film: October Sky

 

Primii mei prieteni - Clasa Pregătitoare - filmuleț despre valoarea prieteniei

 

Gânduri de decembrie: Profesor Paul Krizner

 

 

Gânduri de decembrie

Profesor Paul Krizner

           

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la acest început de an la mănăstirea Bodrog. La pangar am văzut o carte care mi-a atras atenţia. Citind prin cuprins, la asta m-am uitat prima data, nu ştiu de ce, mi s-a părut interesantă şi am cumpărat-o. Este vorba de cartea domnului profesor de Religie Ortodoxă Paul Krizner, o carte de eseuri născătoare de predici şi cateheze şi deschizătoare de drumuri pentru alte articole legate de problemele pastoraţiei actuale. Mi-a atras atenţia un articol legat de iarnă şi a cărui lectură m-a bucurat. Merită citit articolul ceea ce înseamnă că această carte şi-a atins scopul, deci aveţi ocazia: căutaţi cartea. Redau mai jos articolul:

„A venit şi-aici Crăciunul

Să ne mângâie surghiunul.

Radu Gyr

 

Ori de câte ori mă gândesc la această lună nu pot să nu retrăiesc amintiri nostalgice după anii copilăriei mele, când luna decembrie era cea mai frumoasă, nu doar pentru că e ultima lună din an şi e vacanţă, ci, mai degrabă, pentru farmecul iernii care era odinioară… Da, luna decembrie ere confundată cu vremea zăpezii, luna în care totul era alb-albăstriu, luna colindelor, a tradiţiilor populare ce parcă dădeau un farmec aparte evenimentelor religioase, cu precădere cele dedicate Naşterii Domnului.

Erau zile de basm, zăpada sclipea atât de puternic încât te orbea, acel alb cristalin ce scârţâia sub ghetele noastre, parcă suportând cu bucurie această călcare la propriu, devenea din ce în ce tot mai lucios… da, era peste tot alb şi frumos, fumurile ce ieşeau pe hornurile caselor îţi spunea ceva… că acolo este o gazdă harnică, că acolo urmează să ajungă colindătorii.

De departe se adu zurgălăi, pe semne că au început deja colindătorii să meargă din casă în casă pentru a vesti naşterea Domnului. Această sărbătoare este a familiei, a bucuriei şi a dăruirii. Casa frumos gătită, cu mirosul de brad ce deja e împodobit şi focul din sobă parcă te rupe de realitate, ducându-te într-o lume de poveste pentru a aştepta vestitorii cei mici, parcă eşti într-o altă lume… într-o lume de unde nu ai mai pleca, e atâta iubire şi fericire, atâta dar dumnezeiesc, încât timpul parcă dispare, te bucuri… te bucuri fără să spui nimic.

Cu fiecare clipă scursă tot mai profund se aud glasurile colindătorilor, primiţi-i în casele voastre, ei sunt atât de firavi şi de mititei, încât parcă au venit îngerii să vă colinde, primiţi-i în casele voastre, gazde bune, deschideţi larg porţile pentru că o veste aşa de minunată nu o auzim oricând, primiţi-i aşa cum se cuvine, că poate prin ei Dumnezeu ne încearcă mila. Chiar dacă nu zic nimic şi doar îţi urează viaţă ungă şi sănătate, chiar dacă nu prea ştiu să colinde, primiţi-i în casele voastre cele gătite, că de la voi vor pleca mai departe, în mijlocul satului şi acolo poate vor găsi porţile domnilor de azi închise pentru că aceşti colindători vor fi consideraţi nişte săraci.

Domnilor de azi, boierilor de ieri, să vă apuce frica, nu-i lăsaţi în frig şi înfometaţi, primiţi-i, domnilor de azi, că le este gura uscată şi lacrimile le curg pe obraji de la frigul de afară; nu fiţi indiferenţi la aceşti vestitori trimişi de Dumnezeu, că dacă nu vor mai veni să ne aducă aminte de ceea ce este important în viaţa noastră, cine o s-o mai facă?

