeni – persoană individ – aproape niște sinonime; ne slujim fără deosebire de un termen sau altul pentru a exprima același lucru. Într-un anumit sens, însă individ și persoană au un înțeles contrar, individul exprimând un oarecare amestec al persoanei cu element care țin de fierea obștească, persoana însemnând dimpotrivă, ceea ce deosebește de fire… omul determinat, acționând prin firea sa în virtutea însușirilor sale firești prin «caracterul» sau, este cel mai puțin personal. El se afirmă ca un individ, care are o natură proprie pe care o opune naturii altora ca pe «Eul» sau – confuzie între persoană și natură”[10]. Părintele Stăniloae nu este însă de acord cu o opoziție atât de adâncă între individ și persoană.

            „Persoana este un ipostas spiritual purtător de valori, care tinde să participe la lumea valorilor prin comuniune”[11]. „Persoana este capacitatea de a te identifica cu altul, de a participa la viața lui. Aceasta reprezintă persoana: a trăi viața altcuiva fără a înceta să fii ceea ce ești”[12]. Fiecare persoană este un mod unic de deschidere către universal, o potențialitate unică, în stare de a asuma totul[13]. Iar din punct de vedre moral „omul este o persoană morală întrucât este o ființă spirituală, care are în sine pecetea binelui și tinde spre bine”[14].

            Persoana este un tot unitar, trup și suflet, dar pe măsură ce pedagogia ca știință a pătruns mai adânc în înțelesul persoanei, și-a definit idealul pedagogic în funcție de cele trei facultăți ales sufletului: intelect, sentiment, voință, absolutizând una din aceste facultăți. Dar „Foerster este cel ce provoacă un curent nou în pedagogie îndreptând preocupările educației către formarea caracterului”[15]. După Foerster „adevărata forță motrice a omului întreg, aceea care acționează în mod hotărâtor asupra întregii conduite a vieții și care constituie deopotrivă un factor fundamental al sănătății fizice, este caracterul”[16]. Părintele Mihail Bulacu spune: „Prin urmare caracterul, după Foerster este acea forța reală lăuntrică, în care se îmbină în chip unitar și armonic valorile ideale ale intelectului, sentimentului și voinței, printr-o educație morală îngrijită”[17].

            Pe parcurs s-a făcut diferența între caracterul integral și caracterul moral al persoanei. Astăzi se folosește noțiunea de caracter moral, în aceasta: „esențial fiind statornicia voinței persoanei în voirea și realizarea binelui”[18], iar noțiunea de caracter integral –a lărgit, ajungându-se la noțiunea de personalitate, care include caracterul, dar este mai cuprinzătoare decât acesta. „Personalitatea morală este persoana ajunsă la desăvârșire prin întruparea binelui într-însa. Persoana devine personalitate prin orientarea ei integrală și permanentă spre bine”[19].

            După ce am parcurs foarte sumar etapele înțelegerii treptelor ierarhice ale ansamblului personalității, trebuie să facem în mod necesar distincție între cum este înțeleasă personalitatea în pedagogia laica și cum este înțeleasă personalitatea creștină.

            Personalitatea laică se structurează în funcție de două componente: componenta psihologică și componenta sociologică, bazându-se pe un bine autonom, în care natura lucrurilor e luată ca normă a moralității.

Personalitatea creștină se structurează însă în raport cu Dumnezeu – Sf. Treime, cu Domnul Iisus Hristos, deci este teocentrică, hristocentrică, are un caracter pnevmatologic și bisericesc și deci are o normă absolută.

Pentru personalitatea laică norma este legea morală naturală și conștiința morală. Acestea nu au un caracter absolut, conștiința morală fiind educabilă și putând prezenta deficiențe (laxism, scrupulozitate etc.). De aceea „se poate vorbi de natura lucrurilor ca despre cea mai apropiată normă a moralității, numai raportând lumea creaturilor la Creatorul acestora și la scopul urmărit de El prin creație”[20].

            Pentru personalitatea creștină idealul este acordul libertății umane cu harul dumnezeiesc[21]. „Armonia desăvârșită între har și libertate, iată fondul sinergismului biblic, care constituie viața noastră spirituală”[22].

            Pentru personalitatea laică idealul este căutat într-o armonie pentru un țel relativ, scop căutat ori în realitatea psihologică, ori în realitatea socială. Pentru Creator, țelul i l-a dat tot Creatorul. De aceea țelul, scopul creștinismului , oricum s-ar defini acesta, este mereu raportat la Dumnezeu. Chiar când Clement Alexandrinul spune că „omul pe care L-a făcut Dumnezeu este de dorit pentru el însuși”, are grijă să adauge imediat, „iar ceea ce este de dorit pentru el însuși este înrudit cu Cel Care este de dorit pentru El însuși”[23], în virtutea faptului că omul este făcut „după chip” și trăiește pentru a dezvolta „asemănarea chipului”.

            Personalitatea creștină desăvârșită este sfântul care poate fi definit astfel: „Sfântul este o personalitate religios-morală, care întrupează în mod liber și personal pe Hristos, într-o dezvoltare consecventă și armonică a întregii ființe și în participarea creatoare la viața religios-morală a comunității creștine”[24].

            Raportul între personalitatea laică, care trăiește în numele unui bine autonom, și personalitatea creștină, care trăiește în numele lui Hristos, precum și poziția lor față de mântuire și față de Dumnezeu sunt foarte sugestiv prezentate în învățăturile Sfântului Serafim de Sarov: „Observați că numai o singură lucrare bună, cea făcută în numele lui Hristos ne aduce roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este făcut în numele Lui, chiar binele, nu ne procură nici o răsplată în veacul viitor și nici în această viață nu ne dă harul divin. Iată pentru ce Domnul Iisus Hristos zicea: «Cel ce nu adună cu Mine risipește» (Lc. 11, 23).

            Totuși suntem obligați să numim o lucrare bună «adunare» sau recoltă, căci chiar dacă nu este făcută în numele lui Hristos, ea rămâne bună. Scriptura zice: «În orice neam, cel ce se teme de Dumnezeu și trăiește cu dreptate primit este înaintea Lui» (F. Ap. 10, 35). Sutașul Corneliu, care se temea de Dumnezeu și lucra după dreptate, a fost cercetat pe când se afla în rugăciune, printr-un înger al Domnului care îi zice: «Trimite oameni la Iope, la Simon Tăbăcarul, vei găsi acolo un oarecare Petru, de la care vei auzi cuvintele vieții veșnice și prin care te vei mântui tu și toată casa ta» (F. Ap. 10).

            Se vede, așadar, că Domnul folosește mijloacele Sale divine pentru a-i îngădui unui astfel de om să nu fi e lipsit, în eternitate, de răsplata ce i se cuvine. Dar pentru a o obține trebuie ca de aici de pe pământ să înceapă a crede în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ pentru a-i mântui pe păcătoși, precum și pentru a dobândi harul Sfântului Duh care introduce în inimile noastre Împărăția lui Dumnezeu și care ne deschide calea spre fericirea veacului viitor.

