Se afișează postările cu eticheta dragoste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dragoste. Afișați toate postările

marți, 19 februarie 2019

Zidul și parcul!



Zidul și parcul!


            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.
Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.
Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.
Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.
Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!
Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”
Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].



[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268

O inimă perfectă

O inimă perfectă



Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraș și a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui și nu contenea să se laude singur cu ea. Când deodată de mulțime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:
-                     „Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.
-                     „Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:
-                     „Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere.
-                     „Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurare la milimetru, rămân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși aceste răni sângerează încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă și i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima lui brăzdată de cicatrice și a dat inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colțuroase. Tânărul și-a privit inima, care nu mai era perfectă, dare care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrățișat, și-au zâmbit și au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumusețe...

...........................................................................................................................................
O inimă rănită este semnul cultivării sensibilității relaționale. Întemeiat pe credința în Dumnezeu creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)[1].



[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 247-248

sâmbătă, 3 martie 2018

Copiii învață ceea ce trăiesc


Copiii învață ceea ce trăiesc


            În cazul în care copiii sunt criticați în mod constant atunci când cresc, ei vor învăța să condamne.
            În cazul în care copiii sunt crescuți cu ostilitate, ei vor învăța să se bată.
            În cazul în care copiii sunt crescuți cu teamă, ei vor învăța să fie precauți.
            În cazul în care copiii sunt crescuți cu milă, ei vor învăța să își plângă singuri de milă.
            În cazul în care copiii sunt ridiculizați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să fie timizi.
            În cazul în care copiii sunt crescuți cu invidie, ei vor învăța la rândul lor să fie invidioși.
În cazul în care copiii sunt făcuți de rușine în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se simtă vinovați.
În cazul în care copiii sunt crescuți cu toleranță, ei vor învăța să fie răbdători.
În cazul în care copiii sunt încurajați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să aibă încredere în ei înșiși.
În cazul în care copiii sunt lăudați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se aprecieze.
În cazul în care copiii sunt aprobați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se placă pe ei înșiși.
În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de acceptare, ei vor învăța să vadă iubirea în lumea exterioară.
În cazul în care copii sunt crescuți într-o atmosferă de recunoaștere a meritelor lor, ei vor învăța să își stabilească scopuri și obiective.
În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de împărtășire, ei vor învăța să fie generoși.
În cazul în care copiii sunt crescuți cu onestitate și într-o atmosferă dreaptă, ei vor învăța să creadă în adevăr și în justiție.
În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de securitate, ei vor învăța să creadă în ei înșiși și în cei din jurul lor.
În cazul în care copiii sunt crescuți cu prietenie, ei vor învăța că lumea este un loc minunat, în care merită să trăiești.
În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă senină, ei vor învăța ce înseamnă pacea interioară.
Tu cum îți crești copiii?

Dorothy L. Nolte[1]




[1] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 74-75.

