Se afișează postările cu eticheta povestiri duhovnicesti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta povestiri duhovnicesti. Afișați toate postările
vineri, 17 decembrie 2021
joi, 9 decembrie 2021
duminică, 29 martie 2020
sâmbătă, 1 februarie 2020
Copilul, pâinea și Hristos
Copilul,
pâinea și Hristos
În
copilărie cunoșteam această povestioară sub formă de poezie. Azi am (re)găsit-o.
Îmi amintește de povestea lui Marcellino: http://hrabalexandru.blogspot.com/2014/11/marcellino-o-minune-de-baietel-filmele.html
A
fost odată un băiat, care se pierduse de părinții săi, așa că nu știa de unde-i
și al cui este. Și fiindcă băiatul acela era foarte curățel și frumușel și pe
deasupra și foarte isteț, l-a luat un boier de suflet și l-a dus la curtea sa,
ca să-l crească. Nu departe de curtea boierului era biserica satului, iar la
portița bisericii se afla o cruce mare, pe care era zugrăvit chipul Maicii
Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Băiatul găsit trecând odată pe lângă
biserică și dând cu ochii de chipul Domnului nostru Iisus Hristos, a crezut că
acela nu-i chip, ci un băiețel viu ca și el. De aceea, mai pe urmă, ori de câte
ori căpăta el de mâncare, și mai ales pâine, n-o mânca singur, ci îndată fugea
cu ea până la porțile bisericii și o împărțea cu Domnul Iisus Hristos, zicând:
- Na,
Mititelule, mănâncă și Tu, că știu vă vei fi flămând! Iisus Hristos întindea
mâna și lua pâinea. Așa s-a întâmplat de mai multe ori, în mai multe zile și
săptămâni la rând. De la o vreme însă, bogatul băgă de seamă că băiatul găsit,
de câte ori primește o bucată de pâine fuge cu ea în curtea bisericii.
- Ce
faci tu cu pâinea, mai băiete, că tare repede o isprăvești?
- Ce
să fac? – răspunse bunul copilaș, ia, o împarte cu mititelul acela de la poarta
bisericii.
Dar boierul nu știa de care mititel
era vorba. Credea că va fi vorba de vreun băiat din sat, cu care împarte,
copilul găsit, în fiecare zi, pâinea. De aceea, s-a supărat boierul și a zis:
- Dacă
e așa, apoi du-te la mititelul acela, s-ți dea el de acum înainte mâncare, că
eu nu-ți mai dau nimica!
Bietul copil! Acum iar era al nimănui.
Așteptă o zi, două, dar boierul nu-i mai dădu nimica de mâncare. Începu să
plângă cu lacrimi mult. Apoi se duse la portița bisericii, se opri lângă cruce
și zise către pruncul Iisus.
- Pruncule, eu n-am căpătat, în
zilele acestea, nimic de mâncare și-s tare flămând. Abia mă mai țin pe
picioare... Dacă ai, dă-mi și mie puțin!... Ști, că și eu ți-am dat, când am
avut!...
Abia a terminat de spus aceste
cuvinte și iată, că Maica Domnul, din chip, se dădu jos, prefăcută într-o
femeie adevărată, vie, scoase o pâine de grâu, albă și mare cât o rotiță de plug
și întinzând-o băiatul găsit, îi zise:
- Na,
puiule! Că cine dă, lui și dă! Ti ai dat fiului meu, Lui Iisus. Acum eu îți
întorc darul, ca să ai ce mânca multă vreme![1]
„Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20,
35)
marți, 19 februarie 2019
Zidul și parcul!
Zidul și parcul!
Povestea
următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind
aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în
fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său
era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.
Celălalt bărbat era imobilizat în poziție
culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica
fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut
decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele
lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele.
În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt
ceea ce vedea afară.
Omul care nu putea privi pe fereastră
ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea
ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta
substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc
cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în
acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se
plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau
din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau
clădirile orașului ce se vedea în depărtare.
Omul de la fereastră povestea cu o
voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se
lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o
după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai
trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își
imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de
sărbătoare.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea
privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul
celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar
fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze
colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să
fel așezat în locul aceluia.
Într-o dimineață, infirmiera ce îi
avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu
tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjea
după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l
dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil
apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să
proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit,
se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!
Se căzni să se întoarcă și privi pe
fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o
întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și
un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe
și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”
Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai
că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite
altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].