            Aici se oprește mulțumirea pe care o are Dumnezeu pentru bunele lucrări care nu sunt săvârșite în numele lui Hristos. Domnul ne dă mijloace pentru a le desăvârși. Rămâne ca omul să se folosească sau nu de ele. De aceea Domnul a zis iudeilor: «Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Acum însă, fiindcă ziceți: Noi vedem păcatul vostru rămâne întreg» (Ioan 9, 41). Când un om cum e Corneliu, ale cărui fapte n-au fost făcute în numele lui Hristos, dar care a fost plăcut de Dumnezeu, începe să creadă în Fiul Său, această faptă a lui s-a socotit ca faptă plăcută în numele lui Hristos din cauza credinței sale în Iisus (Cor. 11, 6). În caz contrar, omul n0ar dreptul să se plângă că binele împlinit nu i-a fost de folos. Acest lucru nu se întâmplă niciodată când o faptă bună a fost făcută în numele lui Hristos, căci binele săvârșit în numele Lui nu aduci numai o cunună de slavă în veacul viitor, ci chiar de aici, de pe pământ, îl umple pe om de harul Sfântului Duh după cum s-a zis: «Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui» (Ioan 3, 34-34)”[25].

            Am prezentat până acum în linii generale pe profesorul de religie, ca personalitate creștină, am vorbit despre cadrul general necesar ca să se poată desfășura în mod armonios și am vorbit despre „puținul aluat (vocația) care dospește multă frământătură”. Vom purcede acum la un studiu analitic al „frământăturii”, analizând predispozițiile, aptitudinile, calitățile profesorului de religie, toate acestea desăvârșindu-se prin sinergismul între lucrarea harului și eforturile proprii.

            Am văzut că în ansamblul personalității avem o ierarhie pe care o găsim și în înțelegerea acestuia, atât privit sintetic, cât și analitic. Treapta pe care ne situăm cu înțelegerea este strâns legată de treapta ierarhică a ansamblului personalității pe care ne situăm, cei de pe treptele superioare având datoria să-i atragă în sus pe cei de pe treptele inferioare, așa cum spune Sf. Ap. Pavel s-a comportat când cei din Cezareea îi spuneau prin Duhul Sfânt, să nu se suie la Ierusalim (Fapte 21, 11), acest lucru explicat de Sf. Maxim în răspunsul la întrebarea 29 a lui Talasie[26]. Abordarea ierarhică a ansamblului personalității este foarte importantă pentru profesorul de religie, atât în urcușul și înțelegerea sa, atât  sintetic cât și analitic, dar mai ales în procesul de formare a elevilor, care trebuie abordat evolutiv, pe etape, în trepte, nu numai în ansamblu, lucru general acceptat astăzi în pedagogie. Educația genetică, de exemplu, „are drept fundament convingerea că marile etape ale creșterii corespund unor realități distincte, care permit să se definească tot atâtea educații distincte. În fiecare stadiu caracteristic al evoluției sale elevul realizează un echilibru dinamic, atinge un punct provizoriu al perfecțiunii, tinde spre un anumit stil de viață… tocmai această reușită trebuie favorizată de către pedagog, această perfecțiune trebuie să o realizeze el, iar suma acestor reușit definește succesul educației în ansamblu”[27].

            Deci vom căuta să folosim în continuare tot metoda aceasta ierarhică, (fără a neglija legătura între trepte) și în studiul analitic al personalității profesorului de religie.

            Persoana, omul este văzut în ortodoxie în mod dihotomic, adică trup și suflet. Cele două părți componente sunt în strânsă unitate și armonie (libertate fiind numai când este prezent și harul dumnezeiesc). Sufletul are rolul principal, după cuvintele Mântuitorului: „Ce va folosi omul dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26) sau „Nu vă temeți de cei ce vă ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă, temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 29). La fel cum spun și Sf. Părinți: „Trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân”.

            Ne vom orienta de aceea întâi atenția asupra sufletului. Despre felul cum a fost înțeles sufletul de Sf. Părinți, părintele Stăniloae spune: „Concepția sfinților părinți despre suflet este împrumutată în mare parte de la Aristotel, dar care nu este deosebită de a lui Platon decât prin aceea că el refuza preexistența lui, a minții sau a spiritului și deci separarea lui de suflet. După concepția aceasta, sufletul, unul în esență, are trei facultăți principale: mintea, ca potență a tuturor actelor de cunoaștere și de cugetare, pofta, ca potență a tuturor dorințelor și poftelor, și potența irascibilă, impulsivă a actelor de curaj, de bărbăție, de mânie bună sau rea. Rațiunea ar fi o anumită funcție a minții. Când aceasta se consideră în locul minții, sufletul are trei puteri: rațiunea, pofta și impulsivitatea”[28].

            Sfinții Părinți nu separă total mintea de poftă și de potență irascibilă, totuși consideră prima activitate a sufletului total superioară celorlalte două, prima fiind o activate rațională, celelalte iraționale. Iată cum le caracterizează Sf. Ioan Damaschin: „Trebuie să se știe că raționalul prin fire conducere iraționalul. Puterile sufletului se împart în putere rațională și putere irațională. Puterea irațională are două părți: una care nu ascultă de rațiune, adică nu se supune rațiunii alta care ascultă și se supune rațiunii. Partea neascultătoare și nesupusă rațiunii se împarte în: funcția vitală, care se numește și puls, funcțiunea seminală, adică de naștere, și funcția vegetativă, care se numește și nutritivă. Acesteia din urmă îi aparține și funcția de creștere, care dă formă corpurilor. Aceste facultăți nu se conduc de rațiune, ci de natură. Partea care ascultă și se susține de rațiune se împarte în mânie și poftă. Îndeosebi partea irațională a sufletului se numește pasională și apetitivă”[29].

            În general aceeași concepție despre suflet găsim la Sf. Nicodim Aghioritul[30], la părintele Cleopa[31].

            Sf. Nicodim Aghirotiul, urmând învățătura Sfinților părinți, spune că mintea este sufletul propriu-zis sau însuși sufletul: „Iar pe suflet sau mai bine-zis pe minte (că suflet curățit, minte tot este, după Sfântul Calist) socotește-o ca pe un împărat”. Deci mintea are rolul principal în persoana umană, deci și a profesorului de religie, afectele fiind socotite ca exterioare firii și apărute în om după cădere. De aceea unii Sf. Părinți consideră că ele nu vor participa la viața veșnică. Afectele nu sunt rele în sine însele, ele fiind asociate în primul rând pentru susținerea trupului după căderea protopărinților.

            Mai adaugă părintele Stăniloae: „Dar mintea, înțeleasă ca suflet propriu-zis sau însuși sufletul, față de care pofta și mânia au poziție mai exterioară, este și ea întreită. Calist Catafigiotul consideră sufletul ca fiind minte, rațiune și duh, duh asemănarea Sfintei Treimi. Acest întreit aspect nu-i atinge câtuși de puțin simplitatea. Această concepție are o importanță deosebită, ajutându-ne să înțelegem o mulțime de lucruri din viața tainică a sufletului[32].

Prima concluzie este că profesorul de religie trebuie să cunoască această teoria despre suflet, pentru el și pentru sufletele pe care le are în grijă.

Următoarea concluzie este că mintea are rolul principal în persoana umană, deci și a profesorului de religie. Tâlcuind versetele evanghelice: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul va fi întunecat, deci dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu atât mai mult!” (Mt. 6, 22-23), Sf. Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț, urmând Sf. Nicodim Aghioritul, pentru care avea o deosebită evlavie, spune:

49

„Ia aminte, te trezește

Și mintea ți-o curățește,

Căci aceasta-i scopul tău

Să stai lângă Dumnezeu.

