marți, 20 februarie 2018

Două filme (The Star and Wonder)


Vindecarea orbului din Naștere clasa a VII-a - Exemplu de urmat

     Când vorbește la clasa a VII-a despre vindecarea orbului din naștere, profesorul se poate folosi de următoarele filmulețe:

Pelerinajul la biserici și mănăstiri. Clasa a VIII-a


Alături de ppt. am folosit și următoarea metodă și o fișă din caietul de religie pentru clasa a II-a, semestrul I, ed. Corint.

Fise de colorat cu Iisus Hristos, Praznice, Maica Domnului si Sfinti

 La următoarea adresă http://didacticaortodoxa.blogspot.ro/2018/02/fise-de-colorat-cu-iisus-hristos.html găsim nenumărate icoane pe care le putem colora împreună cu elevii.

Un articol care-i privește și pe ortodocși: Privind la elevii mei, îi văd pe viitorii ex-catolici

Este un articol de pe un site catolic, dar ar trebui citit și de un ortodox, doar în așa fel vom reuși să băgăm la inimă dorințele elevilor.

Privind la elevii mei, îi văd pe viitorii ex-catolici

Autor: Mary Deturris Poust
Traducere: Radu Capan
Sursa: Aleteia.org, 23 octombrie 2015

Când vine vorba de adolescenți, te aștepți la ochi dați peste cap și apatie, dar pune-i la o oră de religie după o zi lungă de școală, cam când le-ar fi ora de masă, și vei vedea un nivel de dezinteres ce te va face să vrei să te urci pe pereți. Cu așa ceva ne-am confruntat
la un moment dat eu și soțul meu.
Scena nu era nici nouă, nici neașteptată. Predaserăm acelorași copii și în anul anterior,
fiind vorba de un program de doi ani care culmina cu primirea Mirului primăvara. Dar eu aș
pune pariu că apatia lor nu are atât de mult de a face cu vârsta, cât cu lipsa temeliilor catehetice. Am folosit toate trucurile indicate în cărți – de la activități de grup la sesiuni de întrebări, ba chiar i-am mituit cu brioșe de exemplu – pentru a-i face pe acești copii să mă asculte când le vorbesc despre Liturghie, despre Evanghelie, despre frumoasele învățături și tradiții catolice. Și totuși, an de an, când se întorc fără chef la ore, ajung să fiu bucuroasă dacă jumătate dintre ei își amintesc „Tatăl nostru”.
Când mă uit la acești copii – indiferent de vârstă, indiferent dacă au mers la școli catolice
sau de stat – am impresia că văd 75% dintre viitorii ex-catolici. Vina cade în mare parte pe Biserică, aceea care, de decenii bune, i-a lăsat pe părinții acestor copii să trăiască înfometați spiritual, făcându-le o cateheză slabă în tinerețe și oferindu-le predici care nu au reușit să îi provoace și să îi implice ca adulți. După cum le spunea Papa Francisc preoților la o hirotonire anul acesta: „Fie ca predicile voastre să nu fie plictisitoare; fie ca predicile voastre să atingă inimile oamenilor pentru că vin din inima voastră”. Unii ar putea spune că în ciuda predicilor plate, Preasfânta Euharistie ar trebui să fie suficientă pentru a-i atrage pe oameni, dar cum ar putea să fie așa dacă oamenii nu au înțeles puterea și minunăția acestui Sacrament, dat fiind că nimeni nu i-a învățat așa ceva, nici de la catedră, nici de la amvon?
Oamenii sunt înfometați, da, dar înainte să ajungă să alerge la Isus în Euharistie, trebuie
să meargă într-o parohie, duminică de duminică, și să asculte cuvintele care le hrănesc spiritele secătuite și să găsească o comunitate care le amintește că nu sunt singuri. Ca persoană ce sunt invitată să vorbesc și să țin zile de reculegere, vă pot spune, din
experiența mea personală și din întâlniri cu alți catolici din toată țara, că nu prea se întâmplă așa în parohiile din Statele Unite ale Americii. Unele comunități fac lucrurile așa cum trebuie, dar din păcate sunt excepții și nu norma. Și atunci oamenii merg în alte părți. Poate la biserica neconfesională de mai sus de pe stradă, unde predica este captivantă și relevantă, iar comunitatea implicată total, în mod ironic formată predominant din foști catolici. Nu au Euharistia, dar sunt oameni ce se simt hrăniți și de aceea se întorc acolo, săptămână de săptămână. Când mergi duminică la Liturghie, încearcă să o trăiești din perspectiva unui nou venit și întreabă-te: dacă aceasta ar fi prima și singura ta experiență catolică, ai mai reveni?
Pe vremea când am scris „Manualul pentru to(n)ți despre Catehismul Catolic” (Complete Idiot’s Guide to the Catholic Catechism), am auzit același refren spus de catolicii adulți rupți de credință: „De ce nu am învățat toate acestea în tinerețe?” Mulți dintre ei au fost crescuți în ceea ce eu numesc „Era Colajelor”, cu decupat și lipit imagini cu Isus, dar cu prea puține informații de bază despre lucrurile care te hrănesc pentru o viață întreagă, despre frumusețea unei credințe vii înflăcărate. Personal, îi sunt recunoscătoare mamei mele pentru că m-a ajutat să depășesc prăpastia dintre educația mea religioasă oficială și credința mea personală, și de aceea știu că pentru a schimba Biserica trebuie să pornim în primul rând de la familiile noastre.
Cateheza trebuie să înceapă atrăgând familiile în această lucrare de formare, făcându-le
să se simtă bine primite, dându-le mult mai mult decât buletine parohiale prin poștă. Doar când simt că aparțin Bisericii vor avea deschiderea de a-și însoți spiritual copiii și a îmbrățișa calea credinței ca adulți. Când vom face astfel, își vor aduce copiii cu ei, iar formarea în credință nu va mai fi văzută ca un certificat de obținut pentru a putea primi un Sacrament, nici ca o „absolvire” în spațiul religiei, ci ca un prim pas într-o călătorie pe viață. Desigur, adolescenții vor fi adolescenți. Tot își vor da ochii peste cap și vor răspunde la întrebări cu o tăcere de mormânt, dar în spate la toate acestea va fi o temelie a unei credințe reale, o cunoaștere dătătoare de viață despre faptul că sunt iubiți fără măsură de Dumnezeu care i-a creat, i-a mântuit și îi așteaptă. Cred că acești copii care vin la orele noastre și se comportă de parcă nu le-ar păsa deloc de religie au o disperată nevoie de Dumnezeu, asemenea părinților lor. Dacă nu găsim o cale să îl facem pe Dumnezeu real și relevant vieților lor, El va rămâne o idee abstractă, la care reflectezi distant și nu care te implică, ceea ce va fi o pierdere nu doar pentru ei, ci pentru noi toți.

