Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate? Prof. Hrab Alexandru Sorin

Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate?

Prof. Hrab Alexandru Sorin

            La invitația Doamnei Inspector de Religie, Buzatu Daniela, am avut onoarea de a participa la cursul „Învățarea integrată – pregătiți pentru viață, adolescență și autocunoaștere. Aplicații practice pentru dirigenție și discipline opționale”. Curs susținut de doamna formator Prof. Georgiana Ciucur.

            În linii mari, aș putea spune că a fost unul din cele mai reușite cursuri la care am participat atât prin calitatea și multitudinea informațiilor, cât și prin profesionalismul formatorului.

            În cadrul ultimei „ședințe” a cursului, la momentul extragerii concluziilor, evaluarea a constat într-un joc de rol, fiecare dintre participanți trebuind să dea viață unui anumit personaj în așa fel încât informațiile primite la curs să fie aplicate practic. De exemplu, „Cum l-ai convinge pe directorul unității de învățământ în care profesezi să-ți permită susținerea opționalului despre care ai învățat la acest curs?”; „Cum ai putea să-i convingi pe elevi să participe la acest opțional?” etc. Întrebarea la care trebuia să răspund eu a fost: „Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate?”

            Întrebarea a fost pusă și în cadrul unei aplicații, unde fiecare dintre participanți au dat diferite răspunsuri: „psiholog, preot, părinte, confesor, persoană de încredere, coechipier, îndrumător, psihoterapeut” etc. În completare, am putea adăuga un studiu realizat de Harvard Business School Press, conform căruia acesta trebuie: „să fie de încredere; să aibă abilitatea de a comunica opinii și idei într-un mod convingător; să prezinte realizări care merită admirație și respect; să aibă un stil carismatic care generează emoții pozitive și îl face pe elev să urmeze indicațiile dascălului; să pună în practică idei puternice și atractive; să debordeze de entuziasm și dedicare pentru muncă; să aibă încredere în sine; să facă dovada unei energii molipsitoare”[1].

            Sintetizând, profesorul ar trebui să înglobeze pe toate cele enumerate mai sus, dar mai ales, acesta trebuie să pornească de la gândul că la judecată Dumnezeu îi va întreba pe preoți / învățători: „câți oameni au reușit să salveze de la sinucidere, câți au fost îndepărtați de consumul de droguri, de alcool, de fumat, de desfrânare, câte familii dezbinate au reușit să reunifice, câți copii abandonați au recuperat, mai întâi pentru viață, nu neapărat pentru Biserică, și nu în ultimul rând, cât de mult s-au implicat în a alina suferința și deznădejdea semenilor lor”[2]. Altfel spus, pe câți au reușit să-i motiveze pentru Dumnezeu prin dragoste. Așadar inima profesorului trebuie să fie precum inima unui Tată, aceea a Tatălui din Pilda Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32). Tatăl, despre care noi știm că Îl reprezintă pe Dumnezeu, nici nu a plecat din poarta casei, ci a rămas așteptându-și fiul. Fiul a plecat din casa Tatălui, dar nu a plecat și din sufletului lui. Dovada, „Tatăl și-a exprimat dragostea și compasiunea față de fiul său înainte ca acesta să poată face vreo mărturisire. A căzut pe gâtul lui și l-a sărutat mult, în timp ce tânărul era în acele zdrențe care încă purtau mirosul dezgustător al porcilor”[3]: „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Chiar ni se spune că Tatăl a alergat înaintea fiului. Așa și noi să alergăm înaintea elevilor noștri. De multe ori ei ne dau spini, dar în noi stă puterea de a face din acei spini trandafiri, exact ca în această expresie: „Când cineva îți dă un buchet cu spini, în loc să-l iei cu indignare și să riști să te înțepi, primește-l cu seninătate și plantează-l în grădina vieții tale. Dar când aduni trandafirii, nu uita să trimiți cel puțin unul acelei persoane”. Sau ca în povestioara cu O inimă perfectă, în care un tânăr a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Când, deodată, din mulțime s-a apropiat un bătrânel. Cu glasul liniștit, el a rostit ca pentru sine: „Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde. „Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând: „Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere”. „Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși aceste răni sângerează, încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul[4].