50

            De-ți va fi ochiul curat,

Trupul va fi luminat

Chiar cele părute rele

Te vei folosi de ele

51

            Când ochiul e-ntunecat

            Tot trupul e necurat,

            Toate cele cinci simțiri

            Se transformă-n năluciri.

52

            Mintea care se numește

            Ochiul Sufletului este

            Ea trebuie curățită

            Și lui Dumnezeu jertfită”[33].

Deci prima calitate a profesorului de religie, și pe care trebuie să o aibă tot timpul în vedere și la formarea elevilor, este o minte curată (mintea înțeleasă în sensul Sfinților Părinți).

Profesorul de religie, pentru a avea o minte curată, trebuie în primul rând să aibă o bogată cultură de spiritualitate ortodoxă pe care să o și pună în practică, cultură agonisită în primul rând din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Trebuie, de asemenea, să aibă un duhovnic bun, care să-l călăuzească pe calea curățirii și menținerii curățeniei, ceea ce nu exclude necesitatea propriei culturi de spiritualitate ortodoxă. Pentru el, ca profesor de religie, care are în vedere formarea duhovnicească a copiilor, nu putem admite lipsa unei culturi de formare duhovnicească. Copii sunt curați și de multe ori ei ne curăță pe noi, dar ei trebuie ajutați măcar să-și mențină această curăție.

O minte curată, la un prim stadiu ierarhic al profesorului de religie, este cea care se menține curată pe ea însăși în fața ispitelor proprii și care ține în granițele normale afectele, simțurile și prin aceasta stăpânind tot trupul, având ca activitate în continuare preamărirea, lărgirea și adâncirea acestei armonii.

Asupra elevilor, direcția principală în care se îndreaptă acțiunea profesorului de religie este modelarea, crearea unei atmosfere duhovnicești în clasă, stabilirea unei armonii psihosomatice prin prezența sa, ca model viu în mijlocul copiilor. Cuprinși în această atmosferă purificată în care mintea curată tronează ca un împărat în trup, copiii trebuie să primească „materie ca hrană” pentru persoana lor, care are ca principiu mișcarea, dinamismul. Ca să poată prezenta această „materie” profesorul de religie, pe lângă cunoașterea spiritualității ortodoxe, de care am amintit mai sus, trebuie să cunoască următoarele:

a)      Doctrina ortodoxă. Este în firea omului imprimată tendința spre preamărire, și în primul rând de preamărire a lui Dumnezeu. Prezentarea doctrinei ortodoxe, deci a vorbi copiilor despre Persoanele treimice într-o singură ființă și despre lucrarea acestor Persoane, înseamnă a transforma clasa într-un imn de preamărire a lui Dumnezeu, într-o doxologie.

Dar cunoașterea lui Dumnezeu și a lucrării Lui nu este numai un imn de preamărire, este și o lucrare de formare duhovnicească și acesta este un scop asemenea cu cel de preamărire. Credința, dogmele trebuie prezentate și transmise în duh autentic creștin. Inclusiv dogma Sfintei Treimi trebuie prezentată sub aspectul ei formativ, adică să înțeleagă elevul, că odată ce suntem făcuți după chipul Sf. Treimi, avem datoria să fim așa cum învățăm că este sf. Treime și că învățarea dogmei Sf. Treimi nu ar fi decât o informare a noastră fără urmări practice. Tot așa pentru fiecare dogmă și învățătură creștină.

Dogmele predispun și canalizează mintea noastră spre a fi modelată de Dumnezeu, spre a se modela, ca să înțeleagă și de aici, o modelare a întregii persoane. Nu trebuie ca profesorul de religie să aibă tendința de a modela dogmele după mintea lui, ci invers, așa cum învăța mitropolitul Filaret al Moscovei: „Nici una din tainele înțelepciunii celei ascunse a lui Dumnezeu nu trebuie să ne pară străină sau cu totul mai presus de noi (transcendentă), ci se cade să ne potrivim mintea cu toată smerenia spre contemplarea celor dumnezeiești”[34].

b)      Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură este o adevărat hrană pentru o minte curată („Cuvintele Mele sunt duh și viață” – Ioan 6, 3) și o adevărată doctorie pentru cei care au nevoie de însănătoșire („Toată Scriptură este insuflată de Dumnezeu și de folos spre a învăța pentru a mustra, pentru a îndrepta, pentru a povățui…” (Tim. 3, 16).

Deci Biblia fiind adevărata hrană ne ajută pentru a ne menține într-o stare de normalitate, a noastră și a copiilor pe care îi avem în grijă, prin multiple fațete pe care nu le pune în față. În ea avem istorie, avem etnologie, avem psihologie, dar avem în primul rând Persoana, viața, minunile, învățăturile Domnului Iisus Hristos.

Niciodată nu va insista suficient profesorul de religie în a folosi Sf. Scriptură la clasă. Trebuie, în primul rând, să-și dea silința ca fiecare copil să aibă Sf. Scriptură ortodoxă, sau în mod obligatoriu noul Testament. Din proprie inițiativă să aducă Noul Testament copiilor. După aceea trebuie să obișnuiască pe copii să-l folosească și să știe să se orienteze în el. fie că predă învățătură dogmatică, fie morală, fie cult, îndrumări misionare, totdeauna Sf. Scriptură trebuie să fie piatră de temelie a celor prezentate în lumina Sfintei Tradiții. Nu se poate concepe ora de religie fără Noul Testament. În măsura în care profesorul de religie îi va familiariza pe copii cu studiul Noului Testament, acest lucru va contribui ca în mare măsură în viață elevii să aibă Noul Testament ca o carte de căpătâi pe drumurile pe care vor merge. Trebui insuflată elevilor o adevărată evlavie față de Noul Testament. Pe lângă prezentarea și tâlcuirea pericopelor evanghelice, se poate face comparație, mai ales în clasele mari, între cărțile și autorii cărților fundamentale ale altor religii sau filosofii și Noul Testament, scoțându-se în evidență că deși e de admirat înălțimea învățăturilor acestor cărți (precum Upanișadele, Bagavat-gita, Cartea morților, Coranul etc.) totuși învățătura Noului Testament e dumnezeiască, e de la Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Care S-a întrupat, Domnul Nostru Iisus Hristos.

c)      Sfânta Tradiție. Trebuie obișnuiți copiii de mici cu învățături din Sfânta Tradiție, din mai multe motive:

-        Este al doilea izvor al Revelației și de aceea învățătura ei este de o valoare negrăită, pe care copii trebuie ajutați să o cunoască și să aibă o adâncă evlavie față de ea, să o folosească drept călăuză în înțelegerea Sf. Scripturi și a vieții în Duh a Bisericii noastre;

-        În această perioadă în care grupările protestante caută să ponegrească și să înlăture Sfânta Tradiție, lăsând Sfânta Scriptură la libera tâlcuire și înțelegere a fiecăruia, indiferent de nivelul duhovnicesc pe care îl are, iar Biserica Catolică a adus înnoiri în sf. Tradiție, Biserica Ortodoxă, care singură a păstrat nealterată învățătura Sf. Tradiții și a folosit-o în mod continuu ca izvor de viață, alături de Sf. Scriptură, are datoria, și prin profesorii de religie, să întipărească în mintea copiilor iubirea față de Sf. Tradiție. Dar aceasta se poate numai cunoscând-o.

