Când și de ce trebuie să îngenunchem în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii? Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula

 

Când și de ce trebuie să îngenunchem

În timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?

Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula

 

Slujbele divine ortodoxe sunt însoțite de ritualuri, ceremonii sau acte de cult prin care slujitorii bisericești și credincioșii își exprimă evlavia, respectul și adorarea față de Dumnezeu Cel în Treime lăudat și cinstirea față de sfinți. Ele constituie forme exterioare de manifestare a credinței și fac parte din structura acestor slujbe, fiind, de cele mai multe ori, forme văzute prin care, în mod nevăzut, mijlocim harul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră.

Aceste acte liturgice au dobândit în timp semnificație simbolică, relevată de scopul sau rostul slujbei respective. Dintre actele liturgice cele mai însemnate amintim: ridicarea mâinilor în timpul rugăciunii, mai ales atunci când invocăm harul Sfântului Duh, binecuvântarea, ca semn văzut prin care sfințim lucrurile sau persoanele și cerem ajutorul lui Dumnezeu, îngenuncherile în fața sfintelor icoane și moaște sau la anumite momente îndătinate ale rugăciunii particulare sau în comun, metaniile, mică și mare, ca semn de smerenie sau umilință în fața puterii divine, ca act de pocăință și ispășire a păcatelor și ca formă de preamărire a lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților, sărutarea și atingerea de obiectele sfințite, facerea semnului sfintei cruci, ca formă de exprimare a credinței în Sfânta Treime și de cinstire a Ei, vohoadele sau procesiunile din cadrul unor slujbe cum ar fi: vohodul mic și vohodul mare de la Sfânta Liturghiei, scoaterea sfintei cruci la cele două sărbători ale ei, 14 septembrie ș Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post, la sfârșitul utreniei, scoaterea sfintei cruci la slujba deniei de joi seara, după citirea Evangheliei a V-a, scoaterea Sfântului Epitaf la vecernia de vineri din Săptămâna Patimilor și mai ales înconjurarea bisericii cu el, după cântarea Prohodului, înconjurarea bisericii la sfințirea ei, ieșirea în procesiune la slujba Învierii sau la sfințirea Apei celei mari de la Bobotează, înconjurarea bisericii cu sicriul care poartă trupul neînsuflețit al slujitorilor bisericești, după slujba înmormântării, înconjurarea bisericii cu racla sfântului care sălășluiește acolo, cu prilejul hramului s.a.

Toate aceste acte și ceremonii au semnificație deosebită în viața liturgică și reprezentativă pentru credincioși clipe de intensă trăire duhovnicească, creând o atmosferă de comuniune apropiată și directă cu Dumnezeu și sfinții. De aceea, ele se bucură de o participare tot mai numeroasă din partea credincioșilor, constituind, de cele mai multe ori, frumusețea sau specificul unor slujbe și sărbători.

Dintre numeroasele acte de cult, care însoțesc slujbele divine, îngenuncherile ocupă un loc central în viața liturgică și în practicarea ei de către slujitori și credincioși. Îngenuncherea este un act de smerenie în fața lui Dumnezeu și o formă văzută de adorare a lui Dumnezeu și de cinstire a sfinților. Prin poziția sa de creatură a lui Dumnezeu, omul simte nevoia să-și arate această dependență a lui față de Creator și să-și exprime nimicnicia sa în fața Atotputernicului Dumnezeu. Îngenuncherea în fața lui Dumnezeu provine și din conștiința stării de păcătoșenie a omului, cerând iertarea, mila și îndurarea puterii dumnezeiești. Îngenuncherea a constituit aproape în toate religiile forma de adorare a divinității. Dacă simțim nevoia să ne plecăm cu respect în fața personalităților marcante ale unui neam sau ale omenirii, cu atât mai mult simțim nevoia, în calitate de credincioși, să ne plecăm în fața lui Dumnezeu, de la Care „vine toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”, cum spune o frumoasă rugăciune a Bisericii[1], recunoscându-L prin aceasta în calitatea Sa de creator și proniator.

Iată de ce și în cultul creștin, îngenuncherea a constituit din totdeauna o formă esențială de manifestare a adorării lui Dumnezeu și cinstirii sfinților, fiind legată de multe din momentele de rugăciune din cadrul cultului divin. Lăsând la o parte celelalte slujbe divine, în care îngenuncherea este practicată, vom rămâne în cadrul Sfintei Liturghii, care este centrul cultului divin public și slujba cea mai frecventată de credincioși, arătând momentele la care trebuie să îngenunchem și semnificația lor.

În legătură cu aceasta, trebuie să spunem că ar fi de dorit ca toți credincioșii să fie prezenți în biserică înainte de începerea Sfintei Liturghii, ocupând un loc în sfântul locaș și rămânând acolo cât durează sfânta slujbă care, în ciuda unor afirmații neîntemeiate, nu este lungă. Dacă nu avem timpul necesar sau posibilitatea să participe și la utrenie sau slujba de dimineață, prezența la Sfânta Liturghie devine o necesitate și obligație de suflet, fără să ne ia timp prea mult. Am spus lucrul acesta pentru că, de obicei, prima îngenunchere, când intrăm într-un locaș de cult, este în fața sfintelor icoane, la ritualul închinării în fața lor. Pentru a nu tulbura liniștea și ordinea din timpul Sfintei Liturghii, prin închinarea și îngenuncherea la sfintele icoane, este de dorit ca momentul începerii slujbei să ne găsească la locurile noastre.

Sfânta Liturghie trebuie ascultată în poziție cuviincioasă. Cea mai recomandată și mai potrivită ar trebui să fie cea în picioare, care presupune și o atenție mai mare și o angajare mai eficientă în lucrarea sfântă care se săvârșește. Ședea pe scaun sau în bănci dă, de cele mai multe ori, impresia unei oarecare nepăsări în fața lui Dumnezeu. Totdeauna când vorbim cu cineva și cu atât mai mult cu un superior, stăm în picioare. De aceea, pe Dumnezeu, Care este Stăpânul nostru, al tuturor și de la Care cerem ajutorul și sfințenia, nu-L putem ruga decât stând în picioare în fața Lui. Cazurile binecuvântate, în care persoane în vârstă și neputincioase, bolnave sau cu infirmități sau uneori copiii stau joc, fac excepție de la această regulă. Dar nu putem generaliza șederea pe scaun sau bănci pentru întreaga asistență, mai ales în timpul rugăciunii; pentru creștinul ortodoxă este o impietate să-L rogi pe Dumnezeu stând jos. Desigur că sunt momente în care putem să ne așezăm pe un scaun sau canapea ori bancă, așa cum ar fi citirea pericopei de Apostol, rostirea predicii, dar rugăciunile și cântările nu le putem rosti stând jos.