sâmbătă, 17 februarie 2018

Preotul ca educator - Prof. Univ. Dr. Constatin Cucoș

Preotul ca educator


            Prin tot ceea ce gândește și întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru cei din comunitatea pe care o slujește. Adevărata lui menire constă în asistarea spirituală a oamenilor. Cele mai mici gesticulații ale sale sunt urmărite și amendate ca atare. De aceea, se cere a fi realizată o selecție și promovare atentă a clerului. „a fi preot – scria S. Mehedinți – înseamnă a fi nobil din naștere,, adică un real talent etic. Iar a te ridica pe treptele mai înalte ale ierarhiei bisericești înseamnă că faci parte din aristocrația sufletească a întregii generații cu care ai venit pe pământ” (1935, p. 45). A merge pe urmele lui Hristos este nu numai o problemă de conștiință individuală, ci și o chestiune care atinge existența și igiena morală a unei societăți. Harul inițial, dacă există, se cere a fi împlinit prin efort susținut, prin încordare spirituală, prin inițiativă și continuitate practică. „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de omul modern, este o artă. Esențială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui și de a aduce încet la suprafață ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esențial este să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească” (Evdokimov, 19992, p. 180).
            Preotul este inserat lumii în care trăiește și, ca atare, îi va cunoaște disponibilitatea sau limitele. „Preotul ortodox – scria Ion Tomescu – trebuie să trăiască în lume și pentru lume. Misiunea lui este deci cu mult mai grea: căci pentru a îmbunătăți lumea, el trebuie să lupte cu lumea, cu toate ispitele, piedicile și greutățile vieții ei” 9Tomescu, 1935, p. 12). Precum Fiul lui Dumnezeu, care a luat chip de om pentru a ajuta pe om, cunoscând bucuriile și durerile ei, la fel și preotul are obligația de a se integra în comunitate pentru a afla care sunt trebuințele imediate ale firii omenești. El este un păstor de suflete, dar poate deveni și un sfătuitor în probleme foarte stringente cu un caracter consistent pragmatic. „Preotul nu trebuie niciodată să fie sub vremi, ci peste vremi. Căci preotul este întruparea permanentă a lui Hristos în lume, pentru Mântuirea Lumii. Trăind într-o epocă, cunoscând toată structura ei, calitățile și cursul ei” (Rovența, 1940, p. 11). Un preot este prețuit prin cultura sa intelectuală, profunzimea trăirilor duhovnicești și prin disponibilitatea de a răspunde afirmativ la trebuințele comunității în care el trăiește. Alegerea unor preoți s-ar putea realiza în funcție de următoarele calități: darul minții (căci ei vor purta „Lumina Lumii”), darul frumosului (întrucât vor mijloci expresii artistice felurite) și darul sufletului (dat fiind că vor modela și vor îndrepta spiritele oamenilor). La aceste calități vocaționale se vor adăuga în chip obligatoriu educația profesională, cunoașterea în detaliu a fundamentelor teologice ale credinței în numele căreia profesează. „O predică bine studiată, care să provoace și susțină atenția, și a omului cult și a celui incult, poate să contribuie foarte mult la adâncirea sentimentului religios” (Antonescu, 1937, p. 123). Un preot cultivat va avea mai mari șanse în a prezenta și educa sentimentele și trăirile religioase. În calitate de duhovnic însă, preotul nu va fi un simplu transmițător de învățătură, ci o întruchipare a valorilor creștine și a competenței relaționale, întrucât are de-a face cu oamenii. Oricât de bine ar fi echipat teoretic, dacă îi lipsește exemplaritatea faptelor și înțelegerea aproapelui nu poate fi un autentic duhovnic spiritual și deci preot.
