Misiune printre Tinerii „petrecăreți”
din Noaptea de Înviere
Odată
cu Sfintele Paști televiziunile ne-au arătat fragmente din slujba săvârșită în
această noapte de la diferite biserici, dar și mulțime de tineri în baruri și
cluburi cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, am putea spune lângă o țigară ori
un pahar de ceva... sau îmbrăcați mai „altfel”... Dar sunt tinerii care Îl
caută pe Dumnezeu.
Despre
acești tineri aș vrea să vorbesc. Cine sunt ei? Sunt tinerii care încă au un
gram de credință sau cum ar spune părintele Necula „buzele acestea care înjură,
care fumează, care scuipă, fetele astea care se dezbracă sunt totuşi trupuri
mirunse cu Taina Sfântului Mir, sunt oameni botezaţi, sunt oameni care într-un
fel sau altul fac parte din Trupul lui Hristos”[1].
Sunt ai Bisericii, ai lui Hristos. Sunt oameni cu povești de viață, „fiecare
dintre tinerii noștri are povestea lui de viață pe care ar împărtăși-o cu
cineva capabil să o asculte, însă noi, așa-zișii maturi, suntem prea plictisiți
sau importanță ca să mai ascultăm povești, darămite să mai dăm direcții de viață.
Într-un astfel de context, sufletul tânărului face cunoștință cu răzvrătirea împotriva
celui incapabil să-i acorde atenție. O răzvrătire ce se încearcă defulată în
discoteci sau cluburi, narcotice sau limbaj viciat etc., tocmai pentru a
demonstra că este suficient de matur ca să se gestioneze ființial singur. Uneori
însă pierzi enorm până să-ți dai seama că de unul singur nu-ți prea ies treburile,
că, de cele mai multe ori, te închizi ermetic în propria-ți suferință sau
nemulțumire, pozând într-un frustrat și complexat evident. Simți nevoia unui
sfătuitor sau a unui confident (i-aș spune mai degrabă părinte duhovnicesc) cu
care să începi să reclădești ce s-a dărâmat în propria-ți ființă”[2].
Tinerii
aceștia Îl caută pe Hristos sau, mai bine zis, Hristos îi caută pe acești
tineri. Și da, Hristos a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru
unii ca ei decât pentru „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu
dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cât încă tinerii vin și își aprind lumânarea
la Înviere există o speranță. Poate noi nu credem în ei, pentru noi ei pot fi
pierduți, pot fi păcătoși, dar nu și pentru Hristos – depinde cu ce ochi vrem
să-i privim – cu ochii lui Hristos sau cu ochii noștri omenești? „Odată, El, Hristos,
ne spunea: «căutați și veți afla» (Matei 7, 7), ceea ce înseamnă că, întotdeauna,
în exercițiul căutării stă ascunsă soluția salvatoare, că «nebunia» încăpățânării
de a încerca marea cu degetul își poate aduce mireasma nădejdii de mai bine sau
chiar Binele Însuși”[3]. Să-i
căutăm pe acești tineri așa cum i-ar căuta Hristos. Să-i privim fără aroganța
versatului într-ale vieții, ci cu harisma Duhului Sfânt[4].
Mântuitorul a iubit copiii. I-a binecuvântat și
le-a oferit Împărăția lui Dumnezeu cf. Marcu 10, 14. El a făcut nenumărate
minuni în legătură cu copiii și tinerii: a înviat pe fiica lui Iair (Marcu 5,
21-43, Matei 9, 18-26), a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) și pe
prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 1-46), a eliberat de sub puterea demonică pe
băiatul demonizat (Marcu 9, 17-32) și pe fiica femeii cananeence (Matei 15,
21-28, Marcu 7, 24-30). A vindecat pe slujitorul sutașului (Matei 8, 5-13 și
Luca 7, 1-10) și a privit cu dragoste la tânărul bogat cf. Marcu 10, 21 și cu
îndurerare la tânărul din Pilda Fiului Risipitor cf. Luca 15, 11-32, ajuns în
mocirla păcatelor. A vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge de 12 ani despre
care am putea spune că era tânără, conform legilor medicale, „dar care murea
lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei”[5] (Luca 8,
43-48). A primit darul de mir de la femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) – o altă
tânără. De altfel, unul dintre apostoli era tânăr – Sfântul Evanghelist Ioan -.