Există o altă atitudine a unor credincioși care participă la Liturghie, stând tot timpul în genunchi, ceea ce nu este corect. Am văzut la unele biserici femei sau grupuri de femei care stau tot timpul slujbei așezate, dar nu într-o poziție de îngenunchere corectă, ci mai degrabă într-una de relaxare și comoditate, care nu se deosebește decât foarte puțin de șederea pe scaun sau în bancă. Îngenuncherea, așa cum arată și numele actului, înseamnă a sta în genunchi sau pe genunchi păstrând poziția trunchiului verticală, în atitudine de respect, fără să-ți lași greutatea corpului pe gambe, cum obișnuiesc musulmanii. Dar poziția îngenuncheată pentru toată durata Sfintei Liturghii nu se recomandă, fiindcă această slujbă nu este o slujbă de pocăină sau de penitență, ci de bucurie și jubilare. În ea Îl vedem și Îl primim pe Hristos Cel jertfit și înviat. Cu fiecare Liturghie face un pas către Împărăția lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Exercițiul pocăinței nu se face în timpul Sfintei Liturghii, care are cu totul alt scop și caracter, ci separat de ea. De aceea, există doar câteva momente care reclamă îngenuncherea credincioșilor, ținând cont de semnificația acestora în cadrul Sfintei Liturghii.

Cel dintâi moment pentru îngenunchere îl constituie vohodul cel mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie în procesiune, în prima parte a liturghiei, numită a catehumenilor, în timp ce se cântă antifonul al treilea, adică Apărătoare Doamnă, Fericirile sau Troparele. Îngenuncherea este cerută de simbolismul acestei procesiuni. Ea simbolizează ieșirea Mântuitorului la propovăduire și începutul activității Sale publice, după ce a fost botezat în Iordan și Tatăl L-a mărturisit ca Fiu; Sfânta Evanghelie cuprinde viața și activitatea Mântuitorului, întruchipează acum pe Hristos Însuși. Preoții slujitori și credincioșii se închină și îngenunchează ca înaintea lui Hristos. Lumina purtată înainte simbolizează lumina învățăturii lui Hristos, iar cei care poartă luminile reprezintă pe profeții Vechiului Testament, care L-au vestit pe Mântuitorul și, în special, pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Al doilea moment de îngenunchere este citirea Sfintei Evanghelii, care poate fi ascultată și în picioare. Cuvântul „drepți”, din îndemnul „Înțelepciune, drepți să ascultăm Sfânta Evanghelie!”, nu înseamnă neapărat că atunci trebuie să stăm în numai în picioare. Îndemnul este mai degrabă o atenționare că, în timpul citirii Sfintei Evanghelii, nu trebuie să stăm jos, în strană pe podea sau în alt loc, în poziție de nepăsare, ci să fim cu atenție și respect. Ea nu interzice însă șederea în genunchi care este semn de și mai mare atenție sau respect. Îngenuncherea a luat naștere tocmai din acest respect și socotesc că este bine să ascultăm în genunchi Sfânta Evanghelie, cum fac majoritatea credincioșilor.

Al treilea moment de îngenunchere este vohodul cel mare sau ieșirea cu Cinstitele daruri. El simbolizează pe de o parte alaiul intrării Mântuitorului în Ierusalim, îndreptându-Se spre jertfă, Sfânta Masă și altarul închipuind grădina în care a fost săpat mormântul, iar sfântul antimis mormântul însuși. Vohodul cel mare simbolizează și alaiul de îngropare a Domnului sau ducerea trupului Său de la Golgota la mormânt. Având în față Cinstitele Daruri, care vor deveni Trupul și Sângele Mântuitorului, credincioșii îngenunchează cu respect în fața lor.

Dar momentul cel mai important pentru îngenunchere este cel al sfințirii și transformării darurilor de pâine și de vin  în Trupul și Sângele Domnului, după ce se rostesc cuvintele de instituire a sfintei euharistii. „luați, mâncați” și „Beți dintru acesta toți”, când la strană se cântă „Pre Tine Te lăudăm”. Este momentul central al Sfintei Liturghii, când preotul rostește epicleza, adică rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt care preface darurile de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului sau Sfânta Împărtășanie, după care și preotul îngenunchează. Îngenuncherea la cuvinte de instituire ca și la Axion nu sunt îndreptățite. Ele sunt influențate din cultul altor Bisericii sau confesiuni. Cât privește rugăciunea Tatăl nostru, având în vedere că este cea mai importantă din întreg cultul nostru, o putem rosti sau cânta și stând în genunchi.

Însoțind participarea noastră la Sfânta liturghie cu aceste acte de cult, ca semne de evlavie, respect, adorare pentru Dumnezeu și cinstire pentru sfinți, facem mai eficientă prezența și angajarea noastră la săvârșirea cele mai de folos slujbe care se săvârșește pentru noi în biserică[2].

 

---

[1] Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune ortodoxă, București, 1995, p. 174.

[2] Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, „Când și de ce trebuie să îngenunchem în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii?” în Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, ed. Trinitas, București, 2014, pp. 91-97.