            Educația  pe care o exercită preotul este atât implicită, prin întregul său comportament din biserică și din afara ei, dar și explicită, prin aceea că el a devenit profesor, integrat corpului profesoral, predând efectiv în ora de religie. Ca preot în biserică, el va fi pătruns de pietate, cu puternice convingeri moral-religioase, altruist și generos, cu un suflet blând și deschis, fiind un mângâietor pentru ceilalți. Ca profesor, preotul va poseda temeinice cunoștințe psihologice și pedagogice, va fi apropiat și iubitor de copii și tineri, își va însuși aparatul conceptual specific psihopedagogiei, limbajul comun întru buna și aleasa înțelegere cu ceilalți profesori. De altfel, printre ceilalți profesori, preotul va fi un model exemplar de conduită profesională și didactică (nu este exclusă chiar opera de catehizare a propriilor colegi, dat fiind că nu toți profesorii agreează ideea unei educații creștine). El poate contribui stimulativ la întărirea coerenței colectivului de profesori și se poate constitui într-un factor de mediere a eventualelor conflicte. Un bun profesor-preot se cere a avea calități, precum cele invocare de Margaret Lindsey (1978, p. 101-102): profesionalitate și cultură de specialitate, experiență în domeniu, capacitate de individualizare a cunoștințelor, spirit coordonator, spirit planificator și anticipator. Ține de demnitatea preotului să acceadă la un comportament profesoral care să-l facă egal cu orice om de la catedră. Nu este suficient ca preotul să posede numai cunoștințe bogate de teologie. „Ne trebuie biserică nouă, religie vie, religie cu apostoli convinși de rostul iubirii creștine – scria George Bota – iar nu apostoli cu rude mari și strălucitoare și cu vorbe goale și neînțelese” (Bota, 1929, p. 84). Ca și în cazul altor profesori, cultura psihopedagogică joacă un rol de primă importanță pentru a vehicula, a transmite cunoștințe, a forma atitudine și convingeri superioare. Un apostol al lui Iisus este un învățător prin excelență. Învățătura a ocupat cea mai mare parte din activitatea lui Hristos. Oare nu același lucru se cuvine și din partea preotului? Nu trebuie să fie el un exemplu pentru comunitatea credincioșilor? „Dacă vrei să dai viață învățământului, atunci trebuie ca elevii să muște în fiecare zi și la fiecare lecție viață din viața ta, până la definitiva epuizare; astfel, dacă aceasta nu se întâmplă, atunci un mort comunică lucruri moarte celor vii, ca să-i omoare și pe ei” (Miclea, 1942, p. 136).
            Relația dintre preot și copil este asemenea aceleia dintre un guru, un maestru și un discipol, un novice. Orice discipol posedă o experiență personală, un mod de a fi, care se cere a fi cunoscut și respectat de către magistru. Preotul are de jucat rolul unui ghid spiritual, care nu poate fi înlocuit de părinți sau profesori. Atitudinea sa va fi de înțelegere și bunăvoire, și nu de maltratare a sufletelor. El este un „călător al adâncimilor” (Davy, 1987, p. 66) din sufletul omului. „Educatorul este un om care trebuie să citească într-un suflet frumosul poem pe care Dumnezeu l-a scris; să-l citească, să-l deceleze și să-l facă să apară scris în literele vieții, precum savantul citește opera divină în steaua ce lucește pe firmament. Educatorul este dintre dată mag și profet” (Ponsard, 1937, p. 46). Este mare lucru să știi să-ți asumi această misie de călăuză spirituală, în cazul în care există, se cere a fi forjată și perfectată prin metodă, prin însușirea unor minime, dar indispensabile, cunoștințe de psihologie și pedagogie sistematică.
            Educația religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini orice, ci constituie o deprindere care este cucerită și însușită cu efort și credință exemplară. Personalitatea catehetului își lasă direct amprenta asupra profilului spiritual al catehumenului. Preotul este un apostol al neamului și al comunității pe care o slujește. El va fi cuprins de entuziasm și încredere în ceea ce face. El va da dovadă de înțelegere, răbdare și îngăduință față de cei pe care îi asistă și îndrumă spiritual[1].