Făcând parte din Sf. Tradiție, din Tradiția bisericească, profesorul de religie mai trebuie să cunoască bine:

d)     Istoria bisericească, atât cea a Bisericii ortodoxe Române, cât și cea universală. Sf. Serafim, întrebat „- Cu ce să ne înzestrăm sufletul?”, a răspuns: „- Cu cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, pâinea îngerilor cu care se hrănesc sufletele flămânde după Dumnezeu”.

Trebuie de asemenea să înzestrăm sufletul cu cunoștințe privitoare la Biserică: cum a fost

ocrotită de la început până în zilele noastre, ceea ce a avut de îndurat. Trebuie să știm aceasta, nu cu gândul de a-i stăpâni pe oameni, ci pentru cazul când s-ar pune întrebări la care ar trebui să răspundem. Dar mai ales trebuie s-o facem pentru noi înșine, pentru a dobândi pacea sufletească, așa cum zice psalmistul: „Pace, celor ce iubesc învățăturile Tale, Doamne” sau „Pace multă celor care iubesc legea Ta” (Ps. 118, 165)[35].

            Istoria bisericească prezintă pagini care pot înflăcăra mințile copiilor spre dragoste de Biserica noastră, inspirându-le dorința ca ea să fie și acum, după atâția ani de opresiune, iarăși la fel de înfloritoare ca în vremea marilor mitropoliți Varlaam, Dosoftei, Sf. Antim Ivireanul și a marilor domnitori, Sf. Constantin Brâncoveanu, Sf. Ștefan cel Mare și Sfânt. Le trebuie relevat copiilor, mai mult decât se face la Istorie, rolul Constantinopolului în menținerea dreptei credințe, în cultura și civilizația lumii. Nemuritoare pot rămâne înscrise în mintea copiilor viața Sf. Constantin cel Mare și a mamei sale, Elena, viața patriarhilor Serghie, Fotie, Sofronie al Ierusalimului, a împăratului Ioan cel Milostiv și a multor alții terminând cu Constantin XI Dragases care a murit eroic în apărarea Constantinopolului (1453).

            Nu pot fi înșirate aici toate momentele istorice înălțătoare care pot fi prezentate copiilor. Dar nu putem trece peste Viețile sfinților, care au constituit de-a lungul veacurilor, hrana sufletească a credincioșilor noștri, de la copii până la cel mai în vârstă. Cât de important este ca elevul să se îndrăgostească de sfinți, de cărțile cu viețile lor. Un copil care se pasionează de viețile sfinților, chiar dacă nu a ajunge la nivelul sfinților, va fi oricum un bun creștin. Dar pot apărea și copii  care înflăcărându-se de Viețile Sfinților, pot fi sfinții de mâine, fiindcă sunt atâți oameni duhovnicești și sfinți care s-au îndrăgostit de viața sfântă prin intermediul Vieților Sfinților. Astfel părintele Paisie Olaru, întrebat „- Cine v-a îndrumat să intrați în viața călugărească?”, a răspuns: „- Viețile Sfinților m-au îndemnat la călugărie și dragostea ,ea pentru Domnul”[36]. Tot așa despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț în Prologul cărții Hrana duhovnicească, scris de Arhiepiscopul de la Kiriacopoles Aristovul se spune: „Dar citind cu multă atenție și seriozitate Viețile Sfinților, care au întemeiat așezământul vieții monahicești în Palestina, a Sfântului Teodosie, începătorul vieții de obște, a Sfântului Eftimie cel Mare și Sava cel Sfințit, s-a aprins cu dor fierbinte să vie la Ierusalim ca să soarbă mai de aproape din izvorul cel dumnezeiesc al vieți pustnicești și din anul 1936, s-a închis în Lavra Sf. Sava cel Sfințit făcându-se pildă în ascultarea vieții monahicești. În anul 1946, a fost chemat să servească Schitul românesc din valea Iordanului și e hirotonit preot ca Egumen și slujitor la Schit unde a stat peste 6 ani de zile, râvnind viața Sfintei Maria Egipteanca”[37].

            Exemple se pot da multe, dar trebuie să amintim neapărat de viața Sf. Trei Ierarhi, despre care se pot spune multe ca exemple viii și mădulare autentice ale Bisericii și ca oameni de cultură, dar credem că cel mai potrivit imn de laudă pentru ei este ceea ce a spus Sf. Serafim: „Este periculos a te gândi la Sf. Treime, fără a avea ca ajutor pe Sf. trei Ierarhi”.

e)      Din secția practică trebuie să cunoască Liturgica, care are implicații multe în viața copiilor, fiindcă „Sfânta Liturghie este centrul vieți spirituale ortodoxe și sursa de inspirație a educației religioase”[38].

Din punct de vedere al formării calităților intelectuale ale copiilor, profesorul de religie trebuie să scoată în evidență rolul important al cultului Bisericii care este o reflectare a doctrinei care a format în toiul luptelor pentru stabilirea dreptei credințe și faptul foarte important pe care îl are cultul și anume de vehicul al doctrinei Bisericii.

Din secția practică mai trebuie să cunoască catehetica, omiletica și cu aceasta trecem și la domeniile „laice” pe care profesorul de religie trebuie să le studieze, din care pe primul loc se situează pedagogia. Prin natura meseriei, profesorul de religie trebuie să aibă o cunoaștere temeinică a pedagogiei. Poate avea foarte multe cunoștințe, dar dacă nu și-a însușit metoda, nu va fi niciodată un bun profesor. Este suficient să spunem câtă atenție a dat Comenius metodei, ca să ne dăm seama ce importanță are pentru un profesor de religie, cunoașterea sistematică a procesului de învățământ, a laturii formative și instructive a acestuia, cunoașterea principilor didactice, metodelor, cunoașterea etapelor unei lecții, cunoașterea operelor marilor pedagogi, începând cu: Clement Alexandrinul, Sf. Trei Ierarhi, Comenius, Herbart, Pestalozzi, Foerster, iar la noi a lui Iacob Putneanul, Veniamin Costachi și alții.

Trebuie apoi să cunoască domeniile înrudite pedagogiei, adică psihologia și sociologia. Cunoașterea sufletului copilului, a etapelor de dezvoltare a acestuia și prin ce se caracterizează fiecare etapă, ajută enorm pentru a face tinerele vlăstare să crească și să nu se ofilească. Sociologia este știința care poate determina întâi pe profesor și apoi prin acesta elevilor aptitudinea pentru social, pentru viața socială, așa cum creștinismul a fost de la început, o comunitate creștină în comuniune după cum spune Sf. Scriptură: „și erau neobosiți în ascultarea învățăturii apostolilor, în împărtășanie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42).

f)       Urmează apoi cunoștințele de istorie, geografie, literatură, care îl pot ajuta sub diferite aspecte pe profesorul de religie. Istoria, geografia lămuresc cadrul în care și-au dus viața creștinii și nu numai creștinii dar și Domnul nostru Iisus Hristos și, copiii trebuie să realizeze și să se pătrundă de adevărul că Domnul nostru Iisus Hristos a fost o realitate istorică. Apoi nu se poate concepe ca profesorul să nu cunoască pe marii clasici ai literaturii universale care și-au inspirat creațiile lor din Sf. scriptură, din valorile creștine.

g)      Limbile străine. Cunoașterea limbilor moderne este de un real folos pentru profesorul de religie, mai ales acum când multe cărți religioase valoroase nu a u fost traduse la noi, datorită condițiilor grele prin care a trecut Biserica noastră în ultimii 50 de ani.