            În concluzie, răspunsul la întrebarea din titlu și din aplicația mai sus menționată este acela de a-i vedea pe tineri așa cum îi vede Dumnezeu. „În ochii Săi, fiecare avem o frumusețe aparte, fiindcă El ne-a făcut așa prin harul Său”[5]. De altfel, aceasta este esența Evangheliei, să-l vezi pe om în potența lui de a fi bun. În favoarea acestei afirmații ne putem exprima astfel: „tânărul Augustin își căutase singur și liber calea spre adevăr, trecând în «revistă» mai toate opțiunile disponibile pe piața romană a ideilor. Ba chiar având un copil din flori, numit Adeodatus... Sinaxarele creștine sunt pline de figurile unor foști mari «păcătoși» (începând cu Sfântul Apostol Pavel), foste prostituate, foști fii rătăcitori... Chiar de acolo trebuie să-și culeagă părinții evlavioși exemplele de «liberalism» pedagogic, amintindu-și că Evanghelia lui Hristos nu este despre ce suntem, ci despre ce am putea deveni, prin neconstrânsă conlucrare cu Dumnezeu. Găsim în istoria Bisericii destule exemple de o grandioasă bunătate”[6]. Iar pentru a înțelege acestea trebuie să avem dragostea jertfelnică așa cum ne învață creștinismul: „întemeiat pe credința în Dumnezeu, creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)”[7]. „Uneori - la nivel uman – ne este greu să trecem peste problemele pe care ni le fac elevii. Totuși, meseria de dascăl presupune să ne detașăm de evenimentele negative și să devenim un model comportamental pentru cursanții noștri”[8]. De aceea, trebuie avut în vedere că „nu există tineri care creează probleme, ci tineri care trec prin probleme. Lăudați-i pe tinerii timizi, obezi, discriminați, hiperactivi, dificili, agresivi. Încurajați-i pe cei de care ceilalți își bat joc, pe care se simt diminuați. A fi educator înseamnă a fi promotor al respectului de sine”[9].

---

[1] Ion-Ovidiu Pânișoară, Ghidul profesorului, Polirom, f.l., 2017, p. 26.

[2] Petre Semen, Meditații la Evangheliile de peste săptămână, ed. Sf. Mina, Iași, 2018, p. 81.

[3] Domnul este aproape 2019: meditații biblice pentru fiecare zi, ed. GBV, București, 2018, vineri 23 august.

[4] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 247-248.

[5] Domnul este aproape 2019: meditații biblice pentru fiecare zi, ed. GBV, București, 2018, luni 29 aprilie.

[6] Teodor Baconschi, Averea bunei educații, Univers, f.l., f.a., p. 143.

[7] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 248.

[8] Ion-Ovidiu Pânișoară, Ghidul profesorului, Polirom, f.l., 2017, p. 25.

[9] Augusto Cury, Părinți străluciți, profesori fascinanți. Cum să formăm tineri fericiți și inteligenți, Tradcuere de Georgiana Bărbulescu, ed. For You, f.l., f.a., p. 144.

Derek Rowntree - Învață cum să înveți

Derek_vol1_OK by on Scribd

Derek_vol2_OK by on Scribd

Scrisoarea unui profesor de Religie către foștii săi elevi

Dragii mei elevi,

Aceste rânduri sunt despre voi.

Voi sunteți niște învingători!

Pentru voi timpul de acum este un final, dar este și un nou început. De acum depinde de voi să transformați acest final într-o binecuvântare și începutul într-o satisfacție deplină. Aș vrea să priviți înainte ca să puteți vedea ce drum luminos vă așteaptă și din când în când să vă întoarceți privirea și înapoi cu recunoștință față de toți cei care s-au străduit și ne-am străduit să sădim ceva în voi, dar și cu iertare, oferindu-ne iertare pentru acele momente când nu ne-am ridicat la înălțimea așteptărilor voastre și când nu am găsit cuvintele potrivite prin care să pansăm rănile voastre. Știu că ați avut și dureri și răni și nu am fost niște „medici” străluciți.

Toți ochii sunt pe voi! Dar voi sunteți curajoși, inteligenți și cu multă putere! Am nădejdea că în ceea ce vă așteaptă veți reuși!

Mai înainte de a crede noi, (părinți, învățători, profesori), în voi și în posibilitățile voastre sufletești și trupești, știu pe Altcineva, o Persoană, care crede în voi și care v-a semănat aici pe pământ ca să „vă duceți și roadă să aduceți roadă, iar roada voastră să rămână” (Ioan 15, 16) spre bucuria voastră și apoi a noastră a celor ce v-am prețuit și vă prețuim, iar aceea Persoană este Dumnezeu.

Gândul acesta, că Dumnezeu crede în voi trebuie să vă rămână în minte și în suflet. Îmi place să cred că voi sunteți pământul cel bun și sămânța cunoștințelor a dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci (cf. Matei 13, 8) și nu numai acum, ci va mai da rod și în viitor.