[1] Constantin Cucoș, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, pp. 122-124.

miercuri, 14 februarie 2018

Teamă în pastorația tinerilor? Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin Necula

Teamă în pastorația tinerilor?

Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin Necula

Nu pot să nu observ o oarecare agitație, deloc creștină, a tinerilor mei colegi profesori de Religie atunci când le transmiți date cu privire la proiectele catehumenale de genul „Hristos împărtășit copiilor” ori „Alege școala”, de departe cele mai dinamice proiecte generale de pastorație a tineretului în Ortodoxia românească modernă. Se simt amenințați li, uneori, te tratează ca și cu le-ai fura pâinea de la gură, ca și cum scopul primar al Bisericii ar fi să-și deposedeze de autoritate pastorală oamenii care o reprezintă în linia întâi a pastoralei pentru tineret, școala românească.
Vom încerca, pe parcursul mai multor articole, să ne lămurim împreună asupra elementelor de pedagogie pastorală, specială, aplicate de proiectele amintite ca și de altele, similare, aplicate în diferite regiuni ale lumii. Experiențele deloc de ocolit în privința dinamizării dialogului cu tinerii și foarte tinerii creștini. Dar mai întâi vom încerca să lămurim, fie și numai în câteva rânduri, netemeinicia fricii colegiale. De ani de zile una dintre fracturile vieții pastorale urbane, și nu de puține ori chiar rurale, este lipsa de coordonare în acțiunile dintre biserica parohială și școala de pe teritoriul său, desigur nu doar fizic. Prea ocupat, ori poate doar indolent, preotul trece rar pragul școlii, mi-au spus-o la mai toate întâlnirile profesorii de Religie. De cealaltă parte, preoții parohi se plângeau de absenteismul profesorului în preocupările pastorației parohiale ori sufocarea parohului prin tot felul de cerințe, gen spovedit clase la rând în perioada cea mai aglomerată în slujbe și slujiri din timpul celor patru posturi ale anului bisericesc.
Pe teren lucrurile stau așa cum sunt prezentate. De o parte profesorii de Religie, un soi de batalion de șoc, de cealaltă preoțimea, ca și cum așa trebuie să stea lucrurile, cu o vale de plângeri și incongruențe întrei ei, prin mrejele căreia se plimbă nederanjat duhul incompetenței. Am militat mereu pentru soluția unui comitet catehumenal al parohiei în care să fie încadrați, cu responsabilități multiple, acei dintre profesorii școlii cărora le pasă și de sufletul copiilor nu doar de îndeplinirea normei didactice. Cum, cred, este obligatoriu ca fie măcar o dată în lună preotul să străbată, cu ocazii luminoase coridoarele școlii, pentru întâlniri cu tinerii dar și cu profesorii acestora. Nu e vorba de a forța ceva, ci de intrarea în normalitate. Adică în dialog. Adică în părtășie pentru binele copiilor.
Teama de a fi dați afară la fiecare reformă care se anunță prin școală, pe care ne-o reiterează de fiecare dată profesorii re Religie, dovedește fragilitatea statutului lor, lipsa de sprijin real în pastorația pe care o desfășoară în școală. De aceea cred că este potrivit ca fiecare început de an școlar să aducă fiecărui profesor de Religie și o recunoaștere publică, în mijlocul bisericii locale, a acestui statut. Pentru a se înțelege deplin, inclusiv de către factorii decizionali din administrația bisericească, dublul caracter misiologic al profesorului de Religie: profesor și apostol mărturisitor. Mai ales că cea de-a doua dimensiune este cea mai hulită de către grupurile de dialog social, care vor coborârea orei de Religie la nivelul atelierului industrial sau orei de activitate gospodărească de odinioară.
Proiectele „Hristos împărtășit copiilor” și „Alege școala” vin să deschidă tocmai această posibilitate. De a dovedi, că în inteligența pastorală specifică, Ortodoxia românească dezvoltă confesionalismul discursului său în acțiuni extra-școlare, cu o pedagogie fundamentală revelațional, în spațiul specific liturgicului și pastoralei catehumenale specifice. Ele sunt posibilități de angrenare a copiilor în acțiuni pe care statutul orei de Religie în programa orei din școala de stat, în mentalitatea absurdă a vremii de acum, nu încap. Pentru că, nu-i așa, alergând prin programă ca să dovedim că suntem materie respectabilă, acordând note, trecând absențe în cataloage, perfectându-ne mereu modelul de predare după metode tot mai moderne, uităm copiii. Intrăm în capcana ideologiei educative și a educației ideologice, transformând ora de Religie în încă o oră de orar. De cele mai multe ori în plus. Colaborarea cu preotul paroh, programa eliberată de structuri inutile, subiectele plăcute și abordările de toți copii comunității, manualele coerente și ghidurile lor, mută libertatea de a în dialog cu pruncii în biserică, prin pârghiile acestor proiecte. Comunicarea desăvârșindu-se în comunicare. Ori asta nu înseamnă părăsirea catedrei, ci prelungirea ei, întoarcerea ei în fundamentul dintâi: miezul ei „catedralic”.
E un efort în plus. Este clar. Presupune renunțarea la unele din după-amiezele noastre. Mai ales cele duminicale. Renunțarea la unele din tonalitățile didacticiste prin care ne-am alineat (și alienat, deopotrivă). Cultura creștină oferită prin biserică, în libertate de asumare, vor fi, în timp, cele mai clare biruințe împotriva secularizării de care suferim.
Se vor naște zâmbete pe chipurile unora dintre colegi, preoți ori profesori, vor reacționa ciudat directorii de școală ori vreo personalitate din Inspectorat? Mai bine. Pentru că aceasta va dovedi că lovim în insalubra mentalitate a idei că Religia e materie de mâna a doua, e cenușăreasă acceptată la masa bogaților realiști ori umaniști. Fără frică, trebuie muncit mai mult cu noi și mentalitățile noastre. Exact statura de excepție pe care o cere predarea Religie, inclusiv în orele propuse prin proiectele amintite, sunt sămânța ce cutremură de teamă pe ceilalți. Ei știu bine că acela care ascultă durerea unui copil și contribuie la dezvoltarea staturii sale morale este autoritatea care nu poate fi smulsă din peisajul școli normale.
Vom continua cu amănuntele legate de cele două proiecte, așa cum se derulează ele practic. Primul și cel mai de preț amănunt de reținut este acela că aceste proiecte cer reașezarea preotului în dialog cu profesorul de Religie și cu părinții copiilor. Fără confundare de locuri. Sistematic. Fără ifose. Al doilea, important și el, că aceste proiecte nu înlocuiesc, nici de departe, ora de Religie, ci o continuă în firescul ei extra-curricular, de care toate celelalte materii beneficiază. Nu este nevoie să ne complexăm cu frici inutile atunci când ne dezvolătm proiectele pastorale. Să păstrăm frica pentru lucrurile pe care nu le înnobilăm, nu le împlinim după voia lui Dumnezeu. Vom reveni așadar[1].