 

Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava

 

 

Valentine`s Day

 

Una dintre „binefacerile” pe care le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de pseudo-spiritualitate, pe care mulți dintre reprezentanții generației tinere și-au însușit-o cu multă ușurință. Occidentul care ne fascinează – și are cu ce să ne fascineze -  devenit pentru multe domenii sursa de împrumut, măsura lucrurilor, modelul care se copiază, se multiplică mai ales în țările est-europene, care au suportat jugul și umilința sistemului comunist. Occidentul a devenit „Canaanul”, pământul „făgăduinței” sau „țara unde curge laptele și miere”. Când este vorba de tehnică, civilizație, confort, muncă, responsabilitate, corectitudine etc., viziunea se apropie de realitate. Dar când este vorba de spiritualitate, lucrurile stau altfel. Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care nu mai preocupă pe mulți occidentali. Viața duhovnicească a fost închisă în biserică, biserica însăți fiind închisă. Scriptura nu mai corespunde generațiilor actuale, așa încât a fost stocată în arhivă, alături de colecțiile de copleșitoare valoare a operelor Sfinților Părinți și Scriitorilor bisericești. Toate acestea dezvăluie un nivel spiritual căruia generațiile aflate la cumpăna dintre milenii încearcă să-i facă față și să-i răspundă. Cum? Consumul de alcool, de tutun, de droguri, de muzică neinspirată, întâlnite în rândul generației tinere și chiar foarte tinere este o reacție și un răspuns la criza spirituală din ce în ce mai accentuată. Studii de specialitate realizate în Occident au arătat că cele menționate mai sus nu sunt numai refugii ale trupului, ci și ale spiritului uman neîmplinit și nesatisfăcut. Mai pot fi adăugate și altele, precum: violența, pornografia, coafuri și vestimentație din cele mai ciudate etc. Toate acestea au fost importate și însușite cu lăcomie de mulți români în această perioadă de binecuvântare și blestem din ultimele două decenii.

Mai nou, importăm sărbători. Și curios este faptul că, într-o țară unde Ortodoxia oferă sărbători multe și cu bogăție inegalabilă, se face import din calendarele altor Biserici și confesiuni. O astfel de sărbătoare este cea închinată Sfântului Valentin.

Sărbătoarea Sfântului Valentin, cunoscută și sub numele de ziua îndrăgostiților (14 februarie), este o sărbătoare care mobilizează un mare număr de oameni și care face mult zgomot pe străzi, în cluburi, discoteci, în alte locuri și instituții din aceeași familie. În Vest, acolo de unde ea s-a impus, sărbătoarea Sfântului Valentin a pierdut mult din caracterul ei sacru, încât nu mai este un eveniment al Bisericii. Ea îmbracă un aspect eminamente comercial. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, trebuie să vedem, mai întâi, cine este acest sfânt.

Sfântul Valentin a trăit în secolul al II-lea și a sfârșit ca martir. El este cinstit în Biserica Romano-Catolică. În Martirologiul roman figurează doi martiri la data de 14 februarie: unul, preot roman, martirizat pe Via Flaminia, se pare, î timpul domniei lui Claudius, iar celălalt, episcop de Terni, care a fost martirizat la Roma și ale cărui moaște au fost transferate la Terni. Unii sunt de părere că ar fi vorba de una și aceeași persoană. Viața lor nu menționează faptul că ei ar fi avut iubite sau soții. După unii, Sfântul Valentin ar fi fost ales ca patron al îndrăgostiților în baza unei presupuneri potrivit căreia în această zi se împerechează păsările. După alții, ziua îndrăgostiților este o formă de supraviețuire a unor festivități dedicate sărbătorii romane Lupercalia. Sigur însă este faptul cp această zi, a celor îndrăgostiți, nu are nici o legătură cu cinstirea martirilor romani[1].

În sinaxarul ortodox întâlnim doi sfinți mucenici cu numele Valentin, unul sărbătorit pe 24 octombrie[2], iar altul pe 24 aprilie[3]. Despre el, sinaxarul spune că îndeplinea funcția de diacon în Biserica din Ierusalim și că era un „bătrând înțelept și ascuțit la minte, care știa pe de rost Sfânta Scriptură”. El a fost martirizat cândva între anii 305 și 311, împreună cu alți unsprezece creștini[4].

În prezent, manifestările din ziua de 14 februarie nu nici o legătură cu viețuirea unuia sau altuia dintre sfinții amintiți. Ele nu au legătură nici cu cinstirea sfinților, ci sunt, mai curând, acte prin care numele sfinților și sfinții înșiși sunt batjocoriți. În plus, manifestarea sentimentelor de iubire între tineri, în public, manifestări ce nu reflectă iubirea curată, care nu trece, ci doar pornirile trupești nestăpânite, sunt stări de lucruri anormale, condamnate de morala creștină. Căsătoriile pentru o zi, încurajate, susținute și realizate cu participarea unor persoane și personalități ale vieții administrative și politice, lovesc instituția familiei și agresează pe iubitorii valorilor morale și ai vieții sfinte. În cele din urmă, concursurile organizate în această zi de instituții și organisme implicate în viața socială și cu responsabilitate față de aceasta, la care participă „cupluri de îndrăgostiți” recompensate cu nopți petrecute la hoteluri, case de oaspeți sau în locuri retrase, arată că păcatul, pată a întunericului, este săvârșit la lumină și în văzul tuturor. Impactul pe care toate acestea îl au asupra privitorului este unul dintre cele mai dăunătoare din punct de vedere moral. Căsătoria este un act sfânt care sfințește iubirea dintre doi tineri. Ea nu presupune și nu îngăduie, în manifestările ei intime, repetiția sau antrenamentul. Cel mai bun antrenament este abstinența și curăția oferite ca dar celuilalt în ziua nunții. Ce dar din lumea aceasta le-ar putea întrece pe acestea?

Contestarea, respingerea și necinstirea sfinților au cunoscut forme variate de-a lungul timpului, forme de la cele mai simple, până la cele mai complexe și mai grave. Pasivitatea în fața vocației pentru sfințenie, pe care o are persoana umană încă din momentul creației, este una dintre aceste forme. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu și este chemat să ajungă la asemănarea cu El. Neîmplinirea acestei vocații este refuzul de a trăi în viața această după modelul sfinților, iar în veacul viitor împreună cu ei.