Eu, personal, dacă ar fi să vă caracterizez aș spune exact aceste cuvinte: „Am învățat mul de la dascălii mei, mai mult de la colegii mei și cel mai mult de la elevii mei” (Rabinul Chanina). Da, m-ați învățat foarte multe și vă sunt recunoscător!

Urmați-vă visurile!

Purtați frumosul cu voi și semănați frumosul prin vorbele și faptele voastre!

Faceți gesturi de bunătate!

Simțiți cele mai frumoase lucruri și locuri cu inima!

Fiți originali!

Fiți liberi!

Iubiți!

Trăiți!

Lăsați să se reverse bunătatea din voi!

Bucurați-vă de viață!

            Și trăiți cu gândul la Dragostea lui Dumnezeu, de care vă doresc să aveți parte!

            „Toate visurile noastre se pot îndeplini – dacă avem curajul să le urmăm” (Walt Disney).

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

            Odată cu Sfintele Paști televiziunile ne-au arătat fragmente din slujba săvârșită în această noapte de la diferite biserici, dar și mulțime de tineri în baruri și cluburi cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, am putea spune lângă o țigară ori un pahar de ceva... sau îmbrăcați mai „altfel”... Dar sunt tinerii care Îl caută pe Dumnezeu.

            Despre acești tineri aș vrea să vorbesc. Cine sunt ei? Sunt tinerii care încă au un gram de credință sau cum ar spune părintele Necula „buzele acestea care înjură, care fumează, care scuipă, fetele astea care se dezbracă sunt totuşi trupuri mirunse cu Taina Sfântului Mir, sunt oameni botezaţi, sunt oameni care într-un fel sau altul fac parte din Trupul lui Hristos”^[1]. Sunt ai Bisericii, ai lui Hristos. Sunt oameni cu povești de viață, „fiecare dintre tinerii noștri are povestea lui de viață pe care ar împărtăși-o cu cineva capabil să o asculte, însă noi, așa-zișii maturi, suntem prea plictisiți sau importanță ca să mai ascultăm povești, darămite să mai dăm direcții de viață. Într-un astfel de context, sufletul tânărului face cunoștință cu răzvrătirea împotriva celui incapabil să-i acorde atenție. O răzvrătire ce se încearcă defulată în discoteci sau cluburi, narcotice sau limbaj viciat etc., tocmai pentru a demonstra că este suficient de matur ca să se gestioneze ființial singur. Uneori însă pierzi enorm până să-ți dai seama că de unul singur nu-ți prea ies treburile, că, de cele mai multe ori, te închizi ermetic în propria-ți suferință sau nemulțumire, pozând într-un frustrat și complexat evident. Simți nevoia unui sfătuitor sau a unui confident (i-aș spune mai degrabă părinte duhovnicesc) cu care să începi să reclădești ce s-a dărâmat în propria-ți ființă”[2].

            Tinerii aceștia Îl caută pe Hristos sau, mai bine zis, Hristos îi caută pe acești tineri. Și da, Hristos a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru unii ca ei decât pentru „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cât încă tinerii vin și își aprind lumânarea la Înviere există o speranță. Poate noi nu credem în ei, pentru noi ei pot fi pierduți, pot fi păcătoși, dar nu și pentru Hristos – depinde cu ce ochi vrem să-i privim – cu ochii lui Hristos sau cu ochii noștri omenești? „Odată, El, Hristos, ne spunea: «căutați și veți afla» (Matei 7, 7), ceea ce înseamnă că, întotdeauna, în exercițiul căutării stă ascunsă soluția salvatoare, că «nebunia» încăpățânării de a încerca marea cu degetul își poate aduce mireasma nădejdii de mai bine sau chiar Binele Însuși”[3]. Să-i căutăm pe acești tineri așa cum i-ar căuta Hristos. Să-i privim fără aroganța versatului într-ale vieții, ci cu harisma Duhului Sfânt[4].