Din păcate, colindul e tot mai rar auzit pe la casele oamenilor, tineretul s-a emancipat, «colindă» barurile de zi şi noapte, iar bucuria sărbătorii se rezumă la un concediu bahic până, poate, după Sfântul Ion, că de”… e concediu. Peste tot în jur vezi mâncăruri alese, dar şi azi, la masa lui Lazăr ajung doar fărâmituri. Mai vezi câte un demnitar cu trei cameramani ş cinci ziarişti după el, împărţind pachete bătrânilor din aziluri şi copiilor din centrele de plasament, promiţându-le că va mai veni… la Paşti.

Atunci luna decembrie era frumoasă, parcă peste tot plutea în aer parfumul veşnic al iubirii, al dăruirii, al respectului, al dragostei, ce minunaţi erau atunci oamenii, sau poate că eram mic şi de aceea vedea lucrurile altfel. Dar oricât aş încerca să văd un alt sens al lunii decembrie din zilele noastre nu-l găsesc, decât rezumându-mă la marketing, Moş Crăciun tot mai subnutrit şi crăciuniţe îmbrăcate în aşa fel încât numai la iubire divină nu te îndeamnă. Oare asta-i ceea ce vrem? Oare nu te doare sufletul când vezi câte un copil orfan privind lung a o vitrină cu jucării pe care ştie că nu o să le poată avea niciodată? Dar, spre deosebire de noi, el le admiră, admiră şi se bucură fără să poftească la ele, mai boieri de astăzi.

Acum în prag de Sărbători vă doresc gând de mântuire şi, măcar o clipă, să meditaţi la colindătorii cei ce încă mai vestesc prin frig şi ger Naşterea Domnului.

«Hristos se naşte măriţi-L». Praznic cu folos![1]”

 

---

[1] Profesor Paul Krizner, Sensuri uneori uitate, ed. Concordia, Arad, 2013, pp. 108-111.

Lucy Shimmers and the Prince of Peace (2020)

Pollyanna (2003)

Soprana Irina Baiant - Despre oamenii de valoare

Despre înmulțirea talanților. Exemplu din actualitate. Soprana Irina Baiant

Școala din Familie. Violența nevăzută (08 11 2022)

Credința

 

 

Credința

 

            Pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide și îngălbenite de-abia că se mai țineau pe crengi. Iarba de pe pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de cristal de culoarea albastrului de cobalt.

            Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată.

            Preotul organiză în piața din fața bisericii o oră specială de rugăciune pentru a implora ploaie de la Dumnezeu.

La ora stabilită piața era plină de lume îngrijorată, dar plină de încredere.

Mulți aduseră cu ei obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu

Admirație Bibliile, crucile, rozariile.

            Nu reușea însă să-și dezlipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând.

            Pe genunchi avea o umbrelă roșie.

A te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede înseamnă să-ți iei umbrela[1].

---

[1]  Bruno Ferrero, Viața e tot ce avem (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Dominica Goția, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 69-70.

Ceva ce nu este de vânzare

 

Ceva ce nu este de vânzare

 

            O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplate parcă pe băncuțe. Erau acolo păpuși care plângeau și râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.

            Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.

-          Știți, începu să-i zică femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.

-          Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.

-          Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită. Reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.

-          Îmi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.

Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun:

-          M-ați chemat și iată-mă. Ce îmi dați acum?

Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de cincisprezece ani vede așa acest lucru:

Voiam lapte

Și am primit biberonul,

Îmi doream aproape părinții

Și am căpătat o jucărioară,

Voiam să le vorbesc

Și mi-au dat un televizor,

Doream să învăț

Și mi-au cumpărat caiete

Voiam să gândesc

Și am primit cunoștințe,

Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor

Și am dobândit câte o biată idee,

Voiam să fiu liber

Și m-au învățat disciplina,

Îmi doream iubire

Și mi-au făcut morală,

Voiam o profesie

Și am dobândit un loc de muncă,

Doream fericire

Și am primit bani,

Voiam libertate

Și am căpătat o mașină,

Doream să aflu sensul lucrurilor

Și am intrat pe făgașul carierei,

Voiam speranță

Și mi s-a dat doar milă,

Voiam să trăiesc....[1].