Respingerea sau chiar batjocorirea icoanelor sfinților care au plăcut lui Dumnezeu din fiecare neam, neîmplinirea datoriilor creștinești în zilele de sărbătoare prin participarea la serviciile divine oficiate în sfânta Biserică, înlocuirea modelelor sfinte, oferite în chip desăvârșit de sfinți și copleșitor de Hristos, cu modele oferite de cinematografie, de spectacole comerciale, de seriale, interminabile, mâncătoare de timp, din timpul dat nouă de Dumnezeu în vederea agonisirii mântuirii, seriale lipsite de teme ziditoare și de consistență, modele care propagă violența, sexualitatea, ura și altele asemenea acestora ca stări de normalitate sunt tot atâtea forme prin care sfinții sunt „izolați” în ceruri, împreună cu modelul lor de viețuire plăcut lui Dumnezeu.

Manifestările întâlnite în prezent de ziua Sfântului Valentin prezentate cu dărnicie și cu insistență de mass-media, sunt manifestări tipic păgâne. Din acest punct de vedre, sfârșitul mileniului II constituie un regres.

În primele secole creștine, când manifestările semnalate mai sus erau foarte frecvente, biserica a răspuns cu metode și mijloace adecvate. Vom da numai două exemple în acest sens: în a doua jumătate a secolului al IV-lea, când tot Răsăritul creștin s-a fixat și s-a generalizat prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie, sărbătoare ținută până atunci pe 6 ianuarie, odată cu Bobotează Domnului, s-a fixat și data altor sărbători care reactualizează evenimentele din viața pământească a Mântuitorului.

Astfel, pe 1 ianuarie a fost fixată sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, dată la care păgânii sărbătoreau pe Ianus, zeul păcii și al războiului și începutul anului, la care se adaugă sfârșitul sărbătorii Saturnaliilor. În unele părți se sărbătoreau Brumaliile, în cinstea zeului Bachus, iar în altele se ținea sărbătoarea numită Vota, în cinstea zeului Pan, zeul pădurilor. Toate aceste sărbători erau însoțite de ospețe, petreceri zgomotoase, jocuri și obiceiuri indecente și imorale. Acestora Biserica le-a contrapus postul[5].

Deși sărbătorile închinate Mântuitorului sunt zile de negrăită bucurie, motiv pentru care postul, ca act penitențial, nu este îngăduit, Biserica primelor secole a rânduit post în ziua de 1 ianuarie, ca una act de identificarea pentru creștini, ca mijloc de înduhovnicire a zilei respective și ca o atenționare pastoral-misionară pentru cei care, atunci sau acum, aici sau pretutindeni, denaturează sensurile profund duhovnicești ale sărbătorilor. Atitudinea Bisericii a fost și mai directă și mai categorică atunci când situațiile au cerut-o. În secolul al VII-lea, când manifestările păgâne mai aveau încă loc, în canonul 62 al Sinodului Trulan se precizau următoarele: „Așa-zisele  Calende și cele numite Vota și cele chemate Brumalia… voim ca de îndată să fie scoase din viețuirea credincioșilor. Lepădăm și dansurile publice… ca necuviincioase, ca putând provoca multa pagubă și vătămare… nici să nu se strige numele blestematului Dionissios (Bachus) când se strivesc strugurii în teascuri… De aceea, cei ce de acum înainte, după ce au fost puși în cunoștință, poruncim ca aceștia, dacă ar fi clerici să se caterisească, iar dacă ar fi laici să se afurisească”[6].

Cam în același mod a procedat Biserica și în cazul sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, care coincidea cu sărbătoarea păgână a Trandafirilor (Rosalia) care, ca și celelalte păgâne amintite, se preta la manifestări imorale. Aici Biserica a păstrat denumirea sărbătorii, în special pentru creștinii proveniți dintre păgâni, dar a înnoit fundamental sensul și conținutul ei[7].

Cu referire la sărbătoarea Sfântului Valentin (14 februarie), se impune să facem următoarele precizări:

Mai întâi, atunci când se importă valori culturale și spirituale, trebuie să se importe ceea ce este creator și necesar, și nu ceea ce se oferă. Manifestările lumești puse în relație cu ziua de cinstire a unui sfânt care și-a vărsat sângele pentru Hristos și pentru Evanghelie constituie un act de batjocorire a celor ce s-au sfințit și a sfințeniei la care suntem chemați. Față de aceasta, cuvântul Sfintei Scripturi este cât se poate de clar și categoric: „nu vă amăgiți fraților, spune Scriptura, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.

Relația trupească, chiar și atunci când este pusă în relație cu sărbătoarea unui sfânt, numit cu ușurință și cu păcat patronul și ocrotitorul îndrăgostiților, este păcat, desfrânare, despre care Sfântul Pavel spune că închide ușile împărăției lui dumnezeu „Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Iubirea nebinecuvântată prin Taina Nunții este păcat, iar sfinții nu încurajează păcatul și nu ocrotesc pe cei ce-l săvârșesc.

Totodată trebuie să spunem că modelul pastoral și misionar al primelor secole este actual. Chiar dacă sărbătoarea Sfântului Valent sau Valentin, pomenit în sinaxarul ortodox pe 16 februarie, este o sărbătoare fără ținere, trebuie să capete o mai mare importanță în viața liturgică. Nu este suficient să constatăm, să criticăm sau să acuzăm manifestările denaturate ale serbării unui sfânt mucenic, ci se cuvine să și arătăm, celor care nu știu și celor care au aflat, dar au înțeles greșit, cum trebuie sărbătorit și cinstit un sfânt. Prin invitarea tinerilor la biserică, prin slujbe, prin predică și cateheză, Biserica își face simțită prezența în această lume agitată care are nevoie de pace sfântă, care caută pacea sfântă fără să știe că o caută, pace pe care doar ea, biserica, o poate da. Ieșind în întâmpinarea acestor manifestări legate de sărbătoarea Sfântului Valentin, Biserica iese în căutarea și apărarea sfântului pe care l-a dobândit prin martiriul pe care el și l-a asumat, sfânt răpit în prezent și ținut în captivitate. Cu alte cuvinte, viața duhovnicească este răspunsul care trebuie dat lumii și celor ale ei. Iar cele ale lumii sunt „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16).  Un astfel de răspuns este în tonul celui menționat în legătură cu cele două sărbători închinate Mântuitorului. Acesta este răspunsul pe care Biserica poate și trebuie să-l dea astăzi.