Mântuitorul a iubit copiii. I-a binecuvântat și le-a oferit Împărăția lui Dumnezeu cf. Marcu 10, 14. El a făcut nenumărate minuni în legătură cu copiii și tinerii: a înviat pe fiica lui Iair (Marcu 5, 21-43, Matei 9, 18-26), a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) și pe prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 1-46), a eliberat de sub puterea demonică pe băiatul demonizat (Marcu 9, 17-32) și pe fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28, Marcu 7, 24-30). A vindecat pe slujitorul sutașului (Matei 8, 5-13 și Luca 7, 1-10) și a privit cu dragoste la tânărul bogat cf. Marcu 10, 21 și cu îndurerare la tânărul din Pilda Fiului Risipitor cf. Luca 15, 11-32, ajuns în mocirla păcatelor. A vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge de 12 ani despre care am putea spune că era tânără, conform legilor medicale, „dar care murea lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei”[5] (Luca 8, 43-48). A primit darul de mir de la femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) – o altă tânără. De altfel, unul dintre apostoli era tânăr – Sfântul Evanghelist Ioan -. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. De aici înțelegem că Mântuitorul „nu a rămas indiferent față de tineri. Dimpotrivă le-a arătat interes și i-a învăluit în prețuirea și dragostea Sa dumnezeiască [...] A privit cu îndurerare alunecările unora dintre tineri, dar nu i-a părăsit și nici nu și-a pierdut niciodată încrederea în posibilitățile lor refacere și reabilitare”^[6].

Dacă Hristos a crezut în tineri, indiferent de păcatele lor, cine suntem noi să nu fim alături de ei? Să credem în forța lor de schimbare, în puterea lor de respira aer curat! „Dar pentru aceasta este nevoie să urci muntele nevoințelor”[7]. Să urcăm pe muntele nevoințelor ducându-i în rugăciune în fața lui Hristos, o rugăciune care să ne mistuie și să căutăm să oferim răspunsuri și să căutăm răspunsuri în mijlocul tinerilor. „Locul unde vom găsi marile răspunsuri nu este altul decât în mijlocul tinerilor. Să nu ne amăgim cu poziționări periferice sau cu «fine» observații de duzină referitoare la profilul tânărului. Ar fi cel mai bine să coborâm în maidan și să-i privim în ochi pe acești «gangsteri», ba, mai mult, să le scanăm sufletul și să-i provocăm înspre orizonturi mai senine, fără pic de prejudecată. Strada arată altfel la firul ierbii decât din balcon”[8].

            Rămâne la latitudinea preoților, a noastră, a profesorilor de religie, a oamenilor Bisericii, cum gestionăm această situație și cum să le vorbim tinerilor de iubirea lui Hristos. Este cazul să ne întrebăm, acum mai mult ca niciodată: „Am făcut eforturi să-i înțelegem fără să-i stigmatizăm sau să-i etichetăm drept incurabili? V-ați întrebat de ce se moare în discoteci? Sau de ce se sting luminile în discoteci? Ați încercat să înțelegeți complexul fetei fără prieten sau teama tânărului de a nu reuși să fie cel mai bun, mai ales într-o societate concurențială, dar fără loialitate și spirit critic în actul concurenței? Din ce cauză îi este dat prietenului nostru să încerce și complexul părinților încuiați la minte, șablonați existențial? El este un consumist notoriu și alergic la sfaturi moralizatoare, stereotipii sterile, dorindu-și cu orice preț aur de original. Dar de ce toate astea?”[9]. Dacă nu am făcut asta până acum, să o facem de acum. A sosit momentul să fim alături de tinerii noștri.

            Hristos a fost foarte delicat cu tinerii și i-a înțeles. De asta îmi place Hristos, pentru că El a fost și este un „DELICAT”. Să fim delicați cu ei și noi, să încercăm să le înțelegem zbuciumul sufletesc, să-i îmbrățișăm și să-i ascultăm. Azi poate își aprind o lumânare în noaptea de Înviere, dar mâine își pot aprinde viața de lumina lui Hristos.

Să nu uităm că noi suntem învățători. Spunea Părintele Stăniloae, despre misiunea profetică a Mântuitorului, ceva și despre misiunea de învățător / profesor, Aceasta este una din misiunile culminante în lume „nu întrucât învățătorul descoperă o lume impersonală de idei și cunoștințe tehnice, ci întrucât se apleacă asupra unui suflet cu dragoste, făcându-l să crească până la înălțimea sa [a învățătorului, a profesorului n.n.], întrucât îi comunică nu lucruri exterioare, ci pe sine însuși, urmărind o identificare de destin cu ucenicul său, o ridicare a lui în «spațiul» cel mai lăuntric al său. E o lucrare din dragoste spre tot mai multă dragoste. Ea pornește din dragostea învățătorului, ca apoi, clipă de clipă, pe măsura ce de descoperă dragostea lui, să facă să se nască și cea a învățăcelului, legând printr-o dragoste tot mai adâncă cele două suflete și înființând un raport de totală înțelegere și negrăită comuniune între ele. Drumul învățăturii, ca adâncire a raportului între cele două persoane, este drumul spre comuniune, spre constituirea unei unități duale (Wirheit), fiind și drumul «mântuirii» uneia dintre cele două persoane, al creșterii ei la rang de subiect capabil de comuniune. Învățătorul e cel ce-și apropie mai strâns sufletul său de sufletul altuia, misiunea lui e slujba în favoarea umanității, a dezvoltării ei în fiecare ins. Deși în raportul învățător-învățăcel, primul are o poziție superioară, ultimul se simte la fel de fericit; nici cel dintâi nu observă în trăirea sa intimă și continuă superioritatea sa, nici cel din urmă inferioritatea sa. Fiecare uită de sine și vede numai pe celălalt atârnându-și tot rostul existenței de el; niciunul nu se simte dezavantajat. E o ierarhie fără distanță, fără mândrie și umilire. Dacă este o inegalitate funcțională, ea constituie pentru cel superior o obligație de slujire, nu un titlu de revendicări, iar la cel inferior ea e transformată în egalitate prin dragoste. Respectul se împreună cu dragostea. Astfel, raportul învățător-învățăcel e modelul desăvârșit al oricărei relații între ființele spirituale de grad deosebit”[10].