---

[1]  Bruno Ferrero, Trandafirul de mare preț (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Simona Ștefana Zetea, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 40-42.

A spune, a nu spune - cuvinte pentru adolescenți/părinți

 

A spune, a nu spune

 

            27 de lucruri pe care nu trebuie să le spuneți persoanei iubite:

            „Ți-am spune eu: ești la fel ca mama ta; ești mereu prost dispus; vorbești prostii; e vina ta; ce nu-ți convine? Singurul lucru pe care știi să-l faci este să te plângi; orice aș face nu-ți convine; de ce nu mă asculți niciodată? Încearcă să fii mai responsabil; la ce te gândești? Ești imposibil! Nu știu zău de ce te-am luat; pot vorbi cu tine până mi se uscă gura și tot degeaba; fac ceea ce vreau; dacă nu-ți convine, poți pleca oricând vrei; nu faci nimic cum trebuie; ce tâmpenie!; singurul lucru pe care-l știi face este să te gândești la tine; dacă m-ai iubi cu adevărat ai face-o; ești un copil; mereu îți schimbi părerea, la asta ești foarte bun!; ai nevoie de calmante; ai vreo problemă? Nu te pot înțelege; trebuie să ai întotdeauna dreptate?”

            37 sunt lucrurile de spus persoanei iubite:

            „Ai făcut o treabă minunată! Ești extraordinar! A fost foarte frumos! Arăți nemaipomenit astăzi! Mi-ar lipsi ceva fără tine; apreciez mult tot ce ai făcut în toți acești ani pentru mine; ești lucrul cel mai important pentru mine, mai mult decât copiii, decât cariera, decât prietenii, decât toate; sunt fericită că te-am luat de soț; ești cel mai bun prieten pe care îl am;

            Dacă ar trebui să mă întorc în urmă, m-aș căsători din nou cu tine; azi am nevoie să stau cu tine; mi-ai lipsit! Azi nu reușeam să mi te scot din minte; ce frumos e să mă trezesc lângă tine!; Te voi iubi întotdeauna!; Îmi place să să-ți văd ochii luminându-se când zâmbești; ce de obicei, azi arăți foarte bine; am încredere în tine; întotdeauna mă pot baza pe tine! Mă faci să mă simt bine! Sunt atât de mândru să fiu alături de tine! Îmi pare rău! Am greșit! Ce ți-ar cădea bine? Ce planuri ai? Glasul tău mă liniștește; ești atât de deosebit; nu mi-as putea închipui viața fără tine, aș vrea să fiu mai bun cu tine; ce pot face pentru a te ajuta? Azi m-am rugat pentru tine; fiecare clipă alături de tine este prețioasă; mulțumesc pentru iubirea ta; mulțumesc că mă accepți așa cum sunt; mulțumesc că-mi ești alături; faci ca fiecare zi să fie mai frumoasă”[1].

---

[1]  Bruno Ferrero, Viața e tot ce avem (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Dominica Goția, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 86-88.

Cățelușul

O fetiță de 5 ani, maestră în credință

 

O fetiță de 5 ani, maestră în credință

 

            La Colegiul „Nuestra Señora del Pilar”, din Chapinero, în Bogota, în timpul unui curs al Escuela de Padres de Familia având ca subiect Credința, în al doilea semestru din 2001, unul dintre participanți a luat cuvântul și a spus:

-          „Azi dau mărturie personală despre un lucru pe care nici eu însumi nu l-aș fi crezut

vreodată”. La auzul acestor cuvinte, toți au făcut liniște; îl cunoșteau foarte bine pe care vorbea pentru că nu era foarte implicat în problemele religioase.