În cele din urmă, reafirmăm că trebuie confirmată credința de fapte susținută de ele. În Evanghelia care ne relatează vindecarea slăbănogului purtat de patru inși și lăsat în casa în care Se afla Mântuitorul, printr-o spărtură făcută în acoperiș, ni se spune că Mântuitorul văzând credința lor a vindecat pe slăbănog. Aceasta înseamnă că credința nu este numai o manifestare tainică a sufletului, ci și una arătată prin fapte. Fiecare generație și fiecare membru al unei generații creștine este chemat să dea mărturie despre Hristos și Evanghelia Sa, mărturie care Îl slăvește pe Dumnezeu și sfințește pe om: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16)[8].

---

[1] Vezi David Hugh Farmer, Oxford. Dicționar al Sfinților, traducere de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, argumentul și articolele consacrate sfinților romani de Prof. univ. Dr. Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p.515.

[2] Mineiul pe octombrie, ediția a V-a, EIBMBOR, București 1983, Sinaxarul zilei de 24.

[3] Viețile Sfinților pe aprilie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 304-205.

[4] Vezi Proloagele, vol. I, Craiova, 1991, pp. 515-516. Vezi și Viețile sfinților pe februarie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1999 pp. 208-212.

[5] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală, ediția a II-a, București, 1993, p. 162.

[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 134.

[7] Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. Cit., pp. 181-182.

[8] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 105-110.

Materia folosită la sfintele slujbe - Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

Materia folosită la sfintele slujbe

Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma

I.            Pregătirea aperceptivă

            Așa precum păcatul a cuprins întreaga ființă a omului, tot astfel și opera răscumpărătoare a Domnului aduce deopotrivă sfințenia sufletului și a trupului. În felul acesta, pe lângă actele de pietate cu caracter duhovnicesc, precum rugăciunea, postul, pocăința, etc, este folosită în cadrul slujbelor bisericești și o anumită materie, care prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânta asupra ei transmite harul mântuitor asupra întregii noastre ființe, spre desăvârșirea deopotrivă a trupului și a sufletului.

II.            Anunțarea temei

            Vom vedea astfel care este materia necesară sfintelor slujbe bisericești și ce importanță are ea pentru dobândirea sfințeniei și mântuirii.

III.            Tratarea

Materiile folosite în cult sunt: pâinea, vinul, apa, untdelemnul, Sfântul Mir, tămâia și lumânările. Le vom vedea pe rând.

1.      Pâinea reprezintă alimentul principal, care ne asigură viața biologică, după cum rezultă și din rugăciunea „Tatăl nostru”. Pâinea este în același timp și darul lui Dumnezeu, însă și strădania noastră. Din evlavie noi oferim lui Dumnezeu darul nostru din darul Lui și astfel intrăm în comuniune cu El: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”... Dumnezeu Însuși poruncește lui Moise ca în cortul mărturiei, „pe masă să pui pâinile punerii înainte, care se vor afla pururea înaintea Mea” (Ieșire 25, 30; Levitic 2, 1-4). Pe lângă aceasta, oferirea pâinii și a vinului erau socotite și un mod de cinstire și de binecuvântare arătat persoanei prețuite (Facere 14, 19-19). Mântuitorul dă o semnificației proprie pâinii, care se aduce jertfă: „Eu sunt pâinea vieții. Cel ce vine la mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Datorită acestei asemănări, Domnul preface pâinea în Trupul Său la Cina cea de Taină, spre a fi o permanentă hrană spirituală credincioșilor (Matei 26, 25). Pâinea prefăcută în Trupul lui Hristos definește Biserica. Așa cum pâinea este formată din mai multe boabe de grâu, tot așa și Biserica este Trupul lui Hristos, format din mai multe membre. Pâinea euharistică nu trebuie să se confunde cu pâinea binecuvântată, precum este prescura (anafura) de la sfârșitul Liturghiei, sau pâinea de la litie, care ne amintește de cele cinci pâini pe care le-a binecuvântată Domnul în pustie (Matei 14, 19-21).

2.      Vinul, asemenea pâinii, avea în Vechiul Testament simbolul cinstirii cuiva și a binecuvântării lui. El era considerat ca fiind „sângele boabelor de struguri” (Deuteronom 32, 14), fiind folosit în alimentație ca întăritor al trupului și chiar ca lea vindecător (Luca 10, 34; Tim. 5, 23). Ca și pâinii, Mântuitorul dă vinului o semnificație proprie, prefăcându-l în Sângele Său la Cina cea de Taină, cu puterea de a ierta păcatele (Matei 26, 27-28). La fel ca pâinea, vinul rezultă tot din boabe și reprezintă astfel Biserica, adică Trupul tainic al Domnului, ca unitate a credincioșilor care se împărtășesc din același Pahar. Ca simbol al unității și bucuriei, vinul este folosit și în cadrul Tainei Sfintei Cununii. Este binecuvântat împreună cu pâinea în cadrul slujbei Litiei. Se mai folosește apoi și la stropirea trupului celor adormiți.

3.      Apa este un element indispensabil vieții. Este și un element al curăției trupului, devenind și un simbol al curăției sufletești, precum era și botezul lui Ioan: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință...” (Ioan 3, 11). Prin botezul Domnului însă apele se sfințesc, primind puterea Sfântului Duh. Și astfel prin harul Sfântului Duh apa se sfințește mereu, constituind materia tainei Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (Ioan 3, 5). Apa sfințită este folosită de Biserică și în slujbele ierurgiilor. Aceasta este apa cea vie la care se referă Iisus în dialogul cu femeia samarineancă (Ioan 4, 14). Sfințirea apei se numește „aghiasmă”. Cunoaștem „Aghiasma mică”, numită și „sfeștanie”, făcută la casele credincioșilor, precum și „Aghiasmă mare” săvârșită în special la Bobotează.