De asemenea, unii dintre ucenicii
Sfântului Apostol Pavel erau
tineri: Tihic, Trofim, Terţiu,
Timotei şi Tit. De aici înțelegem că Mântuitorul „nu a rămas indiferent
față de tineri. Dimpotrivă le-a arătat interes și i-a învăluit în prețuirea și
dragostea Sa dumnezeiască [...] A privit cu îndurerare alunecările unora dintre
tineri, dar nu i-a părăsit și nici nu și-a pierdut niciodată încrederea în
posibilitățile lor refacere și reabilitare”[6].
Dacă Hristos a crezut în tineri, indiferent de
păcatele lor, cine suntem noi să nu fim alături de ei? Să credem în forța lor de
schimbare, în puterea lor de respira aer curat! „Dar pentru aceasta este nevoie
să urci muntele nevoințelor”[7]. Să
urcăm pe muntele nevoințelor ducându-i în rugăciune în fața lui Hristos, o
rugăciune care să ne mistuie și să căutăm să oferim răspunsuri și să căutăm răspunsuri
în mijlocul tinerilor. „Locul unde vom găsi marile răspunsuri nu este altul decât
în mijlocul tinerilor. Să nu ne amăgim cu poziționări periferice sau cu «fine»
observații de duzină referitoare la profilul tânărului. Ar fi cel mai bine să
coborâm în maidan și să-i privim în ochi pe acești «gangsteri», ba, mai mult,
să le scanăm sufletul și să-i provocăm înspre orizonturi mai senine, fără pic
de prejudecată. Strada arată altfel la firul ierbii decât din balcon”[8].
Rămâne
la latitudinea preoților, a noastră, a profesorilor de religie, a oamenilor Bisericii,
cum gestionăm această situație și cum să le vorbim tinerilor de iubirea lui
Hristos. Este cazul să ne întrebăm, acum mai mult ca niciodată: „Am făcut eforturi
să-i înțelegem fără să-i stigmatizăm sau să-i etichetăm drept incurabili? V-ați
întrebat de ce se moare în discoteci? Sau de ce se sting luminile în discoteci?
Ați încercat să înțelegeți complexul fetei fără prieten sau teama tânărului de
a nu reuși să fie cel mai bun, mai ales într-o societate concurențială, dar
fără loialitate și spirit critic în actul concurenței? Din ce cauză îi este dat
prietenului nostru să încerce și complexul părinților încuiați la minte, șablonați
existențial? El este un consumist notoriu și alergic la sfaturi moralizatoare,
stereotipii sterile, dorindu-și cu orice preț aur de original. Dar de ce toate
astea?”[9]. Dacă nu
am făcut asta până acum, să o facem de acum. A sosit momentul să fim alături de
tinerii noștri.
Hristos
a fost foarte delicat cu tinerii și i-a înțeles. De asta îmi place Hristos,
pentru că El a fost și este un „DELICAT”. Să fim delicați cu ei și noi, să
încercăm să le înțelegem zbuciumul sufletesc, să-i îmbrățișăm și să-i ascultăm.
Azi poate își aprind o lumânare în noaptea de Înviere, dar mâine își pot aprinde
viața de lumina lui Hristos.
Să nu uităm că noi suntem învățători.