[1]
Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba
Iulia, 2010, pp. 267-268
O inimă perfectă
O inimă perfectă
Într-o zi, un tânăr s-a oprit în
centrul unui mare oraș și a început să le spună trecătorilor că are cea mai
frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o
mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Nu vedeai
pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toți au căzut de acord că era cea
mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de
inima lui și nu contenea să se laude singur cu ea. Când deodată de mulțime s-a
apropiat un bătrânel. Cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:
-
„Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se
compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul
tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și
tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era
o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era
plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care
nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și
inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult,
din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise,
încă sângerânde.
-
„Cum poate spune că are o inimă mai
frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima
bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:
-
„Cred că glumești, moșnege. Privește la
inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și
durere.
-
„Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect,
dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de
pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o
bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în
schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima
mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurare la milimetru, rămân margini
colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de
dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți
din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o
bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile
negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși
aceste răni sângerează încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o
am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se
întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi
acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas
domol și zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas
tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de
bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă și i-a întins-o cu mâini
tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt
apoi o bucată din inima lui brăzdată de cicatrice și a dat inima tânărului. Se potrivea,
dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colțuroase. Tânărul și-a privit
inima, care nu mai era perfectă, dare care acum era mai frumoasă ca niciodată,
fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului.
Cei doi s-au îmbrățișat, și-au zâmbit și au pornit împreună la drum. Cât de trist
trebuie să fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept. O inimă
perfectă, dar lipsită de frumusețe...
...........................................................................................................................................
O inimă rănită
este semnul cultivării sensibilității relaționale. Întemeiat pe credința în
Dumnezeu creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit
cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri
care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență,
dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)[1].
[1]
Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba
Iulia, 2010, pp. 247-248
miercuri, 2 ianuarie 2019
Sfatul animalelor din Ajunul Bobotezei
Sfatul animalelor din Ajunul
Bobotezei
Se
povesteşte că la Facerea Lumii, Dumnezeu a îngăduit animalelor să aibă o zi de
împăcare şi de sfătuire în ziua de Ajunul Bobotezei, când Domnul Iisus Hristos
Sa va boteza.
Anul
acesta de Ajunul Bobotezei lucrurile s-au petrecut astfel: dându-se rând vulpii
să vorbească, aceasta a spus:
-
Onorată adunare, cu durere vă aduc
vestea că toate minciunile şi vicleniile mele nu
mai fac două parale, deoarece oamenii mă întrec de o
mie de ori.
Adunarea
tăcu, semn că aprobat cele spuse de vulpe. Venind rândul porcului mistreţ
acesta grăi:
-
Are dreptate cumătra vulpe, căci în ziua
de azi, oamenii ne-au întrecut pe noi,
animalele sălbatice. Pe mine oamenii mă batjocoresc,
zicându-şi „porcule”, dar ei sunt mai porci decât mine, căci vorbesc cele mai
porcoase cuvinte şi nu mai au nicio ruşine!
Adunarea
încuviinţă părerea porcului şi dădu cuvântul lupului, care zise:
-
Vai, ce vorbe rele zic oamenii, şi fapte
rele fac, încât mi-e ruşine mie a le gări. Şi
se spune că noi suntem răpitori, dar unii oameni fac
mult mai rău decât noi; toată ziua nu fac altceva decât să se înşele unii pe
alţii. Unul se plângea odată, că nu mai are timp să se odihnească de atâtea beţii,
bătăi şi furturi.
Adunarea
aprobă cele spuse cumătrul lup şi dădu rândul la cuvânt lui Moş Martin, care
grăi astfel:
-
Care va să zică, eu sunt bătrân şi
cunosc bine pe om; că omul a mi greşit pe ici, pe
colea, este bine să i se treacă cu vedere, că, de. Cum
spune şi sfânta Carte, omul e supus greşelii şi dacă-şi cere iertare şi nu mai
face rău, Dumnezeu îl iartă. Dar să facă atâtea păcate mari, să se ucidă între
ei, sau mai rău, femeile să-şi omoare pruncii nenăscuţi, la noi, în rândul
animalelor nu s-a pomenit aşa ceva, încât ,ă îngrozesc şi nu-i a bună! O ştiu
de la un vânător care citea cu voce tare dintr-un ziar de câte grozăvenii se
pot ţine oamenii: bătăi, certuri, înjurături, vorbe ruşinoase, calomnii,
omoruri şi câte altele. Eu, care am apucat oameni care se respectau se ajutau,
vorbeau lucruri frumoase, mergeau la biserică şi păstrau poruncile lui Dumnezeu,
acum mă îngrozesc de ce aud că fac oamenii între ei.
Adunarea
aprobă cu durere şi fiecare avea lacrimi în ochi pentru fiinţa omenească căzută.