            Iată, ce dar minunat! Ce dar făcut nouă de Fiul lui Dumnezeu, acela de a fi învățători. Mântuitorul a dus la desăvârșire chipul învățătorului, al împreunării cuvântului cu dragostea[11]. Spunea, în continuare, Părintele Stăniloae că „dacă slujba de învățător e tot ce mai nobil pe pământ, fiind legată de lumină și având ca scop creșterea omului spiritual în dragoste și comuniune, ea e de la Dumnezeu. Învățătorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de El. la Dumnezeu este izvorul învățăturii și El singur are capacitatea de-a Se face însuși învățătorul desăvârșit al oamenilor, înființând între El și ei în formă perfectă raportul de Învățător și învățăcei”[12].

            Vom fi responsabili în fața lui Hristos de modul în care i-am tratat pe tineri. De aceea, închei printr-un cuvânt la care să medităm îndelung:

            „Tinerii sunt viitorul unei familii? Tinerii sunt viitorul unui popor. Tinerii sunt viitorul întregi lumi. Ei sunt purtătorii forței biologice menită să asigure continuitatea fizică a familiei, a poporului, a neamului omenesc. Dar în același timp tinerii sunt și purtătorii energiei sufletești capabile să preia valori viabile de la antecesori, să le sporească cu creații proprii și în condiții noi de viață, să asigure mersul înainte al lumii. Tineretul nu constituie numai o generație biologică, dar și istorică, în înțelesul că el aduce în circuitul vieții aptitudini și sensibilități noi, năzuințe spre cunoaștere și creație, spre înnoiri în toate domeniile de activitate. Tineretul e forța propulsivă a vieții, a istoriei. Fără tineri istoria ar încremeni în inerție. Viața ar stagna, ar fi curmată orice mișcare spre viitor. Tineretul constituie acea forță motrică capabilă să împiedice anchilozarea și să imprime istoriei o dinamică tinzând spre forme de viață din ce în ce mai evoluate. În general tineretul a fost întotdeauna și pretutindeni prețuit ca factorul în care oamenii își concentrau toate nădejdile lor de mai bine”[13].

           

---

[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, Sibiu, 2008, p. 113.

[2] Ovidiu Bârsan, Gânduri neastâmpărate. Iscodiri, deslușiri și temeri care ne privesc, Doxologia, Iași, 2018, p. 122.

[3] Ibidem, p. 120.

[4] Ibidem, p. 121.

[5] † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2016, p. 284.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Chemări la slujire, ed. Andreiana / InfoArt Media, Sibiu, 2012, p. 162.

[7] Ovidiu Bârsan, op. cit., p. 121.

[8] Ibidem, pp. 120-121.

[9] Ovidiu Bârsan, op. cit., pp. 121-122.

[10] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 264-265.

[11] Ibidem, p. 265

[12] Ibidem, p. 266.

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 158.

Preotul în viața mea - clasa Pregătitoare

Zidul și parcul!

Zidul și parcul!

            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.

Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”

Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268

O inimă perfectă

O inimă perfectă

Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraș și a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui și nu contenea să se laude singur cu ea. Când deodată de mulțime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:

-                     „Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.

-                     „Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:

-                     „Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere.

-                     „Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurare la milimetru, rămân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși aceste răni sângerează încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul.

Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă și i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima lui brăzdată de cicatrice și a dat inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colțuroase. Tânărul și-a privit inima, care nu mai era perfectă, dare care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrățișat, și-au zâmbit și au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumusețe...

...........................................................................................................................................

O inimă rănită este semnul cultivării sensibilității relaționale. Întemeiat pe credința în Dumnezeu creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 247-248