4.      Untdelemnul alături de pâine și tămâie constituie în Vechiul Testament jertfa care se aduce lui Dumnezeu pe altar (Levitic 2, 4). El este simbolul puterii, de aceea cu el erau unși marii demnitari religioși și politici, adică arhiereii, profeții și regii (Regi 10, 1; 19, 16; III Regi, 1, 45). Asemenea ramurii de măslin din al cărui fruct se extrage, untdelemnul este simbolul bucuriei și al mântuirii (facere 8, 11). Fiindcă se folosea și la întreținerea luminii în candele, are și simbolul înțelepciunii (Matei 25, 1-13). Ca și vinului, untdelemnului i se atribuie puteri vindecătoare (Luca 10, 34). Mântuitorul recomandă Sfinților Apostoli trimiși în misiune să acorde vindecări prin ungere cu untdelemn (Marcu 6, 13), întemeind astfel Taina Sfântului Maslu, practicată de Biserică (Iacob 5, 15). Untdelemnul simbolizează apoi, bucuria mântuirii atunci când este folosit la Taina Sfântului Botez.

5.      Sfântul Mir constituie un amestec de untdelemn, vin și 38 de arome preparate după o anume rânduială și sfințite în Joia Sfintelor Patimi de un sobor de episcopi. Purtând în sine prin sfințire puterea darurilor Sfântului Duh, Sfântul Mir constituie materia Tainei Mirungerii, care se aplică imediat după Botez ca o „pecete a darului Sfântului Duh” (I Corinteni 1, 2). Se mai folosește apoi la sfințirea lăcașurilor de închinăciune, a antimiselor, precum și a celor căzuți și reveniți la Biserica Ortodoxă.

6.      Tămâia este rășină frumos mirositoare a unor arbori. Sub formă mai fină, de calitate superioară este și smirna. Ea servea mai mult ca aromat la îmbălsămarea morților. Încă din Vechiul Testament tămâia era folosită din porunca lui Dumnezeu (ieșire 30, 1-8). Tămâia care se ridică în sus oferă imaginea rugăciunii curate care se înalță spre Dumnezeu (psalmul 140, 25). Ea reprezintă și simbolul curăției, fiindcă aroma ei alungă mirosul neplăcut. Venirea lui Mesia va aduce o preamărire a numelui lui Dumnezeu, printr-o jertfă universală de tămâie (Maleahi 1, 11). De aceea, Domnul a fost întâmpinat la Nașterea Sa cu aur, smirnă și tămâie... este folosită în cultul creștin din cele mai vechi timpuri. Obiectul de cult cu care se tămâiază se numește cădelniță. Se folosea la început la slujbe de înmormântare, apoi s-a generalizat la toate slujbele, având de fiecare dată o altă interpretare.

7.      Lumânările au intrat în cultul creștin încă dintru început, fiind aduse de iudeii încreștinați (Faptele Apostolilor 20, 7-8). Lumânarea închipuie lumina lui Hristos (Ioan 8, 12). Pentru credincioși simbolizează și lumina vieții lor curate, izvorâte din viața lui Hristos, lumânările sunt folosite la toate slujbele bisericești, având de fiecare dată simbolul ei specific. Lumânările sunt făcute din ceară culeasă de albine din cele mai variate și aromate flori. Și cum albinele sunt toate fecioare, lumânarea făcută din ceara lor închipuie Trupul Mântuitorului născut din Sfânta Fecioară. Lumânările sunt puse în sfeșnic. Acestea, după forma în care sunt făcute, au anumite simboluri. Sfeșnicul cu un braț închipuie unitatea Sfintei Treimi. Cele cu două brațe simbolizează cele două firi ale Mântuitorului; cele cu trei brațe oferă imaginea persoanelor Sfintei Treimi. Cele cu 7 brațe indică cele 7 daruri ale Sfântului Duh, iar cele cu 12 brațe amintesc de cei 12 Apostoli.

IV.            Recapitularea – Aprecierea

            Am văzut că materia folosită la în cultul creștin își are originea în cultul iudaic. Ea a fost folosită nu la întâmplare, ci din porunca lui Dumnezeu.

            Trecând însă în cultul creștin ea primește specificul și sensul spiritual al noii religii, încât și semnificația ei va primi amprenta vieții duhovnicești specifică creștinilor. Astfel, pâinea și vinul, de pildă, reprezintă modul de cinstire și binecuvântare a unei persoane deosebite. Folosite însă la Sfânta Liturghie și prefăcute în Trupul și Sângele Mântuitorului, pâinea și vinul se oferă spre iertarea păcatelor, ele reprezentând în același timp și Unitatea Bisericii, ca Trup tainic al Domnului. În felul acesta, puterea Sfântului Duh se transmite prin materia folosită întregii ființe a credincioșilor, atât trupului, cât și sufletului.

V.            Asocierea

            În acest caz nu trebuie să confundăm materia folosită la unele slujbe, față de aceeași materie folosită la alte slujbe. De pildă pâinea și vinul folosite la slujba litiei reprezintă doar un simbol pe când pâinea și vinul folosite ca daruri în cadrul sfintei Liturghii, reprezintă o prefacere reală în Trupul și Sângele Domnului, având și efectele unei jertfe reale. Untdelemnul din candele e simbolul înțelepciunii, iar cel de la Taina Botezului simbolizează bucuria mântuirii, pe când în cadrul Tainei Sfântului Maslu, untdelemnul sfințit are efecte de vindecare a bolilor și de iertare a păcatelor. Tămâia și lumânarea sunt simboluri. Sfântul Mir nu este de asemenea un simbol, ci purtătorul darurilor Sfântului Duh care pecetluiesc viața duhovnicească a celui botezat. La fel apa sfințită (care nu se strică) are în ea puterea harului sfințitor, nu este ca înainte un simplu simbol al curăției.

VI.            Generalizarea

            Din cele până aici tratate vedem că materia necesară slujbelor bisericești reprezintă darul lui Dumnezeu dat nouă spre întreținerea vieții trupești, dar pe care îl oferim și noi lui Dumnezeu spre a-l sfinți și a ne fi de folos spre dobândirea mântuirii.