-          „În mine s-a întâmplat un lucru extraordinar. Avea cancer în ultima fază și, deși sunt

medic, nu-mi venea să cred, în ciuda durerii de cap continue. Am fost la mai multe clinici, unde mi-au făcut radiografii, și toate indicau același rezultat. Deși nu voiam să recunosc, existau probleme: cancer în ultima faza în propriul meu craniu!”

            În sala de conferințe era o liniște absolută.

-          „Într-o noapte am început să plâng împreună cu soția mea, deoarece trebuia să înfrunt

această fatală realitate. Ea nu știa ce să-mi spună, doar mă îmbrățișa. Dar după ușa se afla fiica mea de numai 5 ani, elevă la Colegio del Pilar, care ne găzduiește azi. În liniște, ea a venit și ne-a îmbrățișat pe amândoi și prin prudența sa a arătat înțelegere. A întrebat: «Tati, ce ți-a spus doctorul?» Nimic grav, am răspuns, preocupat să-mi ascund lacrimile.

-          „Dar tu ești medic. Analizele și durerea ta de cap zilnică… ce-ți spun?” avea un ton

patetic și demn de oamenii în vârstă.

-          „Da, sunt un pic bolnav…”

-          „Fetița m-a îmbrățișat cu multă blândețe până m-a făcut să plâng în brațele ei. Mi-a

spus suav:

-          „Liniștește-te, tati, în timp ce îmi mângâia zona parietală a capului, unde aveam acele dureri atroce”.

-          „În acea noapte, m-am lăsat ghidat de ea. M-a luat de mână, m-a dus în pat, s-a așezat

pe margine, m-a sprijinit și, ca o persoană adultă mi-a zis”:

-          „Dumnezeu nu mă dezamăgește!”

-          „M-a făcut să pun capul pe picioarele ei, și-a așezat mâinile pe partea capului care mă

durea, și cu o încredere și o credință nemaiîntâlnite, a spus”:

-          „Mami, hai să ne rugăm pentru sănătatea tăticului meu. Eu știu o rugăciune”.

-          „Și cu mâinile puse pe capul meu, și-a închis ochii și a afirmat din nou, cu o enfază

nemaipomenită”:

-          „Dumnezeu nu mă dezamăgește! – și a adăugat – mămico, să ne rugăm!

-          „închizându-și ochișorii, s-a rugat lent rugăciunea de la Virgen Pilar, pe care a învățat-

o la Colegiul, cu o devoțiune atât de profundă încât eu însumi eram înduioșat. Fără să știu cum, simțeam ceva ciudat în creierul meu. Într-adevăr, îmi reveneam în poala micului meu înger care se ruga cu atâta încredere. A terminat rugăciunea către Fecioară și a adăugat cereri:

« - Tu, Dumnezeul meu, nu mă poți dezamăgi. Tăticul meu trebuie să rămână sănătos. Tu nu mă dezamăgești! Mami și cu mine nu putem rămâne singure…»”.

-          „Sentimentul meu se transforma într-un respect imens pentru o persoană care îmi

dădea atâtea dovezi de maturitate și de încredere în Acela pe care eu îl dădeam la o parte… micul meu îngeraș îmi dădea lecții profunde de Credință”.

-          „Adevărul este că au început să-mi treacă durerile puternice de cap și, la insistențele

soției mele, am fost la ultima clinică unde îmi făcuseră radiografiile. Au făcut una șu nu a mai ieșit nimic, alta, și nimic. Au chemat persoana care îmi făcuse ultimele radiografii și era aceeași care se afla acolo la Raze X. au optat pentru un nou set de radiografii și nu au găsit nimic! Nu puteam să cred că acel cancer în ultimă fază plecase din creierul meu așa, ca și când…”.

-          „M-am dus și la celelalte clinici unde mi-am făcut mai multe radiografii deoarece, ca

Medic, nu voiam să accept că mă aflam în acel stadiu. Și ce surpriză mare! La nici una dintre clinici nu au apărut urme ale acelui rău teribil”!.

-          „Înțelegeți, dragi capi de familie, de ce m-am întors la Dumnezeu și că micuța mea de

numai 5 ani a fost mereu maestra mea în ce privește Credința”.