Astfel
s-a terminat adunarea şi sfatul de judecată al animalelor din Ajunul Bobotezei
din acest an. Dar oare, pentru ce am ascultat noi această poveste? Dacă
povestea cu sfatul animalelor reflectă o stare închipuită, neadevărată, a lumii
de azi, atunci cu toţii trebuie să ne bucurăm, dar dacă această povestire nu
este o născocire, ci o stare adevărată a noastră a oamenilor care trăim azi,
trebuie să ne dea de gândit adânc şi să ne schimbăm viaţa din temelie, mergând
pe drumul adevărat arătat nouă de Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa
în vecii vecilor!
(Istorioare moral-religioase,
antologie alcătuită de pr. V Dobrescu)[1]
[1] Daruri pentru tot anul - 12 istoriase cu şi
despre virtuţile creştine -, antologie alcătuită, prefaţată şi postfaţă de
Laura Chîlnicean, ed. Icona, Arad, 2012, pp. 24-27
luni, 24 decembrie 2018
Povestea păsărilor din noaptea Crăciunului
Povestea păsărilor din noaptea Crăciunului
Cine ascultă sau citește cu atenţie o
pildă nu va mai fi niciodată același, fiindcă ea îşi va croi singură drum către
inima lui şi va doborî barierele din calea harului divin. Louis Cassels, un
scriitor american creștin, azi în vârstă de 96 de ani, a scris, cu mult timp în
urmă, o istorioară legată de sărbătoarea Crăciunului. Povestea relatată de el,
în fapt, o întâmplare cât se poate de adevărată, vine să ne transmită un mesaj
simplu și pătrunzător: Adevărului nu i te poţi opune la nesfârșit, decât dacă ești
nesincer ori viclean.
A fost odată ca niciodată un om care
privea Crăciunul ca pe o mare nerozie. Era o persoană integră și binevoitoare,
amabilă cu familia sa, cinstit în relațiile sale cu ceilalți oameni. Dar el nu
credea în ceea ce Biserica propovăduia mai ales acum, în perioada Crăciunului,
anume că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. Și, de asemenea, era prea corect cu
sine ca să pretindă că da, el totuși crede. „Îmi pare foarte rău că trebuie să
te dezamăgesc”, i-a spus într-una din zilele premergătoare sărbătorii mult
așteptate soției sale, care era o creștină practicantă foarte evlavioasă. „Dar
pur și simplu nu înțeleg această învățătură că Dumnezeu a luat trup omenesc,
făcându-Se la fel ca noi. Nu are nici un sens afirmația aceasta, cel puțin
pentru mine.”
În noaptea de Crăciun, soția și
copiii omului nostru au mers la slujba Liturghiei marelui praznic. Capul
familiei a refuzat să-i însoțească. „M-aș simți ca un ipocrit”, s-a
dezvinovățit. „Mai degrabă voi sta acasă. Dar nu am să dorm, ci voi sta treaz
și vă voi aștepta”.
Curând după ce familia a plecat cu
mașina spre biserică, a început să ningă cu fulgi mari. Bărbatul rămas acasă
s-a dus la fereastră și privea rafalele de zăpadă devenite din ce în ce mai
puternice.
„Dacă este Crăciun, e frumos să avem
unul alb, cu multă nea”, și-a spus ca pentru sine după care s-a întors în
fotoliul său așezat lângă șemineu și a început să-și citească ziarul. Câteva
minute mai târziu a fost luat prin surprindere de o bufnitură. Aceasta a fost
urmată repede de o alta și apoi de o alta.
Prima dată, bărbatul s-a gândit că
cineva trebuie să fi luat la țintă cu bulgări de zăpadă fereastra sufrageriei
unde stătea. Când a ajuns în fața ușii de la intrarea în casă pentru a-și da
seama ce se întâmplase, el a găsit mai multe păsări înghesuite jalnic una
într-alta din cauza viscolului. Fuseseră prinse de vremea rea și în căutare
disperată de adăpost încercaseră să zboare la fereastra unde lumina era
aprinsă. „Nu pot lăsa aceste păsărele să stea afară și să înghețe”, s-a gândit
el. „Dar cum aș putea să le ajut?” Atunci și-a adus aminte de grajdul unde era
ținut poneiul copiilor săi. 'Acest loc va oferi căldura mult așteptată și
adăpostul perfect pentru păsările mele.”
„Dacă aș fi asemenea lor,
aș reuși să le conduc la locul sigur...”