Dar și mai important este atunci când profesorul de religie va cunoaște limbile clasice, ebraica, greaca și latina. Ele au și valoare formativă, dar în primul rând limba greacă este un ajutor prețios profesorului de religie în discuțiile despre diferitele traduceri ale Noului Testament de către diferite grupuri creștine. Cunoscând limba greacă, profesorul poate lămuri înțelesul real al fiecărui text comentat, ceea ce dă siguranță și lui și elevilor pe care îi călăuzește.

h)      Am lăsat la urmă știința nu pentru că s-ar situa pe ultimul loc în cultura profesorului de religie. Datorită mentalității false care s-a creat în ultimii 50 de ani, prin care se credea că știința este apanajul materialismului, mulți văd între știință și religie o totală opoziție. Ținând apoi seama de autoritatea pe care știința o are în rândul oamenilor în zilele noastre mulți „puțin cunoscători” părăsesc religia zicând că „merg cu știința”. De aceea, în cazul că profesorul de religie are cunoștințe științifice, aceasta este foarte important, în primul rând pentru el, pentru a scăpa de complexe în fața științei, și apoi pentru copiii pe care îi educă. În primul rând trebuie să arate că nu este o opoziție, așa cum s-a prezentat, între știința și religie. Pentru aceasta primul argument este arătarea faptului că mulți sin marii oameni de știință au fost oameni credincioși, ca: Isaac Newton, Blaise Pascal, Albert Einstein, Ilya Prigogine și, că între religie și știință este un raport de complementaritate.

Apoi trebuie să arete că știința a arătat raționalitatea lumii, armonia ei, unitatea ei, și nu a scos la iveală întâmplarea, hazardul, cum susține materialismul. A arătat raționalitatea lumii care trebuie să aibă izvorul într-o Rațiune supremă[39] și aceasta este Fiul lui Dumnezeu, după cum ne spune Evanghelia după Ioan, cap. 1 versetul 1. Trebuie ca profesorul de religie să nu cedeze nici un pas, nici el, nici eu elevii, nici în discuțiile cu ceilalți profesori în a accepta că religia este irațională. Ba din contră trebuie să susțină cu tărie „logica” credinței, „logica” harului, cum se găsește în întreaga creație. Este și motivul pentru care spiritualitatea ortodoxă introduce ca o etapă necesară în urcușul duhovnicesc contemplarea duhovnicească a naturii, cunoașterea rațiunilor lucrurilor și, aici se impune datoria profesorului de religie. El nu trebuie să predea cunoștințe științifice în sensul obișnuit, el trebuie să scoată în evidență armonia naturii care luminează mintea și întreaga ființă, ajutându-l pe copil să vadă în natură ferestre spre Dumnezeu, nu oglinzi în care să se reflecte pe el însuși. Trebuie prin toate elevul ajutat să se ridice către Dumnezeu, așa cum tâlcuiește Sf. Damaschin versetul biblic: „din tot pomul din rai să mănânci” (Fac. 11, 16) spunând: „prin aceste cuvinte socotesc că a vrut să spună: «Suie-te, prin toate făpturile, la Mine, Făcătorul, și culege din toate un singur fruct, pe Mine, viața cea adevărată”.

Deci prin toată cultura sa, profesorul de religie nu trebuie să devină un enciclopedist, ci în primul rând el trebuie să crească în credință și smerenie. Cu această materie să hrănească mintea elevilor, pentru că hrana sufletului e cultura și „sufletul culturii este cultura sufletului”[40] și marea realizare a profesorului de religie este dacă reușește să-i facă pe elevi ca fiecare materie pe care o studiază să o vadă ca pe o rază din Hristos și către Hristos, adică să înțeleagă că izvorul înțelepciunii, cunoștinței, binelui, frumuseții adevărului este Iisus Hristos.

Între calitățile intelectuale trebuie deci introduse și percepțiile, reprezentările, memoria etc., prin care se însușește cultura, dar neputând lungi prea mult studiul, ne oprim aici privind calitățile intelectuale ale profesorului de religie.

2.      Calități morale

Legat de calitățile intelectuale ale profesorului de religie, s-a pus mult în discuție raportul dintre procesul instructiv și cel formativ în sistemul de învățământ, fiind perioade în care a fost folosită mult parte instructivă a procesului de învățământ, cu un accent deosebit pus pe partea intelectuală, și în special pe memorare, urmând apoi perioade de critică vehementă a procesul instructiv căutându-se revenirea la procesul formativ, procesul educativ. Întrucât cred că de fapt problema poate fi văzută într-un cadru mai larg, va fi abordată în acest capitol, privind moralitatea. Când zic că această problemă poate fi văzută într-un cadru mai larg mă gândesc că tot așa sunt perioade în care se pune un accent deosebit pe fapte bune, alteori pe rugăciuni, ca după aceea ele să intre într-un con de umbră, la fel ca și în cazul procesului instructiv.

Dar pentru a găsi rezolvarea corectă a acestor probleme și pentru a înțelege trăsăturile moralității în viața profesorului de religie, mai trebuie date unele informații despre modul cum înțeleg Sf. Părinți sufletul omului. Am arătat că sufletul are trei părți: minte, putere poftitoare și putere irascibilă. Mintea este sufletul propriu-zis, iar puterea poftitoare și cea irascibilă sunt considerate mai exterioare firii, inferioare și sunt asociate simțurilor. Afectele nu sunt considerate rele în sine, având rolul susținerii trupului după cădere. Chiar plăcerea și durerea asociate lor sunt bune, atâta vreme cât ne mențin în granițele normale lor, plăcerea și durerea fiind senzații de cunoaștere a stării trupului sau a realității înconjurătoare. Cea care trebui să țină afectele, activitatea simțurilor, plăcerea și durerea, și de aici tot trupul în stare firească, normală, potrivit rațiunii lor, este mintea. Mintea este partea conducătoare, care în mod firesc trebuie să vegheze ca ea să-și găsească fericirea în cele spirituale, duhovnicești, în legătură cu Dumnezeu și în relația iubitoare cu semenii, și în plus să vegheze ca simțurile, afectele și trupul să rămână în granițele lor firești. Prin analogie, putem extinde acestea și la nivel social. Deci într-o primă definiție, starea de moralitate, de bine avem atunci când fiecare lucrează conform menirii lui. Sau cum spune părintele Galeriu „bine este tot ceea ce, din iubire, zidește, dă viață, salvează, este conform cu poruncile lui Hristos; rău este tot ceea ce e gol de sens ziditor, cum e viciul, și ruinează, distruge. Într-un cuvânt binele creează, răul distruge”[41].