[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, „Teamă în pastorația tinerilor?” în Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Perspective catehumenale, tradiției și contextualizare pastorală – studii catehumenale și cateheze pentru ziua de azi - , ed. Techno Media, Sibiu, 2013, pp. 282-284.

marți, 6 februarie 2018

Rugăciuni către Sfântul Efrem cel Nou pentru naștere de copii


Rugăciune către Sfântul Efrem cel Nou
 pentru naștere de prunci

Bucurie de necuprins în cuvinte ai adus mamelor care și-au pus nădejdea întru tine, dumnezeiescule Efrem, căci iată, cele care erau socotite neroditoare acum își poartă copiii pe brațe. Pentru aceea și noi îndreptăm spre tine rugăciunile noastre, cerându-ți să ne cureți de toată întinăciunea păcatului și de relele învoiri sufletești, ca întru bună așezare sufletească să ne învrednicim de rodnicia cea binecuvântată. Însuți pogoară asupra noastră darul cel mare al nașterii de prunci și învrednicește-ne ca întru cei care vor veni la viață în sânul familiei noastre să se preamărească chipul Fiului lui Dumnezeu. Și fă ca încă din această viață să dobândească ei harul Duhului Sfânt, întru care să crească și să sporească în dragostea cea dumnezeiască.
Mijlocește, Preacuvioase, la Dumnezeu, ca dorul ce-l avem să fie roditor și dăruiește-ne să vedem cu ochii noștri cum se împlinesc minunile tale, aducând în familia noastră un om nou, care nu numai să ne încununeze dragostea, ci să și meargă pe calea către casa cea veșnică a Părintelui ceresc. Prin puterea Sfintei Cruci, noi înșine și unii pe alții să ne încredințăm ție, Mare Mucenice Efrem, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin[1].

Rugăciunea celor care nu pot avea copii

O, Sfinte Efrem, grabnic ajutătorule al celor ce se roagă ție, primind puțina noastră rugăciune, vino în ajutorul nostru. Întristată este inima noastră că nu ne-am învrednicit a aduce pe lume copii. Mare este darul nașterii de prunci și mult se bucură părinții de copiii lor. Dar, din pricina păcatelor noastre, noi suntem lipsiți de această bucurie. Știm că multe femei, care erau apăsate de felurite boli, și cărora doctorii le spuseseră că pântecele lor va rămâne sterp, s-au rugat ție și au primit ceea ce ceruseră. Cine poate spune bucuria lor, când au văzut pruncii veniți pe lume, ca rod al minunilor tale, după atâta așteptare? Sau cine poate spune veselia bărbaților care, deși aflaseră de la doctori că nu vor putea avea copii, au crezut mai mult în sprijinul tău decât în știința acelora? Și noi credem că ne poți ajuta, chiar dacă răbdarea noastră s-a împuținat și credința noastră este slabă. Ocrotește-ne Sfinte, să nu cadă și peste noi pedeapsa dumnezeiască, așa cum a zis proorocul Osea: Dă-le lor pântece sterp și sâni fără lapte”, blestemând pe femeile israeliților care au părăsit legea lui Dumnezeu; ci, știindu-ne păcatele, învață-ne să ne curățim sufletele prin pocăință. Roagă-te pentru noi, Sfinte Efrem, ca, îndreptându-ne viața, să primim și bucuria de a avea copii. Și, dacă îi vom avea, să îi creștem în dreapta credință, fiindu-le pildă de viețuire creștinească. Iar dacă, din pricini neștiute de noi, Dumnezeu ne va lăsa lipsiți de acest dar, roagă-te să mergem pe calea rugăciunii, pe calea cea strâmtă care duce în Împărăția Cerurilor. Întărește-ne, sfinte, ca în viață să nu căutăm voia noastră, ci voia dumnezeiască, și în tot locul să îi aducem laudă Dumnezeului cel iubitor de oameni, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[2].



[1] Rugăciuni pentru familie, ed. Sophia, București, f.a., pp. 49-50.
[2] Sfântul Efrem cel Nou. Viața. Minuni. Paraclise. Acatiste. Rugăciuni, Fundația Nektarios, Așezământul „Sf. Efrem cel Nou”, Botoșani, f.a., pp. 90-91.

Rugăciunea părinților către sfântul Efrem, pentru copii lor

Rugăciunea părinților către sfântul Efrem, pentru copii lor

Sfinte Efrem, ocrotitorule al părinților binecredincioși și al copiilor lor, auzi rugăciunea noastră și sârguiește-te să ne vii în ajutor. Ne rugăm ție, sfinte, pentru copiii noștri (N). Ocrotește-i prin rugăciunile tale, fii lor povățuitor pe calea adevărului și ferește-i de toată ispita și necazul. Fii lor călăuză pe marea cea învolburată a vieții acesteia. Ferește-i, cu rugăciunile tale, de patimile trupești și de ispitirile de tot felul. Fii lor dascăl înțelept, învățându-i să aleagă cele bune și să se ferească de cele rele. Roagă-te pentru ei Iubitorului de oameni Dumnezeu, să le dăruiască sănătate sufletească și trupească și minte luminată. Tu, cel ce te-ai arătat fetiței pe care ai îndemnat-o să se spovedească, îndeamnă-i și pe copiii noștri să meargă pe calea spovedaniei. Tu ne-ai învățat că Sfânta Împărtășanie este cel mai mare ajutor pentru copii, pentru aceea ajută-i pe aceștia să trăiască o viață curată, pentru a primi fără osândă Sfintele Taine.
Nu rugăm ție, Sfinte Efrem, pentru toți copiii credincioși, pentru duhovnicii și părinții lor. Ferește-i de prieteniile pierzătoare de suflet, ferește-i de uneltirile celui viclean. Ajută-i, sfinte, să ducă o viață bineplăcută lui Dumnezeu și să fie pilde de credință și evlavie pentru cei din jurul lor. Ca, lucrând cele de folos și simțind ocrotirea ta, să îți mulțumească în fiecare zi a vieții lor și pe Dumnezeu să Îl laude în tot ceasul, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[1].