Spunea Părintele Stăniloae, despre misiunea profetică a Mântuitorului, ceva și despre
misiunea de învățător / profesor, Aceasta este una din misiunile culminante în
lume „nu întrucât învățătorul descoperă o lume impersonală de idei și cunoștințe
tehnice, ci întrucât se apleacă asupra unui suflet cu dragoste, făcându-l să
crească până la înălțimea sa [a învățătorului, a profesorului n.n.], întrucât îi
comunică nu lucruri exterioare, ci pe sine însuși, urmărind o identificare de
destin cu ucenicul său, o ridicare a lui în «spațiul» cel mai lăuntric al său. E
o lucrare din dragoste spre tot mai multă dragoste. Ea pornește din dragostea
învățătorului, ca apoi, clipă de clipă, pe măsura ce de descoperă dragostea
lui, să facă să se nască și cea a învățăcelului, legând printr-o dragoste tot
mai adâncă cele două suflete și înființând un raport de totală înțelegere și
negrăită comuniune între ele. Drumul învățăturii, ca adâncire a raportului
între cele două persoane, este drumul spre comuniune, spre constituirea unei
unități duale (Wirheit), fiind și drumul «mântuirii» uneia dintre cele două
persoane, al creșterii ei la rang de subiect capabil de comuniune. Învățătorul e
cel ce-și apropie mai strâns sufletul său de sufletul altuia, misiunea lui e
slujba în favoarea umanității, a dezvoltării ei în fiecare ins. Deși în
raportul învățător-învățăcel, primul are o poziție superioară, ultimul se simte
la fel de fericit; nici cel dintâi nu observă în trăirea sa intimă și continuă
superioritatea sa, nici cel din urmă inferioritatea sa. Fiecare uită de sine și
vede numai pe celălalt atârnându-și tot rostul existenței de el; niciunul nu se
simte dezavantajat. E o ierarhie fără distanță, fără mândrie și umilire. Dacă
este o inegalitate funcțională, ea constituie pentru cel superior o obligație
de slujire, nu un titlu de revendicări, iar la cel inferior ea e transformată
în egalitate prin dragoste. Respectul se împreună cu dragostea. Astfel,
raportul învățător-învățăcel e modelul desăvârșit al oricărei relații între
ființele spirituale de grad deosebit”[10].
Iată,
ce dar minunat! Ce dar făcut nouă de Fiul lui Dumnezeu, acela de a fi
învățători. Mântuitorul a dus la desăvârșire chipul învățătorului, al
împreunării cuvântului cu dragostea[11]. Spunea,
în continuare, Părintele Stăniloae că „dacă slujba de învățător e tot ce mai
nobil pe pământ, fiind legată de lumină și având ca scop creșterea omului
spiritual în dragoste și comuniune, ea e de la Dumnezeu. Învățătorul continuă pe
Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de El. la Dumnezeu este izvorul
învățăturii și El singur are capacitatea de-a Se face însuși învățătorul desăvârșit
al oamenilor, înființând între El și ei în formă perfectă raportul de Învățător
și învățăcei”[12].
Vom
fi responsabili în fața lui Hristos de modul în care i-am tratat pe tineri. De
aceea, închei printr-un cuvânt la care să medităm îndelung:
„Tinerii
sunt viitorul unei familii? Tinerii sunt viitorul unui popor. Tinerii sunt
viitorul întregi lumi. Ei sunt purtătorii forței biologice menită să asigure
continuitatea fizică a familiei, a poporului, a neamului omenesc. Dar în același
timp tinerii sunt și purtătorii energiei sufletești capabile să preia valori viabile
de la antecesori, să le sporească cu creații proprii și în condiții noi de
viață, să asigure mersul înainte al lumii. Tineretul nu constituie numai o
generație biologică, dar și istorică, în înțelesul că el aduce în circuitul
vieții aptitudini și sensibilități noi, năzuințe spre cunoaștere și creație,
spre înnoiri în toate domeniile de activitate. Tineretul e forța propulsivă a vieții,
a istoriei. Fără tineri istoria ar încremeni în inerție. Viața ar stagna, ar fi
curmată orice mișcare spre viitor. Tineretul constituie acea forță motrică
capabilă să împiedice anchilozarea și să imprime istoriei o dinamică tinzând
spre forme de viață din ce în ce mai evoluate. În general tineretul a fost întotdeauna
și pretutindeni prețuit ca factorul în care oamenii își concentrau toate
nădejdile lor de mai bine”[13].
[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos,
Sibiu, 2008, p. 113.
[2] Ovidiu Bârsan, Gânduri neastâmpărate. Iscodiri, deslușiri
și temeri care ne privesc, Doxologia, Iași, 2018, p. 122.
[3] Ibidem, p.
120.
[4] Ibidem, p.
121.
[5] † Daniel Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui
Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2016, p.
284.
[8] Ibidem, pp.
120-121.
[10] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului,
ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 264-265.