            Când și-a terminat mărturisirea, toți plângeam…, în liniște.

Sora Aracely Brajas, Rector[1]

---

[1]Sora aracely Brajas, care face parte din las Hermánás de la Carida din Santa Fe, a murit neașteptat într-un accident de mașină, după ce a dictat articolul de mai sus. Ea fusese martoră la cele întâmplate. Amintirea sa este nepieritoare pentru Colegio Nuestra Señora del Pilar din Chapinero, Bogota, unde era rector și director la Escuela de Padres. Odinească-se în pace! Apud Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 11, trad.: Sofia alexe, ed. Pauline, București, 2008, pp. 45-49.

Povestiri moralizatoare: Adevăratele minuni

Copiii învață ceea ce trăiesc

 

 

Copiii învață ceea ce trăiesc

 

 

            În cazul în care copiii sunt criticați în mod constant atunci când cresc, ei vor învăța să condamne.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu ostilitate, ei vor învăța să se bată.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu teamă, ei vor învăța să fie precauți.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu milă, ei vor învăța să își plângă singuri de milă.

            În cazul în care copiii sunt ridiculizați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să fie timizi.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu invidie, ei vor învăța la rândul lor să fie invidioși.

În cazul în care copiii sunt făcuți de rușine în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se simtă vinovați.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu toleranță, ei vor învăța să fie răbdători.

În cazul în care copiii sunt încurajați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să aibă încredere în ei înșiși.

În cazul în care copiii sunt lăudați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se aprecieze.

În cazul în care copiii sunt aprobați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se placă pe ei înșiși.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de acceptare, ei vor învăța să vadă iubirea în lumea exterioară.

În cazul în care copii sunt crescuți într-o atmosferă de recunoaștere a meritelor lor, ei vor învăța să își stabilească scopuri și obiective.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de împărtășire, ei vor învăța să fie generoși.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu onestitate și într-o atmosferă dreaptă, ei vor învăța să creadă în adevăr și în justiție.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de securitate, ei vor învăța să creadă în ei înșiși și în cei din jurul lor.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu prietenie, ei vor învăța că lumea este un loc minunat, în care merită să trăiești.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă senină, ei vor învăța ce înseamnă pacea interioară.

Tu cum îți crești copiii?

 

Dorothy L. Nolte[1]

 

---

[1] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 74-75.

Ieremia

 

Ieremia

 

 

            Ieremia s-a născut cu probleme fizice, cu probleme de înțelegere și cu o boală cronică ce îi lua puțin câte puțin din viață. Chiar și așa, părinții lui încercaseră să-i ofere o viață cât mai normală și l-au trimis la școala primară „Sfânta Tereza”. La 12 ani, Ieremia era în clasa a doua, fiind incapabil să învețe. Învățătoarea lui, Doris, era tot timpul deranjată de el. Se răsucea în scaun, îi ieșea salivă din gură și scotea gemete. Câteodată vorbea atât de clar, încât se părea că o rază de lumină a pătruns în mintea lui încețoșată, dar, de cele mai multe ori, Ieremia o făcea pe învățătoare să se simtă prost. Într-o zi, i-a sunat pe părinți și i-a chemat la școală să vorbească despre Ieremia. În timp ce părinții se așezau încet pe scaune în clasa goală, Doris le-a zis: „Ieremia ar trebui de fapt să fie într-o școală de copii specializată pe probleme pentru cei ca el, nu este bine ca el să stea într-o școală unde copiii nu prezintă probleme de învățare, mai ales că este o diferență mare între el și ceilalți copii din clasă”. Mama lui Ieremia a început să plângă, în timp ce soțul ei spunea: „Nu este nici o școală de acest gen prin apropiere, suntem siguri că lui îi place aici”. Doris a meditat pentru o vreme după ce au plecat ei, ar fi vrut să nu fie atât de dură cu ei. Până la urmă, Ieremia nu avea decât o boală cronică, dar nu era drept să-l țină în clasă. Ea avea 18 elevi pe care trebuia să-i învețe, iar Ieremia le distrăgea atenția, în plus, niciodată nu avea să învețe să citească sau să scrie. La ce bun să pierzi atât încercând?