[1] Rugăciuni pentru familie, ed. Sophia, București, f.a., pp. 93-95.

luni, 5 februarie 2018

Sunt profesor

Sunt profesor


Sunt profesor.
M-am născut în primul moment în care din gura unui copil a ieșit o întrebare.
Am fost foarte mulți oameni în foarte multe locuri.
Am fost Socrate, care i-a învățat pe tinerii din Atena să descopere lucruri noi punând întrebări.
Am fost Ann Sullivan, care i-a descris secretele universului lui Helen Keller.
Sm fost Esop și Hans Christian Andersen, care au revelat multe adevăruri prin povestirile și fabulele lor.
Am fost Marva Collins, care s-a luptat pentru dreptul la educație al tuturor copiilor.
Am fost Mary McCelod Bethune, care a construit un colegiu pentru comunitatea sa, folosind lăzi portocalii în loc de pupitre.
Și am fost Bel Kaufman, care s-a luptat să urce pe scara care cobora[1]...
Am fost Bokker T. Washington[2], Buddha, Confucius, Ralp Waldo Eemrson, Leo Buscaglia, Moise și Iisus.
Am fost de asemenea mulți alți profesori, ale căror nume și fețe au fost uitate demult, dar ale căror lecții și caractere vor rămâne întotdeauna vii prin realizările elevilor lor.
Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei elevi, am râs emoționat la nașterea copiilor lor și am plâns îndurerat, cu capul plecat, în fața mormintelor care au înghițit prematur corpurile lor mult prea tinere.
De-a lungul vremii mi s-a cerut să fiu actor, prieten, medic, antrenor, să găsesc articole pierdute, să împrumut bani, să fiu șofer de taxi, psiholog, înlocuitor de părinte, vânzător, politician și păstrător al credinței.
Deși am folosit hărți, incantații, formule, verbe, istorii și cărți, nu i-am putut învăța niciodată nimic pe elevii mei, căci ei sunt întotdeauna proprii lor profesori și nimeni din afară nu le poate spune vreodată cine sunt.
Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cel mai atent. Cel mai mare talent al meu constă în acceptarea apreciativă a lecțiilor pe care mi le predau elevii mei.
Nu mi-am propus niciodată să mă îmbogățesc din punct de vedere materiale, dar sunt totuși un căutător de comori, căci caut întotdeauna noi oportunități pentru ca elevii mei să își poată folosi propriile talente, multe dintre ele ascuns dincolo de zidurile de autoapărare pe care și le-au construit singuri.
Nu există om care muncește mai fericit ca mine.
Un medic aduce pe lume o viață nouă, într-un moment cu adevărat magic. Eu asist zilnic la renașterea acestei vieți prin punerea de noi întrebări, prin semnarea de noi idei și de noi prietenii.
Un arhitect știe că dacă va construit o clădire cu atenție aceasta va rezista secole la rând. Un profesor știe că dacă v-a construit cu iubire și în spiritul adevărului, construcția sa va dura de-a pururi.
Sunt un luptător, căci mă lupt zilnic cu presiunea semenilor mei, cu negativitatea, cu teama, cu conformismul, cu prejudecățile, cu ignoranța și cu apatia. Din fericire, am aliați de nădejde: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părinților, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Iubirea și Râsul. Aceștia nu-mi refuză niciodată sprijinul lor.
Și cui i-aș putea mulțumi pentru această viață minunată pe care am norocul de a o trăi dacă nu vouă, părinților? Căci voi mi-ați dat făcut marea onoare de a-mi încredința marea voastră contribuție la eternitate: copii voștri.
Așadar, am un trecut bogat în amintiri și un prezent provocator, aventuros și amuzant, care îmi permite să mă joc cu viitorul altor oameni.
Sunt profesor... și îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru acest lucru.
John W. Schlatter[3]



[1] Bel Kaufman – educatoare americană, celebră pentru romanul Să urci pe scara care coboară, publicat în anul 1965 (n. tr.).
[2] Personalitate americană de culoare. S-a născut sclav pe o plantație, dar a sfârșit prin a crea o școală pentru comunitatea sa, într-o magazie descoperită și într-o casă de rugăciune a metodiștilor negri. Când ploua era nevoie ca un elev să țină umbrela deschisă deasupra profesorului (n. tr.).
[3] Jack Canfiel și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducerea din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 119-121.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Nu vă bateți joc de profesori! Constantin Cucoș

Nu vă bateți joc de profesori!