Și-a pus haina și s-a încălțat cu
cizmele, călcând prin zăpada de acum înaltă până la șopron. A deschis larg ușa
acestuia și a aprins lumina. Dar păsărelele nu au vrut să intre acolo. „Doar
mâncarea le va atrage să intre aici”, s-a gândit repede omul. Așa încât
bărbatul s-a întors pe grabă în casă pentru câteva bucățele de pâine pe care
le-a împrăștiat pe zăpada proaspăt așternută, făcând o dâră de firimituri de
acasă până la grajd. Spre mâhnirea lui, păsările nu au luat seama la resturile
de pâine și au continuat să fâlfâie din aripi, neajutorate, în zăpadă. Atunci
omul a încercat să le gonească spre staul umblând și agitând cu mâinile pentru
a le arăta cumva unde trebuie să ajungă. Dar păsările s-au risipit în toate
direcțiile, cu excepția celei dorite de om, grajdul cel luminat și călduros.
„Mă socotesc o făptură ciudată și
înspăimântătoare”, și-a spus în barbă neputincios, „și nu întrevăd cum aș putea
descoperi vreun mod prin care să le fac a avea încredere în mine. Doar dacă aș
fi eu însumi o pasăre, asemenea lor, doar pentru câteva minute, poate că aș
reuși să le conduc la locul sigur...”
Exact în acel moment clopotele
bisericii au început să bată. Omul a stat tăcut pentru un timp, ascultând
clopotele ce aduceau vestea bună a Crăciunului. Atunci el s-a aruncat în
genunchi în zăpadă. „Acum înțeleg”, a șoptit. „Acum am priceput de ce a trebuit
să faci asta, să Te faci om, la fel ca noi.”
Aceasta a fost Povestea de Crăciun
scrisă cu mulți ani în urmă de Louis Cassels, istorioară adevărată care
prezintă într-un mod simplu, dar deosebit de expresiv taina și mesajul Nașterii
lui Hristos în lume.
Să ne gândim la cuvintele Sfântului
Apostol Pavel, care în prologul Epistolei către Evrei scria: „După ce Dumnezeu
odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri
prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul pe
Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile”.
Punctul culminant al legăturii
Creatorului cu omul în Vechiul Testament a fost atins atunci când Dumnezeu a
întocmit Legământ cu Moise, dând Legea pe Muntele Sinai. Dumnezeu Însuși S-a
făcut părtaș acestui Legământ pentru noi, iar noi ne-am alăturat lui. Dar
oamenii au păcătuit în continuare, încât Dumnezeu a ridicat profeți pentru a-i
chema înapoi de la păcat, dar numai puțini au dat atenție trimișilor
Divinității. Printr-unul dintre profeții de dinainte de Hristos, Osea, Dumnezeu
spune că Israel a ajuns asemenea unei soții necredincioase care a săvârșit
adulter mergând după dumnezei mincinoși. De-a lungul atâtor veacuri până la
Hristos, Dumnezeu ne-a căutat cu iubire nesfârșită, dar noi am necinstit
Legământul făcut cu El. Pentru aceea Ziditorul a fost nevoit să facă un alt
Legământ, veșnic, cu umanitatea și „S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi
și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de
adevăr” (Ioan 1, 14).
Hristos, locul unde
Dumnezeu este în maximă unire cu umanitatea
Mântuitorul Și-a vărsat sângele ca să
ne convingă o dată pentru totdeauna să primim invitația de a redeveni poporul
Lui. Căci pentru Sine ne-a chemat din neființă, spre a ne împărtăși de El, Care
este Calea, Adevărul și Viața. Iisus Hristos este locul unde Dumnezeu Se află
în maximă unire cu umanitatea.
Respingerea de acum a acestui Nou Legământ
înseamnă păcatul refuzului suprem al iubirii lui Dumnezeu de care vorbește și
Sfântul Evanghelist Ioan: „În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu
L-a cunoscut; întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit. Și celor câți
L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui
Dumnezeu” (Ioan 1, 10-12).
„Acum știu de ce a trebuit să faci
asta”, scria Louis Cassels în Povestea lui de Crăciun. Și într-adevăr, Dumnezeu
a trebuit să facă asta, a devenit om ca noi să înțelegem de ce contrar tuturor
încercărilor posibile ale lui Dumnezeu pe parcursul întregului Vechi Testament,
nu am înțeles mesajul Lui. Uneori, trebuie, după cum știm, să devii foarte
intim cuiva pentru a te face înțeles de el. Crăciunul, Nașterea Domnului este
momentul de apropiere absolută a lui Dumnezeu față de oameni pentru a-i face să
priceapă ceea ce El dorește să le transmită.
La Crăciun, Dumnezeu spune
pământenilor: „Poate Nașterea lui Hristos va atrage atenția lor”.
Dumnezeu vorbește acum pe „limba
noastră” fiindcă Cuvântul a devenit trup. Haideți să-I dăm voie acestui Cuvânt
să Se pogoare în inimile noastre.
(Traducere și adaptare de Augustin
Păunoiu după Louis Cassels, A Christmas Parable, https://www.catecheticalcentre.org)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)