            Bine avem atunci când, așa cum am văzut că spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „exemplarele particulare se vor mișca armonios și identic ele și cu întregul, cele particulare nemaiavând o voie deosebită de a celor general, ci una și aceeași rațiune contemplându-se în toate, neîmpărțite de modurile de a lucra ale acestora cărora li se atribuie la fel”[42].  Avem atunci unitatea firii, se afirmă persoana. „Persoana devine icoana desăvârșită a lui Dumnezeu dobândind asemănarea, care este desăvârșirea firii comune tuturor oamenilor. Distincția dintre persoană și natură reproduce în omenire ordinea de viață duhovnicească exprimată prin dogma treimică. Este temelia întregii antropologii creștine, a întregii antropologii creștine, a întregii morale evanghelice, căci creștinismul este o imitare a firii dumnezeiești”, după cuvântul Sf. Grigorie de Nyssa[43].

            Am văzut că sufletul curat este minte. Dar Sf. Părinți vorbesc despre adâncul minții, interiorul minții, pe care o numesc „inimă”, alții „duh”. Nu vom putea niciodată scoate suficient în evidență importanța acestui mod de a înțelege „inima” la Sf. Părinți, ca adâncul minții. În această inimă a minții se așază Hristos la botez. În omul bun, în „omul de inimă”, mintea omului stă în adâncul ei, stă în această inimă și de aici își soarbe viața și bucuriile. Stând în inima ei, mintea are o privire integrală asupra părților componente, voința și rațiunea generală integrând armonios voințele și rațiunile particulare. Așezată în acest adânc indefinit mintea realizează unificarea firii omenești, deschizându-se spre semenii săi. Avem o tendință de afirmare a persoanelor și de unitate a firii omenești. Este starea de altruism, de dăruire fără opreliști a iubirii, „nu numai prin cuvânt, ci și prin faptă și adevăr” (1 Ioan 3, 18). Este aceasta un prim stadiu de moralitate, pe care îl are omul în starea de nepătimire, în momentul când fiere parte acționează potrivit menii sale sub conducerea minții așezată în inima ei. În acest stadiu minte își găsește plăcerea în a petrece în cămările inimii, gustând bucuriile duhovnicești. Revarsă iubire asupra simțurilor, pe care le ține în granițele firești, plăcerea și durerea fiind semnale de anunțare a stării trupului. Se face acel sistem integrator de unificare a părților componente, de împlinire a întregului și a fiecărei părți.

            Aceasta este starea de moralitate minimă a profesorului de religie. El este atunci în fața copiilor modelul viu de urmat, nu atât prin vorbe, prin „a le face morală” ci prin „a fi moral”. Fiind un model viu, transmițător de energie din adâncul inimii, cuprinde copii în această stare, iar copiii se structurează și ei după modelul pe care îl au în față. Se deschid atunci porțile inimilor și minților lor se așază la rândul în inima minții. Totul devine atunci iubire prin unificarea firii omenești și prin afirmarea persoanei fiecăruia. Atunci fie că se învață rugăciuni, fie că se face lecție, fie că, copii sunt chemați la fapte bune, toate, au loc în izvorul de apă vie, totul are loc în blândețe și smerenie, în bucurie și pace.

            Deci esențialul moralității este ca mintea să stea în adâncul ei, în inima ei, în duhul ei. Pe cât este de ușor, pe atât este și de greu, și de aceea au spus Părinții că „cel mai lung drum este de la minte la inimă”.

            Dacă lucrurile sunt frumoase când mintea este în inimă și când profesorul de religie reușește să așeze mințile copiilor în inima minților lor, lucrurile se întunecă în momentul când mintea iese din starea ei firească, din adâncul ei. Deci răul este o ieșire din armonie, „nu este nimic altceva decât lipsa binelui și o abatere de la starea conformă firii la una contrară firii. Răul nu are existență prin fire. Toate câte a făcut Dumnezeu, așa cum s-au făcut, sunt foarte bune. Dacă rămân așa cum au fost zidite sunt foarte bune. Dac dacă se îndepărtează, în chip voluntar, de la starea conformă naturii și dacă vin la o stare contrară naturii, «ajung în rău»”[44]. „Răul este o lipsă a binelui așa cum întunericul nu e ceva în sine, ci o lipsă a luminii”, spune Sf. Grigorie de Nyssa. Mintea ieșind in inimă iese din lumină și intră în „întunericul cel dinafară”. De aceea profesorul de religie trebuie să caute să-i învețe pe copii de mici pocăința, pocăința în sensul ei nou testamentar de metanoia, de schimbare, a gândirii, întoarcere a gândirii, a minții în sine, în adâncul ei, în inima, în duhul ei.

            Când mintea iese din adâncul ei, atunci ea umblă prin părțile de suprafață ale ei. Simțurile nemaifiind sub controlul armonizator al minții, ies și ele din granițele lor firești și atunci starea de plăcere devine o goană nebună după cele senzuale, iar durerea, care urmează, creează o stare depresivă, care se caută mai mult acoperită cu noi plăceri, care niciodată nu satură.

            Mintea dacă nu se grăbește să se întoarcă în inima ei, atunci se asociază cu simțurile, începând să trăiască „viața trupului”. Ea devine acum sclava simțurilor, a părții poftitoare a sufletului, își socate izvorul din cealaltă vistierie, pe care poate să ajungă să o considere ca fiind inima cea adevărată. Atunci spunem cu Sf. Andrei Criteanul „mintea țărână mi s-a făcut”, „cu lut mi-am amestecat gândul, eu ticălosul”[45].

            Aici e nevoie de un mare dar al profesorului de religie că să aducă oile cele pierdute în staul. Numai fiind un model viu, poate deschide porțile inimii adevărate. Apoi trebui să-i pună pe copii să facă fapte bune, „să împlinească poruncile”. Poruncile sunt date în conformitate cu firea. Împlinind poruncile, făcând fapte bune, într-o atmosferă creată de profesor prin ținerea minții lui în inimă, faptele bunele ale copilul vor începe să fie orientate spre inima minții lui inimă, spre Hristos, care Se sălășluiește în inima minții de la botez. Împlinind poruncile, mintea face efortul de a ieși din sclavia simțurilor pervertite și începe să simte razele de lumină care vin din inima cea adevărată. Profesorul trebuie să știe că „poruncile sunt lumină”, „Christos e ascuns în porunci”, că:

„Hristos se descoperă în fiecare

Pe măsura poruncilor păzite,

Taina lui Hristos cea mare

Se află în inimi smerite…”[46];

            Dar nu explicând prea mult aceasta elevilor o să aibă rezultate, ci numai, dacă el fiind un model viu, sensibilizează puțin copilul spre bine și apoi să exploateze această pornire spre bine în fapte bune, în împlinirea poruncilor pe măsura copilului și astfel să-i deschidă din ce în ce mai mult inima minții și de aici drumul spre întâlnirea cu Hristos, prin Duhul Sfânt.

            Acum putem răspunde și la problema care apare de multe ori: că mulți învață rugăciuni sau versete pe dinafară, dar nu ajung mai evlavioși; că mulți fac fapte bune fără să-i vedem că sunt mai buni; că mulți postesc și se roagă, dar nu-i vedem că se umplu de lumină. De aici s-a ajuns să se considere de unii că acestea nu sunt necesare pentru mântuire.