VII.            Aplicarea

            Materia folosită în cult reprezintă în cea mai mare parte dania credincioșilor. Se cuvine ca aceste daruri oferite lui Dumnezeu și sfințite spre mântuirea noastră să corespundă întru totul acestui scop. Astfel, pâinea oferită ca dar trebuie să fie făcută din faină de grâu dospită, vinul să fie din struguri, curat și neoțetit, de preferință de culoarea roșie. Untdelemnul să nu fie râncezit, iar apa să fie curată. Se obișnuiește apoi ca la intrarea în Sfântul Locaș de închinare credincioșii să aprindă lumânări și să se roage pentru cei vii și pentru cei adormiți. Aprinderea lumânării atrage după sine luarea aminte ca și conștiința și faptele să fie pătrunse de lumina lui Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16). La fel când credinciosul aduce darul spre a fi sfințit să ia aminte la cuvintele Mântuitorului: „De-ți vei aduce darul tău al altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, și atunci venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-25)[1].

S-ar putea să vă mai intereseze:

Cateheze vol. I și II - Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma

Simbolismul Sfintei Liturghii (I) Proscomidia - Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

Aspecte legate de citirea pomelnicelor - Pr. Prof. Dr. Viorel Sava

Preotul și comunitatea - Pr. Alexander Schmemann

---

[1] Pr. Prof. univ. dr. Sorin Cosma, Cateheze. Lecții de religie – clasele V-XII, vol. II, ed. Banatica, Caransebeș, 2001, pp.242-428.

Cateheze vol. I și II - Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma

 Cărțile se pot descărca de aici: http://www.mediafire.com/file/kv06d3wkuas69d4/Sorin+cosma.zip

Cateheze 2001 Vol 1 by Sorin Cosma on Scribd

Cateheze 2001 Vol 2 by Sorin Cosma on Scribd

Simbolismul Sfintei Liturghii (I) Proscomidia - Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon

Simbolismul Sfintei Liturghii (I)

Proscomidia

       I.            Introducere. În ultimele două cateheze am descris simbolismul Vecerniei și al Utreniei, slujbe pregătitoare pentru Sfânta Liturghie, atât din punct de vedere liturgic, cât și duhovnicesc[1]. Pășim acum spre Sfânta Liturghie, pentru a prezenta înțelesurile momentelor principale, având același gând, de a-i familiariza pe credincioșii noștri cu ceea ce se petrece dincolo de ceea ce se vede și se aude la slujbă. Practic, cu ce semnifică anumite expresii, obiecte și mișcări liturgice. Sfânta Liturghie, în partea ei văzută, începe cu „Binecuvântarea mare”: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului”, dar, înainte de acest început, mai are o rânduială, tainică, prin care preotul pregătește Sfânta Euharistie (Împărtășanie). Această rânduială se numește Proscomidie (din gr. προςϞομίζειν – a aduce, a pune înainte, a oferi), slujbă de mare frumusețe simbolică. Însă, pentru a fi înțeles acest simbolism, socotim necesar a prezenta integral și textul ei. De aceea, recomandăm a se citi explicațiile din această cateheză paralele cu textul propriu-zis, ușor de găsit în cărțile noastre și chiar pe Internet[2].

     II.            În cateheza de față am ales ca temă explicarea Proscomidiei, întrucât ne va ajuta apoi să înțelegem mai bine simbolismul întregii Sfinte Liturghii.

  III.            Tratarea temei va prezenta, pe scurt, înțelesul elementelor principale, care țin de această rânduială: locul săvârșirii, obiectele, darurile aduse de credincioși, gesturile și textele liturgice etc.

LOCUL săvârșirii se numește proscomidiar, situat în Sfântul Altar, într-o absidă (firidă) a peretelui de miazănoapte. Cuvintele proscomidiar și proscomidie provin din grecescul „proskom zo”, care înseamnă a aduce ceva pe palme, a oferi cuiva un dar. Această firidă are un dublu simbolism: peștera în care S-a născut Mântuitorul și mormântul din care El a înviat.

OBIECTELE. Cadrul propriu-zis are în componență o măsuță adăpostită sub o boltă mică și o candelă cu ulei (sau un sfeșnic cu lumânare de ceară). Pe măsuță se află: Discul, care va purta va purta viitorul Trup al Domnului, simbolizând ieslea din peștera în care S-a născut, dar și năsălia (patul) pe care El a fost purtat de la Cruce la Mormânt; Potirul, care va purta Sângele Domnului și care simbolizează paharul de la masa Cinei celei de Taină, pe care l-a binecuvântat Iisus, când a zis: „Beți dintru Acesta toți...”, dar și paharul în care, după tradiție, Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns sângele curs din rănile Mântuitorului, la răstignirea Lui pe Cruce; Copia, un cuțitaș cu două tăișuri cu lama triunghiulară, în forma unui vârf de suliță, obiect cu ajutorul căruia preotul va tăia din prescură părțile ce vor fi așezate pe disc. Simbolizează sulița cu care unul dintre ostași L-a împuns în constă; Steluța, alcătuită din două semicercuri de metal, unite la mijloc. Simbolizează steaua după care s-au călăuzit magii de la Răsărit; Lingurița, cu ajutorul căreia vor fi împărtășiți credincioșii, simbolizând cleștele cu care un serafim a luat o bucată de cărbune aprins și l-a atins de buzele Prorocului Isaia (Isaia, 6); Trei procovețe: unul pentru potir, altul pentru disc și unul mai mare, numit „aer” care va fi deasupra amândurora. Primele două simbolizează scutecele cu care a fost înfășat Mântuitorul (ca Prunc), dar și giulgiurile cu care a fost înfășurat la punerea în mormânt. „Aerul”, acoperământul care este purtat pe spate de către preot, la ieșirea cu Cinstitele Daruri, simbolizează bolta cerească, precum și lespedea așezată deasupra mormântului Domnului.

            DARURILE: pâine (prescură) și vin, aduse de credincioși odată cu pomelnicele de vii și morți. De ce pâine și vin? Pentru faptul că din aceste elemente se va pregăti Sfânta Euharistie (numite și Împărtășanie sau Cuminecătură), ca la Cina cea de Taină. Pâinea și vinul sunt alimente constitutive ale vieții omului, care nu pot fi înlocuite cu nimic altceva. În același timp, ele sunt produsul specific al priceperii omului; animalele și păsările consumă grâul ca grâu, strugurele ca strugure, dar numai omul e capabil să obțină din ele pâine și vin.