Constantin Cucoș
Unele „întâmplări” cu conotație morală, petrecute în spațiul școlar (copii abuzați de educatori, profesori agresați de elevi etc.), readuc în atenție dimensiunea etică a profesiei didactice și necesitatea decelării și respectării unei normativități pe măsură. Cum „bruiajul ” deontologic s-a intensificat în spațiul social și mediatic, era de așteptat ca acesta să influențeze mai intens și zona educației. Am abordat această problematică de mai multe ori[i]; dorim acum să ne referim la un alt versant al problematicii și anume la limitele intervenției celeilalte părți a binomului educator-educat, punând o serie de întrebări, de tipul: ce și cât îi este îngăduit elevului (și celor care se află în spatele acestuia: părinți, tutori, instanțe mediatice, comunitare etc.) în relația didactică? Care sunt avantajele, limitele sau pericolele acestor intervenții? Nu cumva și profesorul poate fi abuzat? Pe el cine îl apără în fața celor care îi discreditează munca sau pun presiune pe activitatea ce o desfășoară?
Poate că ar trebui să începem cu una dintre cele mai „ascunse” forme de inferiorizare a statutului profesoral, și anume condiția lui simbolică și materială determinată prin subfinanțările la scară macro, care nu au cum să nu afecteze și autoritatea sa deontică (și chiar deontologică). O educație de calitate se face nu numai prin har și dăruire dezinteresată (necesare, dar nu și suficiente), ci și prin niște pârghii care cauționează (sau obligă) la producerea unor acte didactice de înalt nivel, la relaționări educaționale de un anumit tip. Apoi, tot la nivel macro, mai acuzăm și o legislație impredictibilă, dezarticulată, ambiguă ce încurajează birocratizarea, formalismul, voluntarismul și care poate, de asemenea, să sape la temelia acțiunilor concrete desfășurate de acesta. Nu mai vorbim de legi de-a dreptul prost croite, care facilitează sau creează contextul implicării unor membri ai corpului profesoral (cu știință sau fără) în activități ce subminează însăși esența acestei misii (meditații, compromisuri evaluative, girarea unor „opere” academice discutabile etc.).
Mai există și riscul înregimentării ideologice a unor oamenii ai școlii în zone ale politicului prin felul cum sunt fixați managerii (pornind de la directorii de școli și până la alegerea corpului de inspectori școlari sau a decidenților de la centru) prin concursuri „aranjate”, după criterii care nu au de a face cu competența lor administrativă sau didactică. Aceste anomii valorice devin vizibile în sistem (profesorii se cunosc între ei) și generează neîncredere și demotivare la nivelul corpului profesoral. Nu mai vorbesc de unele ingerințe sau persiflări explicite ale unor politicieni ce își depășesc prerogativele sau competențele (vezi cazul primarului din Baia Mare ce a subminat, anul trecut, autoritatea directorului unui liceu de prestigiu în fața elevilor, acesta fiind nevoit să își prezinte demisia de onoare).
Însă, cele mai dese și evidente derapaje etice survin la nivelul procesului didactic ca atare. La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității” statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă (ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea, el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să predea, ce să predea, cum și ce să facă… Astfel de ingerințe sunt nepermise, cu excepția unor derapaje evidente ce trebuie aduse la cunoștința conducerii școlii. Când e cazul, prin anumite proceduri, se va trece la verificări, corecții, sancțiuni. Nu punem în chestiune necesitatea unei monitorizări valorice a procesului didactic; ne referim doar la legitimitatea acestor sugestii, la expertiza purtată de diferiți intervenienți.
Apoi, în raport cu prezervarea intimității și protejării persoanelor antrenate în educație punem în discuție și noi tipuri de violentare. În condițiile apariției noile tehnologii de înregistrare, nu este deontologic ca secvențe sau situații din timpul lecției să fie filmate și externalizate mediatic, să fie discutate și interpretate în fel și chip de necunoscători. A lucra sub teroarea că poți apărea pe „YouTube” sau „la ziar” reprezintă o situație inacceptabilă din toate punctele de vedere, chiar dacă transparența trebuie să fie cuvântul de ordine (cel puțin, la nivelul celor din interiorul sistemului). Și asta nu că profesorul ar avea ceva de ascuns, ci pentru că de-contextualizarea situațiilor de predare-învățare și reinterpretarea făcute de nespecialiști ar putea conduce la concluzii nepertinente, fanteziste, catastrofice. Orice meserie are o „bucătărie” a ei ce poate fi apreciată, aprobată, dezavuată doar de cunoscători.
Autoritatea profesorală este în declin, fiind afectată atât din exterior, prin inferiorizări voite sau contextuale, dar și din interior, de chiar unele cadre didactice care nu ajung la altitudinea menirii. Formarea inițială pentru această profesie nu este predeterminată de o selecție minimală de ordin psiho-relațional, iar intrarea în învățământ este deficitară. Aceasta face ca sistemul să fie „infestat” de persoane fără vocație, ținută morală sau aptitudini minimale, deficiențele lor fiind transferate întregului corp profesoral prin insidioase și periculoase generalizări. Dacă unii profesori prezintă carențe moral-profesionale, asta nu înseamnă că toți sunt la fel…
Așadar, să nu-i punem la zid pe profesori în mod indistinct și fără motiv. Pe cei care merită să fie criticați, să-i criticăm, iar pe cei vrednici, să-i lăudăm. Că și așa nu se aleg cu prea multe bucurii pentru ceea ce fac!…
[i] De pildă, în Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2006 (paragraful Schiță pentru o deontologie a cadrelor didactice) sau De ce e nevoie de un reglaj etic în educație în www.constantincucos.ro/2014/08/de-ce-e-nevoie-de-un-reglaj-etic-in-educatie