            În timp ce să gândea ala situația asta, a avut un sentiment de vină: „Oh, Doamne, uite-mă cum mă plâng de problemele mele care nu sunt nimic în comparație cu durerea acestor oameni! Te rog, ajută-mă să fiu mai răbdătoare cu Ieremia!” Și din acea zi, a făcut eforturi să nu bage în seamă gemetele lui Ieremia. Într-o zi, Ieremia s-a dus până la catedra ei, târându-și după el piciorul bolnav. Apropiindu-se de ea, i-a spus: „TE IUBESC!” Și a zis atât de tare încât toți copiii din clasă au auzit. Au început să râdă pe ascuns. Fața lui Doris era roșie de rușine și bâlbâindu-se i-a zis: „E foarte frumos, Ieremia, dar acum du-te la locul tău, te rog”. Primăvara se apropia și copii, emoționați vorbeau despre Paște.

            Doris le-a spus povestea morții și învierii Domnului Iisus și despre renașterea naturii primăvara, a dat câte un ou mare de plastic fiecărui copil și le-a spus: „Vreau să luați acasă ouăle astea și să mi le aduceți mâine înapoi cu ceva înăuntru care să reprezinte o nouă viață, ați înțeles cu toții?” „Da”, au răspuns emoționați. Toți, mai puțin Ieremia, el doar a ascultat cu atenție și ochii lui nu au privit în altă parte decât la fața învățătoarei. În mod curios, de data aste nu mai gemuse. Să fi înțeles oare povestea morții și învierii Domnului Iisus? O fi înțeles tema pe care le-o dăduse învățătoarea pentru a doua zi? A doua zi de dimineață, 19 elevi erau în clasă, zâmbind și vorbind, în timp ce lăsau fiecare ouăle la catedră într-un săculeț de pânză. După ora de matematică, era timpul să deschidă ouăle. În primul ou, Doris a găsit o floare. „Oh, da, o floare este semnul unei vieți noi, când plantele încep să crească înseamnă că a venit primăvara”. O fetiță a ridicat mâna și a zis: „Hei, este al meu”. Următorul ou avea un fluture de plastic care părea real. Doris l-a ridicat și a spus: „Cu toții știm că omida se schimbă: crește și se transformă într-un fluture frumos și asta este într-adevăr tot o nouă viață”. Micuța Judith a strigat cu mândrie: „acesta este al meu”. Atunci Doris a deschis cel de-al treilea ou. A rămas surprinsă. Oul era gol!

            S-a gândit: „Cu siguranță este al lui Ieremia care bineînțeles că nu a înțeles instrucțiunile”. Ca să nu-l facă de rușine pe Ieremia, a luat oul și l-a pus încet alături pe catedră și tocmai voia să scoată alt ou când, deodată, Ieremia a strigat; „Nu vorbiți și despre al meu, doamna învățătoare?” Doris i-a răspuns: „Dar, Ieremia, oul tău este gol!” Ieremia a privit-o drept în ochi pe învățătoare și i-a spus cu blândețe: „DA; DAR ȘI MORMÂNTUL DOMNULUI IISUS ERA GOL!” Timpul parcă s-a oprit în loc până să mai zică ceva învățătoarea. Doris l-a întrebat: „Tu știi de ce era gol mormântul?” „Da!, a exclamat Ieremia, Domnul Iisus a fost crucificat și pus într-un mormânt, iar Tatăl lui l-a înviat!” Clopoțelul a sunat de pauză. În timp ce copiii ieșeau alergând în curte, Doris a început să plângă. O trecuse un fior cutremurător. Trei luni mai târziu, Ieremia a murit. Toți cei prezenți la înmormântare au fost surprinși să vadă 19 ouă pe mormântul lui Ieremia. Toate erau goale.