Prescura are o pecete pătrată (sau mai multe), cu inscripția IIS HS NI KA (Iisus Hristos biruie, învinge). Cuvântul „prescură” vin din grecescul „προϭϕοπά”[3] (pro-aducere, ceva care se aduce în mod solemn, ofrandă), iar forma ei poate fi diferită: de obicei, în cruce, dar și rotundă. Pentru Proscomidie este nevoie de cinci prescuri, dar poate fi și una, fie în formă de cruce, cu cinci părți, patru laterale și una la mijloc, fie rotundă, cu peceți speciala, așa cum se obișnuiește în multe biserici. Anumiți părinți ai Bisericii (între ei, pr. Prof. Ilie Moldovan, de la Sibiu) nominalizează și apa (curată, de izvor – unde se poate), pe care credincioșii trebuie s-o aducă la Altar, întrucât și acest element intră în compoziția Sfintei Euharistii.

GESTURILE ȘI TEXTELE LITURGICE trebui urmărite, acum, în paralele cu textul propriu-zis al Proscomidiei. Vom observa, astfel, că pe Sfântul Disc va fi reprezentată întreaga Biserică, din cer și de pe pământ.

1.      Din prima prescură sau din mijlocul celei rotunde se scoate un „cub” cu pecetea IIS HS NI KA, ce se numește Agneț, (Lat. Agnus; gr. ἀμνὸς; sl. Agnĭcĭ – miel), care Îl reprezintă pe Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29). Ritualul liturgic legat de scoaterea Agnețului amintește, treaptă cu treaptă, ceea ce a fost esențial în actul mântuirii: patimile și moartea jertfelnică îndurate de Mântuitorul Iisus Hristos.

2.      Din prescura a doua se scoate un triunghi consacrat Maicii Domnului, ce va sta de-a dreapta Sfântului Agneț.

3.      Din prescura a treia se scot triunghiuri micuțe pentru sfinții Bisericii, începând cu arhanghelii și încheind cu sfântul a cărui Liturghie se săvârșește în acea zi.

4.      Din a patra prescură se scot trei triunghiuri, pentru arhiereul locului și preoții/diaconii coslujitori; pentru popor și cârmuitorii țării; pentru ctitorii în viață ai lăcașului respectiv. Tot din prescura a patra se scot și părticele (miride) pentru toți cei vii care se pomenesc în Sfântul Altar.

5.      Din prescura a cincea se scot miride pentru toți cei adormiți care se pomenesc.

            La urmă, preotul ia din nou a patra prescură, scoate o părticică și o pune la cele vii, zicând: Pomenește, Doamne, după mulțimea îndurărilor Tale, și a mea nevrednicie; iartă-mi toată greșeala cea de voi și cea fără de voie și să nu oprești, pentru păcatele mele, harul Preasfântului Tău Duh de la darurile ce sunt puse înainte.

 IV.            Recapitulând cele de până aici, e bine să observăm că la Proscomidie preotul și credincioșii își dau mâna pentru minunata pregătire a Sfintei Liturghii, fiecare cu partea sa de contribuție: preotul, cu slujba tainică, frumoasă și atât de bogată în semnificații, iar credincioșii cu darurile pe care la duc, din darurile primite de la Dumnezeu și din ostenelile proprii.

    V.            Asocierea dintre priveliștea extraordinară, măreață și emoționată de pe Sfântul Disc și ceea ce preotul slujitor vede cu ochii minții în Împărăția cerurilor este evidentă. După cum bobul, din diminețile de vară, prinde toată bolta senină a cerului, încât soarele se reflectează ca un punctuleț strălucitor într-o mare albastră, încadrat de marginile verzi ale orizontului, așa tipsia de metal a Discului cuprinde (minune a lui Dumnezeu!) Biserica întreagă, din cer și de p e pământ: triumfătoare, din cer, cu Hristos în mijloc (nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt), cu Maica Domnului, cu cetele îngerilor și ale sfinților; luptătoare, de pe pământ, cu viii care se roagă și morții care așteaptă.

 VI.            Generalizând ceea ce se petrece în firida Sfântului Altar, reținem că Proscomidia face parte din Sfânta Liturghie, fiind începutul ei tainic, pregătitor, așa cum tainică a fost viața Mântuitorului până la 30 de ani, când a ieșit la propovăduire. De fapt, această lucrare „povestește” plastic istoria mântuirii neamului omenesc, marcată de Nașterea, propovăduirea, patimile, moartea și Învierea lui Hristos.

VII.            Aplicarea învățămintelor acestei lucrări tainice reiese de la sine: în timp ce preotul proscomidește, credincioșii îl pot însoți tainic cu rugăciunea lor și cu evlavia manifestată în timpul Utreniei, având o atitudine cuviincioasă nu doar în timpul Liturghiei propriu-zise, ci chiar din clipa în care au pășit pragul sfântului locaș. Un mare ajutor pentru cultivarea acestei evlavii, chiar de la început, îl reprezintă rostirea în taină a rugăciunii de intrare în biserică: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulțimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă, Doamne, povățuiește-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmașii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Surse bibliografice:

Pr .prof. Ene Braniște, Liturgică Specială, Edit. Institutului Biblic, București, 1980;

† Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Edit. Institutului Biblic, București, 2007;

Rânduiala Proscomidiei, www.biserica.org/Publicatii/Rugăciuni/Liturghier/Proscomidia/index.html[4].

Carte citată se găsește aici: http://www.librariasophia.ro/carti-Cateheze-pastorale-pe-%C3%AEn%C5%A3elesul-tuturor-vol-I-Gordon-Vasile-pr-prof-dr-so-8383.html

S-ar putea să îți placă și: Fișe de lucru – Proscomidia – clasa a VII-a

Sau:

Proscomidia. Atunci când se studia în clasa a IV-a.

Proscomidia clasa a VII-a Fișa 2

Sf. Liturghie. Clasa a VII-a

---

[1] Este vorba de catehezele cu numărul 39 și 40 pe care eu nu le-am copiat pe blog, pentru că momentan ne ocupăm, strict, de Sfânta Liturghie.

[2] Ritualul Proscomidiei: https://dervent.ro/proscomidia.php?cID=cat-rugaciuni-proscomidia&cType=INDEX.

[3] În limba slavă: proskura.

[4] Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, vol. I, ed. Sophia, București, 2012, pp. 201-204.