            Toate problema am văzut că se reduce la revenirea minții în inima ei. Dacă profesorul de religie face rugăciuni cu elevii, îi pune să memoreze, dar mintea lui este la suprafață, mintea lui nu este prinsă de cuvintele rugăciunii[47], atunci nu va reușit decât să imprime dezgust pentru religie sau în cel mai bun caz efectele pozitive vor fi foarte mici (cum avem la rugăciunea orală). Cuvintele lui nu vor fi „duh și viață” (Ioan 6, 63), nu vor bate la inima copiilor spre mustrare și îndreptare și atunci mintea copiilor și întreaga lor ființă va fi împodobită de setea necontrolată de plăcere a simțurilor pervertite și nimic nu este mai de plâns decât un profesor de religie, care se vede în situația să nu poată să trezească sufletele copiilor, din pricina lui, sau mai rău, chiar închide inimile adevărate ale elevilor, prin nepriceperea și prin lipsa de moralitate (avem de exemplu, cazul Sf. Paisie Velicicovschi, cât a fost elev la Academia din Kiev)[48].

            Nu memoratul rugăciunilor este rău. Memoratul trezește memoria originară, dacă e asiduu făcut. Ne spune Sf. Ignatie Branceaninov că atunci când un tânăr mergea în pustiul Egiptului era pus să învețe timp de 3 ani Biblia pe dinafară și aceasta avea efecte foarte pozitive: „Pe fiecare nou începător îl supuneau la nevoințe trupești sub îndrumarea uni bătrân, timp de 3 ani. Prin ostenelile trupului, prin povețe dese ale bătrânului, prin mărturisire activității pe dinafară și dinăuntru de fiecare zi, prin tăierea voii, se înfrânau patimile cu tărie și repede, se procura minții și inimii o însemnată curăție. Pe lângă îndeletnicirea cu ostenelile, celui începător i se a și o lucrare de rugăciune potrivită cu întocmirea lui. După 3 ani de zile se cerea de la cei începători să știe pe de rost toată Evanghelia și psaltirea, iar de la cei mai capabili și întreaga Sfântă Scriptură, fapt care în chip neobișnuit dezvolta rugăciunea grăită cea cu luare aminte”[49].

            Degeaba bate profesorul de religie cu teorii morale reci la inimile copiilor. Trebuie să fie un exemplu viu. Apoi, elevii trebui să facă fapte bune, să  împlinească poruncile, să simtă lumina poruncilor, ceea ce duce la dezvoltarea discernământului, la stadiul în care elevul discerne singur binele de rău. Ne spune Sf. Siluan: „Cel ce ascultă de legea lui Dumnezeu va înțelege desăvârșirea poruncilor Domnului. Orice poruncă ai lua îți aduce bucurie și veselei. Ia, de pildă, prima poruncă: să iubești pe Dumnezeu. Dacă crezi că Dumnezeu ne iubește, pentru acest gând vei primi pacea. Iar a doua poruncă: să iubești pe aproapele tău. Dacă crezi că Domnul îi iubește pe ai Săi și că Duhul Sfânt este în tine, sufletul tău se va desfăta în legea lui Dumnezeu, vei cugeta la ea și ziua și noaptea (Ps. 1, 2) și vei primi darul deosebirii binelui de rău”[50].

            Faptele bune nu se reduc numai la învățare, cântare, rugăciune, ci la împlinirea unei adevărate vasiliade în parohie. Trebuie ajutați bătrânii, copiii handicapați, cei bolnavi, cei săraci.

            Nu este bucurie mai mare pentru profesorul de religie decât atunci când vede că din proprie inițiativă copiii fac binele, și el se poate retrage, ca ei să crească. Dar până atunci trebuie să știe că răspunzător pentru sufletele primite, să știe că „sufletele lor atârnă de gâtul lui” (Sf. Antim Ivireanul), să știe, după cum spune Pestalozzi că „credința trebuie dezvoltată tot prin credință și nu prin cunoașterea obiectelor cugetării sau a legilor ei; iubirea prin iubire și nu prin cunoașterea amabilității și a iubirii”[51].

            Daca nu i se va aplica maxima pedagogică a lui Pestalozzi, când caracteriza veacul pedagogiei kantiene și herbartiene „un veac va fi putut face mari progrese în cunoașterea adevărului și cu toate acestea a rămas complet înapoi în ceea ce privește voința binelui”[52].

            Dar, repetăm, numai fiind un model viu, un împlinitor al poruncilor, un lucrător al virtuților, poate ajunge o călăuză pentru elevi pe drumul mersului duhovnicesc. Dacă rămâne pe prima treaptă a complexului personalității, rămâne un individ și neatingând măcar primele stafii ale nepătimirii, atunci se chinuie pe el și pe copii și va auzi de la Mântuitorul: „Iar cel ce va sminti pe vreunul din mititeii aceștia, care cred în Mine acela mai bine și-ar lega de gât o piatră de moară și s-ar îneca în adâncul mării” (Mt. 18, 6); trebuie atunci să învețe el de la copii cum poate intra în Împărăția cerurilor, după cum spune Domnul: „Adevărul vă grăiesc: de nu vă veți întoarce și de nu vă veți face ca pruncii, nu veți întra în împărăția cerurilor” (Mt. 18, 3). Numai dacă ajunge un trăitor al vieții evanghelice poate călăuzi și pe alții, căci „orb pe orb călăuzind cad amândoi în groapă”. Profesorul de religie trebuie să aibă mereu în atenție, așa cum ne spune Sf. Ioan Iacob Hozevitul că:

67

„Scriptura-i grădina dată

Care trebuie lucrată

68

Iar noi grădinari să  fim

Să lucrăm și să păzim

Ea va fi la judecată

Obiect pentru teză dată.

69

Nu precum am studiat

Ci precum noi am lucrat

Cele scrise și citite

Cere să fim trăite

Că nimic voi folosi

Dacă nu le voi trăi”[53].

            La fel, Sf. Serafim de Sarov, vorbind despre un teolog spune: „știu că el este foarte dibaci în născocirea predicilor. Însă e așa de ușor să0i înveți pe alții, după cum tot așa de ușor să arunci pietre în înălțimea unei clopotnițe. Iar când e vorba să pui în practică ceea ce înveți pe alții este tot așa de greu ca și cum ai căra pietre până la vârful clopotniței. Aceasta este diferența între învățătură și practică”[54].

            Totul se reduce la revenirea minții, lucrării minții în inima cea adevărată, la „omul tainic al inimii” (! Petru 3, 4), la creșterea omului lăuntric și la căderea celui dinafară, la trecerea omului vechi pentru a crește cel nou (II Cor. 4, 6), așa cum ni se spune și în Sbornic[55].