Căci noi (profesorii, educatorii), „dăm sfaturi, cerem de la copii, dar noi nu facem ceea ce la cere”, spune Cuviosul Paisie Top 8 sfaturi de la mama Sica (Profesoara Anastasia Popescu) pentru ora de religie

Căci noi (profesorii, educatorii), „dăm sfaturi, cerem de la copii, dar noi nu facem ceea ce la cere”, spune Cuviosul Paisie



Top 8 sfaturi de la mama Sica (Profesoara Anastasia Popescu)
pentru ora de religie

1.      Pentru ca o lecție să-și atingă scopul, profesorul să nu intre la clasă fără lecția bine pregătită, având, pe lângă planul lecției, materialul respectiv: vederi, lecturi potrivite lecției pe care o predă, de est posibil, diapozitive cu viața Mântuitorului, hărți necesare ale Locurilor Sfinte. Lecția, pe lângă interesul dezvoltării intelectuale, trebuie să urmărească și ca educația religioasă să meargă în același pas cu lecțiile învățate în orele de religie, mai ales prin punerea în practică a celor învățate.
2.      Educatorul, profesorul de religie trebuie să fie pildă vie pentru elevii ce-l ascultă, ca și pentru părinți, căci noi (profesorii, educatorii), „dăm sfaturi, cerem de la copii, dar noi nu facem ceea ce la cere”, spune Cuviosul Paisie. Căci prin acești copii încredințați nouă spre educare, educăm întreaga societate.
3.      Ținuta să fie decentă, neuitând că noi Îl reprezentăm pe Mântuitorul, propovăduind cuvântul Lui.
4.      De la începutul anului, clasa nouă trebuie pregătită asupra disciplinei (ce nu pot cere ei de la noi și ce putem cere noi de la ei) și a deprinderilor religioase.
5.      Se va merge la biserică în grupuri mai mici, iar după terminarea slujbei este bine a le explica, chiar în sfânta biserică, iconografia și momentele importante din slujba la care au luat parte.
6.      Dacă în orașul în care avem catedra se găsesc biserici ce au sfinte moaște, este bine de a le explica elevilor viața sfântului respectiv.
7.      De o mare importanță este pregătirea elevilor de a merge să se împărtășească. Pentru această sfântă și mare Taină trebuie să vorbim despre Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei; de asemenea, trebuie să la vorbim despre post, rugăciune. Este de dorit ca, atunci când merge cu elevii la Sfânta Împărtășaniei, și profesorul să se împărtășească cu ei. Acest exemplu le va întări și mai mult sentimentul că tot ceea ce noi le cerem lor, facem în primul rând noi.
8.      Pentru a le întări credința, sunt foarte necesare excursiile la mănăstiri. Aceste locașuri adăpostesc nu numai pe doritorii de a-și închina întreaga viață lui Dumnezeu, ci adăpostesc familiile domnitorilor, cu averea lor, cronicile, pomelnicele, odoarele de cult, diferite documente. Pe toate acestea mărturii s-a putut întemeia adevărata istorie a neamului nostru. Apoi, tot datorită arhivelor, documentelor, pomelnicelor, adnotărilor de pe marginile cărților de cult, ca și Sinodicolelor, s-a putut scrie istoria țării și a neamului nostru. Să nu se uite a le spune elevilor că în tindele mănăstirilor și ale bisericilor au luat ființă primele școli. Tot pe lângă mănăstiri erau bolnițele – spitalele de azi; și tot în aceste locașuri au fost primele tiparnițe[1].



[1] Mama Sica, Cum să-i învățăm pe copii Religia, ed. Anastasia, f.l., 1995, pp. 233-234.

Evenimentul anului pentru tinerii ortodocși. Întâlnire internațională la Sibiu pentru „unitate, credință, neam”

Evenimentul anului pentru tinerii ortodocși. Întâlnire internațională la Sibiu pentru „unitate, credință, neam”


„Unitate, credință, neam” este motto-ul sub care se vor întâlni la Sibiu peste 2.500 tineri din țară și din străinătate în perioada 6-9 septembrie 2018 în cadrul Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși (ITO).
Lansarea proiectului ITO 2018 a avut loc vineri, de Ziua Internațională a Tineretului Ortodox, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu.
IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, și-a exprimat aprecierea față de eveniment și i-a îndemnat pe tinerii din Eparhie să se înscrie ca voluntari pentru organizarea manifestării din toamnă.
„Suntem bucuroși și pregătiți să trăim cu toții această comuniune cu tinerii noștri care sunt viitorul Bisericii și viitorul neamului”, a spus ierarhul.
Potrivit site-ului oficial ITO 2018, „Întâlnirea are ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin”.
IPS Laurențiu a precizat că evenimentul anului pentru tinerii ortodocși va marca „anul centenarului unității de neam și credință”. Acest lucru este reflectat atât în sigla ITO 2018, care cuprinde culorile tricolorului în crucea șaguniană formată din patru tineri, cât și în motto-ul evenimentului: „Unitate, credință, neam”.
A cincea ediție a Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși (ITO) va reuni în orașul de reședință a Mitropoliei Ardealului participanți cu vârste între 16-35 ani din România, Republica Moldova, Ucraina, Grecia, Serbia, Albania, Macedonia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, India și altele.
Edițiile anterioare ale Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși au fost organizate la Baia Mare (2014), Cluj (2015), București (2016) și Iași (2017).
Mai multe informații despre eveniment puteți afla pe pagina de Facebook a evenimentului și pe site-ul ito2018.ro.


Faceți căutări pe acest blog