duminică, 28 ianuarie 2018

Ce își amintesc copiii despre profesorii lor



Ce își amintesc copiii despre profesorii lor

Lori Gard este educatoare la Bloomfield Elementary School din Canada. Textul-scrisoare intitulat ”Ce își amintesc copiii despre profesorii lor”, pe care ea l-a publicat pe blogul personal în semn de susținere pentru o colegă mai tânără, a fost preluat și de Huffington Post și, de atunci, e tot mai citit de profesori din întreaga lume. Iată-l azi și în limba română (în dar, cu drag!), un mesaj remarcabil despre ce este, de fapt, vorba în educație și ce înseamnă un profesor bun:
”Draga mea  tânără profesoară de la capătul coridorului,
Te-am văzut cum ai trecut în viteză pe lângă mine. În mare grabă, să apuci să  bagi ceva în gură până nu sună iar copoțelul de intrare. Am văzut după ochi că erai tensionată. Aveai cute pe frunte. Și te-am întrebat cum îți mai merge și ai oftat.
”Bine, ce să zic”, mi-ai răspuns.
Dar știam că nu era nici pe departe ”bine”.  Am observat cât erai de stresată. Și era clar că presiunea creștea. Și m-am uitat la tine și am hotărât să te opresc chiar în acel moment și în acel loc. Să te întreb cum îți merge cu adevărat. Oare am făcut acest lucru pentru că am văzut în tine o fărâmă din ceea ce sunt chiar eu?
Mi-ai zis că ești foarte ocupată, că sunt multe de făcut. Că e prea puțin timp să le faci pe toate. Am ascultat și apoi ți-am spus cam așa.
Ți-am zis să ții minte că, în cele din urmă, nu e vorba despre planuri de lecții. Nu e vorba de chestiile alea drăguțe pe care le facem noi, profesorii,  tot felul de materiale  pe care le creăm, poveștile pe care le citim, citatele pe care le plastifiem. Nu, nu astea contează cel mai mult.
Și m-am uitat la tine cum stăteai acolo  împovărată de griji și stresată și ți-am zis că ce contează e să fii cu adevărat acolo pentru  copiii aceia care sunt elevii tăi . La final, cei mai mulți dintre ei nu își vor aminti ce planuri de lecție grozave ai scris. Nu își vor aminti ce materiale nemaipomenite ai afișat pe pereții clasei. Cât de corect așezate și cât de curate erau rândurile de bănci.
Nu, nu își vor aminti nici de cât de minunat arăta sala de clasă.
În schimb, își vor aminti de tine.
De bunătatea ta, de empatia ta. De grija și preocuparea ta. Își vor aminti că ți-ai făcut timp să îi asculți. Că te-ai oprit să îi întrebi ce mai fac. Nu așa, de complezență, ci ce mai fac cu adevarat. Își  vor aminti de ce le-ai spus despre tine - desprea casa ta, despre câinele tău, despre copiii tăi. Își vor aminti de râsul tău. Își vor aminti că ai stat cu ei la masa de prânz și ai vorbit cu ei.
A fi disponibil.
A fi bun la suflet.
A fi compătimitor.
A fi transparent.
A fi autentic.
A fi înțelept.
A fi tu însuți.
Pentru că, în cele din urmă, ceea ce contează ești doar TU.
Ce contează pentru acei copii care stau în fața ta cu picioarele strânse sub băncile alea în care abia mai încap, ce contează pentru ei ești  tu.
Tu ești cea care le marchează viața.
Și, când am văzut că aveai lacrimi în ochi și te cuprindeau  emoțiile, ți-am zis să nu te mai omori așa cu firea și ți-am zis că propriile tale așteptări  sunt cea mai mare sursă de stres. Pentru că noi, cei cărora le pasă cu adevărat, suntem adeseori mai duri cu noi înșine decât sunt elevii noștri. Ne chinuim mintea pentru că uneori dăm greș .Ne spunem mereu că nu am făcut destul. Ne comparăm cu alții. Ne străduim  până la epuizare să facem o lecție bună. Sau cea mai dinamică activitate. Sau cea mai atractivă prelegere.
Pentru că vrem ca elevii noștri să creadă că suntem cei mai buni în ceea ce facem și că atingem excelența prin a face. Uităm însă un lucru și o facem adesea. Excelența se atinge  mai ales prin a fi.
Și toți elevii pe care îi știu au avut cuvinte de laudă pentru profesorii  care au arătat că le pasă.
Vezi tu,  în cele din urmă copiii văd adevărul. Și dacă profii mai vorbăreți  îi fac să se simtă bine o perioadă de timp, doar empatia constantă îi ține pe copii legați de noi. E vorba de relația pe care o construim cu ei. De timpul pe care îl investim pentru ei. Sunt acele mici feluri în care știm să ne oprim și le arătăm ca ne pasă. E dragostea pe care o împărtășim cu ei:  dragostea de învățătură. Și de viață. Și, cel mai important,  de oameni.
Și în timp ce ce ne zbatem să atingem excelența în profesia noastră, în aceste zile de constrângeri financiare și sub presiunea unor cerințe tot mai mari care vin ”de sus” trebuie să rămânem pe calea cea bună. Pentru noi  înșine și pentru elevii noștri. Pentru că omenescul din noi e ceea ce contează cu adevărat.
Tu, profesorul, ești cel care contează  pentru ei cu adevărat.
Așa că, du-te înapoi  în clasa ta și privește cu atenție. Uită-te la ce se află dincolo de teancul de hârtii de pe catedră, dincolo de lista de  e-mailuri  care te așteaptă. Și vei vedea că e în tine, chiar acolo în tine însuți. E acolo, puterea de a avea impact e acolo. Șansa unică, care ți se dă  o dată în viață, de a produce o schimbare și a influența  destinul  unui copil. Iar tu poți face asta  chiar acum.
Acolo unde te afli, așa cum ești.
Pentru  că ceea ce ești tu acum e ceea ce trebuie să fii pentru ei azi. Iar cine vei fi tu mâine va depinde mult de cine și de ce decizi tu să fii azi.
Iar asta e în tine. Știu sigur că este.
Cu drag,
Cealaltă profă de la capătul coridorului
 (sursa:  http://pursuitofajoyfullife.com/)

Faceți căutări pe acest blog