            Trebuie ca profesorul de religie să aibă grijă să nu trezească pus în rândul „înțelepților de astăzi”, cum spune Sf. Ioan Iacob Hozevitul. Vorbind despre Sf. Nicodim Aghioritul el spune: „razele învățăturii lui întrec știința înțelepților de astăzi, care cuprinde lustrul filosofiei, dar este lipsită de miezul credinței. Căci un bob de credință prețuiește mai mult decât vagoanele întregi de știința lipsită de mustul credinței”[56]. Trebuie să aibă grijă profesorul de religie să nu se situeze în ceata „fraților mincinoși”, despre care tot Sf. Ioan Hozevitul spune:

„Ispita neamului celui de pe urmă a și sosit mai grozav acum cu apropierea venirii lui Antihrist, încât amenință să piardă și pe cei aleși, și nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmașii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grijă numai la cele pământești, sau la cei destrăbălați care nu pot ușor să vatăme pe creștini. Pericolul vine de la frații cei mincinoși. Frații cei mincinoși sunt dușmani ascunși și cu atât mai periculoși cu cât songuri ei cred că sunt frați curați. Predică și ei ortodoxia, dar o ortodoxie oarecum schimbată și prefăcută după planul lumii acesteia și a stăpânitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrană prielnică dar care a început să se strice și în loc să hrănească, otrăvește pe cei care o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile creștinilor. Aceștia sunt ispita cea mare a neamului celui din urmă.

Despre ei a profețit Domnul că vor fi în veacul ce de apoi: „Mulți vor veni în numele Meu și pe mulți vor înșela” (Mt. 5, 11).

Vorbesc și frații mincinoși de sfânta și prea dulcea ortodoxie, de dragoste, de curăție pentru fapta bună, de smerenie și de virtute și ajută obștile creștinești. Cât îi de greu pentru ortodocșii cei curați și simpli să înțeleagă pe cei au înaintea lor? Cât e de ușor să se atragă de ideile lor cele «filosofice» și să-i creadă.

Dacă răscolește cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numește „OM”.

De multe ori răutatea înșală, prefăcându-se în chiup faptei bune. După cum a spus și Sf. Dorotei: «nici o răutate și nici unul din eresuri, nici însuși Diavolul nu poate să înșele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune». După cum și Sf. Apostol zice: «că însuși diavolul se închipuiește în Înger luminat»”[57].^[i].

---

[1] Ioan Nicola, Dominica Fărcaș, Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, Manul pentru clasa a XI-A școli normale, ed. Didactică și Pedagogică, București, R.A., 1993, p. 3.

[2] Prof. dr. doc. Anghel Manolache (coordonator), Dicționar de pedagogie, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 342.

[3] Prof. dr. doc. Alexandru Roșca, Psihologie generală, ediția a II-a, ed. Didactică și Pedagogică, București, p. 466.

[4] Mitropolit dr. Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. I, Morala generală, ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1979, p. 298.

[5] Prof. dr. doc. Anghel Manolache (coordonator), op. cit., p 343.

[6] John Dewey, Fundamente pentru o știință a educației, traducere Viorel Nicolescu, ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 1991, p.4.

[7] Mitropolit dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 228.

[8] Pr. Galeriu, Jertfă și răscumpărare, ed. Harisma, p. 142.

[9] Ibidem, p. 143.

[10] Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere pr. Vasile Răducă, ed. Anastasia, p. 150.

[11] Mitr. Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 289.

[12] Pr. Galeriu, op. cit., p. 144.

[13] Idem, Dialoguri de seară, Ed. Harisma, p. 15.

[14] Mitr. Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 200.

[15] Pr. M. Bulacu, Pedagogie creștină ortodoxă, București, 1935, p. 125.

[16] Ibidem, p. 126.

[17] Ibidem, p. 127.

[18] Mitr. Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 199.

[19] Ibidem, p. 298.

[20] Ibidem, p. 84.

[21] Pr. M. Bulacu, op. cit., p. 92.

[22] Pr. Galeriu, op. cit., p. 135.

[23] Clement Alexandrinul, Pedagogul, p. 170.

[24] Mitr. Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 301.

[25] Irina Gorainov, Serafim de Sarov, Spiritualitatea Orientală, nr. 11, p. 103.

[26] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. III, tradusă de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibium 1948, p. 110.

[27] Maurice Debesse, Etapele educației, Traducerea Magdalena Chelsoi, ed. Didactică și pedagogică, București, 1981, p. 12.

[28] Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă, pentru Institutele Teologice, vol. III, Spiritualitatea Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1981, p. 71.

[29] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatică, traducere Pr. D. Fecioru, ediția a III-a, ed. Scripta, București, 1993, p. 103.

[30] Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțiri, transcriere din chirilică de Gheorghe Băbuț, ed. Pelerinul român, Oradea, 1991, p. 26.

[31] Ierom. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, vol. I, editată de Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, p. 18.

[32] Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 71.

[33] Sfântul Cuvios Ioan Iacob – românul, Hrană duhovnicească, ed. „Lumină din lumină”, București, 1993, p. 1.

[34] Vladimir Lossky, op. cit., p. 36.

[35] Irina Gorainov, op. cit., p. 130.

[36] Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, colecția „Credință și cultură”, nr. 1, p. 11.

[37] Sfântul Cuvios Ioan Iacob –românul, op. cit., p. 5.

[38] ***- art. „Simpozion ortodox privind educația religioasă”, în „Vestitorul Ortodoxiei”, Periodic de informare bisericească, teologie și spiritualitate al Patriarhiei Române, anul IV, nr. 11, 15 martie 1994, p.8.

[39] Pr. Prod. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele Teologice, ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București 1976, p. 12.

[40] Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, vol. II, Ediția a II-a, editată de Episcopia Romanului și Hușilor, 1990, p. 217.

[41] Ibidem, vol. I, p. 205.

[42] Ibidem, p. 206.

[43] Vladmir Lossky, op. cit., p. 152.

[44] Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 91.

[45] Sf. Andrei Criteanul Ierusalimiteanul, Canonul mare, în Triod, ediția a VIII-a, ed. Instit. Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1986, p. 365.

[46] Sfântul Cuvios Ioan Iacob – românul, op. cit., p. 24.

[47] Eveque Ignace BriantChainov, Approches de la priere de Jesus, traduction francaise par la Hieromoine Symeon, „Spiritualitate Orietnală”, nr. 35, p. 64.

[48] Protoiereul Serghei Cetfeticov, Paisie, starețul Mânăstirii Neamțului din Moldova, traducere I.P.S.S. Dr. Nicodim, patriarhul României, ediția a II-a, ed. Sfintei Mânăstiri Neamțu, 1940, p. 49.

[49] Monahii Lavrei Valaam, Sbornicul, vol. II, Serdobol 1938, editat de Episcopia Ortodoxă de Alba Iulia, 1993, p. 49.

[50] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, ed. Deisis, Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, traducere de Pr. Prof. Ioan Ică și Diac. As. Ioan I. Ică jr., p.. 251.

[51] Pr. M. Bulacu, op. cit., p. 12.

[52] Ibidem, p.126.

[53] Sfântul Cuvios Ioan Iacob –românul, op. cit., p.34.

[54] Irina Gorainov, op. cit., p. 34.

[55] Monahii Lavrei Valaam, Sbornicul (Culegere despre rugăciunea lui Iisus), vol. I și Ii, Saravalass Oy Roammattulalon Kieijaoainossa, 1936, ed. Mânăstirii Valaam, reeditată de Episcopia ortodoxă Alba Iulia, 1993, vol. I, p. 13.

[56] Sfântul Cuvios Ioan Iacob –românul, op. cit., p.34.

[57] Ibidem, p. 274.

---

[i] Pr. Lect. Dr. Petre Comșa, „Despre calitățile intelectuale și morale ale profesorului de religie” în Studii Teologice, seria a II-a, anul LV, nr. 3-4, iulie-decembrie, 2003, pp. 59-76.