            Fie ca viața noastră să însemne o continuă renaște a lui Iisus^[1].

---

[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 6, ed. Pauline, București, 2006, pp. 54-59.

Zidul și parcul!

 

Zidul și parcul!

 

 

            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.

Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”

Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268

Toată lumea poate face ceva

 

 

Toată lumea poate face ceva

 

 

Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situație o provocare, în timp ce omul obișnuit consideră orice situație fie o binecuvântare, fie un blestem.

Don Juan

 

            Roger Crawford[1] avea tot ce îi trebuie ca să joace tenis, mai puțin două mâini și un picior.

            Când părinții lui Roger și-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu un singur deget ieșit direct din antebrațul drept și cu două degete ieșite din cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Brațele și picioarele sale erau mai scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel stâng era atât de contorsionat încă mai târziu a trebuit amputat.

            Mediul le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naștere rar întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată și că nu va putea avea grijă de el.

            Din fericire, părinții lui Roger nu i-au dat crezare medicului.

̶            Părinții mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalți oameni în urma handicapului meu. Odată, am avut necazuri la școală din cauza că îmi predam întotdeauna prea târziu lucrările (Roger trebuie să țină pixul cu ambele mâini, așa că scrie foarte încet). L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în care să le solicite prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a refuzat și mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme!

            Tatăl lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învățându-l să arunce și să prindă mingea de volei și să joace fotbal pe terenul sportiv al școlii. La vârsta de 12 ani, Roger a reușit să prindă un loc în echipa de fotbal a școlii.

            Înaintea fiecărui meci, Roger obișnuia să își vizualizeze visul, de a înscrie un eseu. Într-o zi, el a avut noroc. Mingea a ajuns la el și tânărul a început să alerge cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul lui, antrenorul și colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece yarzi, un adversar l-a prins din urmă și s-a agățat de glezna lui stângă. Roger a încercat să își elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de tot.

̶            Eram, încă în picioare, își amintește Roger. Nu știam ce altceva mai bun aș fi putut face, așa că am început să țopăi către linia de marcare. În sfârșit, arbitrul și-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele șase puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu piciorul meu artificial în mână face toți banii!

            Dragostea de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca și încrederea în sine. Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depășit pentru el. de pildă, mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros pentru Roger (care se chinuia să își ducă mâncarea la gură), la fel ca și eșecurile sale de la cursul de dactilografie.

̶            Cursul de dactilografie m-a învățat o lecție valoroasă, povestește el: nu le poți face pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poți face cel mai bine.

            S-a dovedit că unul din lucrurile pe care le putea face Roger era să țină racheta de tenis. Din păcat, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu ușurință din mână. Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner dublu, în care degetul său putea intra cu ușurință. Acest model i-a permis să folosească racheta la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să câștige o parte din acestea.

            El nu s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverșunare și a făcut o operație la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a permis să prindă mai bine racheta, îmbunătățindu-și astfel foarte mult jocul. Deși nu avea nici un exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat de jocul de tenis, și încetul cu încetul a început să câștige din ce în ce mai multe meciuri.

            El a continuat să joace tenis în timpul facultății, încheindu-și cariera cu 22 de victorii și 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu handicap fizic certificat ca jucător și antrenor profesionist de către Asociația Tenismenilor Profesioniști din Statele Unitate. La ora actuală, Roger face turnee prin întreaga țară și ține seminare în care îi învață pe participanți ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiția ta.

̶            Singura diferență dintre voi și mine, le spune el participanților, este că voi îmi vedeți mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru. Nu există om fără un handicap sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăși handicapul, le răspund că nu pot face orice face un om normal, dar în timp am învățat ce lucruri nu pot face cu nici un chip – de pildă să cânt la pian sau să mănânc cu bețișoarele chinezești – dar ceea ce este mai important, ce lucruri pot fac. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le pot face.

Jack Canfiel[2]

---

[1] Vorbitor motivațional și autor american de bestselleruri.

[2] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 212-215.