Părintele Constantin Necula - Semnat indescifrabil (poveste pentru copiii mici și mari)

Părintele Constantin Necula - Maica Liuba (poveste pentru copiii mici și mari)

Părintele Constantin Necula - Ogorul cu îngeri (povești pentru copiii mici și mari)

Copilul, pâinea și Hristos

Copilul, pâinea și Hristos

            În copilărie cunoșteam această povestioară sub formă de poezie. Azi am (re)găsit-o. Îmi amintește de povestea lui Marcellino: http://hrabalexandru.blogspot.com/2014/11/marcellino-o-minune-de-baietel-filmele.html

            A fost odată un băiat, care se pierduse de părinții săi, așa că nu știa de unde-i și al cui este. Și fiindcă băiatul acela era foarte curățel și frumușel și pe deasupra și foarte isteț, l-a luat un boier de suflet și l-a dus la curtea sa, ca să-l crească. Nu departe de curtea boierului era biserica satului, iar la portița bisericii se afla o cruce mare, pe care era zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Băiatul găsit trecând odată pe lângă biserică și dând cu ochii de chipul Domnului nostru Iisus Hristos, a crezut că acela nu-i chip, ci un băiețel viu ca și el. De aceea, mai pe urmă, ori de câte ori căpăta el de mâncare, și mai ales pâine, n-o mânca singur, ci îndată fugea cu ea până la porțile bisericii și o împărțea cu Domnul Iisus Hristos, zicând:

-  Na, Mititelule, mănâncă și Tu, că știu vă vei fi flămând! Iisus Hristos întindea mâna și lua pâinea. Așa s-a întâmplat de mai multe ori, în mai multe zile și săptămâni la rând. De la o vreme însă, bogatul băgă de seamă că băiatul găsit, de câte ori primește o bucată de pâine fuge cu ea în curtea bisericii.

-  Ce faci tu cu pâinea, mai băiete, că tare repede o isprăvești?

-  Ce să fac? – răspunse bunul copilaș, ia, o împarte cu mititelul acela de la poarta bisericii.

Dar boierul nu știa de care mititel era vorba. Credea că va fi vorba de vreun băiat din sat, cu care împarte, copilul găsit, în fiecare zi, pâinea. De aceea, s-a supărat boierul și a zis:

-  Dacă e așa, apoi du-te la mititelul acela, s-ți dea el de acum înainte mâncare, că eu nu-ți mai dau nimica!

Bietul copil! Acum iar era al nimănui. Așteptă o zi, două, dar boierul nu-i mai dădu nimica de mâncare. Începu să plângă cu lacrimi mult. Apoi se duse la portița bisericii, se opri lângă cruce și zise către pruncul Iisus.

- Pruncule, eu n-am căpătat, în zilele acestea, nimic de mâncare și-s tare flămând. Abia mă mai țin pe picioare... Dacă ai, dă-mi și mie puțin!... Ști, că și eu ți-am dat, când am avut!...

Abia a terminat de spus aceste cuvinte și iată, că Maica Domnul, din chip, se dădu jos, prefăcută într-o femeie adevărată, vie, scoase o pâine de grâu, albă și mare cât o rotiță de plug și întinzând-o băiatul găsit, îi zise:

-       Na, puiule! Că cine dă, lui și dă! Ti ai dat fiului meu, Lui Iisus. Acum eu îți întorc darul, ca să ai ce mânca multă vreme![1]

„Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35)

---

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Hristos în școală, Vol I, Sibiu, 2004, pp. 54-55.

Zidul și parcul!

Zidul și parcul!

            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.

Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”

Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268

O inimă perfectă

O inimă perfectă

Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraș și a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui și nu contenea să se laude singur cu ea. Când deodată de mulțime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:

-                     „Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.

-                     „Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:

-                     „Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere.

-                     „Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurare la milimetru, rămân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși aceste răni sângerează încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul.

Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă și i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima lui brăzdată de cicatrice și a dat inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colțuroase. Tânărul și-a privit inima, care nu mai era perfectă, dare care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrățișat, și-au zâmbit și au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumusețe...

...........................................................................................................................................

O inimă rănită este semnul cultivării sensibilității relaționale. Întemeiat pe credința în Dumnezeu creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 247-248

Sfatul animalelor din Ajunul Bobotezei

Sfatul animalelor din Ajunul Bobotezei

         

   Nu întâmplător vechile ziceri şi proverbe din popor îi atribuie omului anumite însuşiri cu cele ale animalelor atunci când acesta nu are un comportament demn de cel omenesc. Omul a fost creat să fie om, dar acesta din cauza păcatelor şi a viciilor sale a decăzut din demnitatea umană şi s-a asemănat animalelor. Ce poate face în acest caz; este pierdut cu totul? Răspunsul îl aflăm în cele de mai jos.

            Se povesteşte că la Facerea Lumii, Dumnezeu a îngăduit animalelor să aibă o zi de împăcare şi de sfătuire în ziua de Ajunul Bobotezei, când Domnul Iisus Hristos Sa va boteza.

            Anul acesta de Ajunul Bobotezei lucrurile s-au petrecut astfel: dându-se rând vulpii să vorbească, aceasta a spus:

-          Onorată adunare, cu durere vă aduc vestea că toate minciunile şi vicleniile mele nu

mai fac două parale, deoarece oamenii mă întrec de o mie de ori.

            Adunarea tăcu, semn că aprobat cele spuse de vulpe. Venind rândul porcului mistreţ acesta grăi:

-          Are dreptate cumătra vulpe, căci în ziua de azi, oamenii ne-au întrecut pe noi,

animalele sălbatice. Pe mine oamenii mă batjocoresc, zicându-şi „porcule”, dar ei sunt mai porci decât mine, căci vorbesc cele mai porcoase cuvinte şi nu mai au nicio ruşine!

            Adunarea încuviinţă părerea porcului şi dădu cuvântul lupului, care zise:

-          Vai, ce vorbe rele zic oamenii, şi fapte rele fac, încât mi-e ruşine mie a le gări. Şi

se spune că noi suntem răpitori, dar unii oameni fac mult mai rău decât noi; toată ziua nu fac altceva decât să se înşele unii pe alţii. Unul se plângea odată, că nu mai are timp să se odihnească de atâtea beţii, bătăi şi furturi.

            Adunarea aprobă cele spuse cumătrul lup şi dădu rândul la cuvânt lui Moş Martin, care grăi astfel:

-          Care va să zică, eu sunt bătrân şi cunosc bine pe om; că omul a mi greşit pe ici, pe

colea, este bine să i se treacă cu vedere, că, de. Cum spune şi sfânta Carte, omul e supus greşelii şi dacă-şi cere iertare şi nu mai face rău, Dumnezeu îl iartă. Dar să facă atâtea păcate mari, să se ucidă între ei, sau mai rău, femeile să-şi omoare pruncii nenăscuţi, la noi, în rândul animalelor nu s-a pomenit aşa ceva, încât ,ă îngrozesc şi nu-i a bună! O ştiu de la un vânător care citea cu voce tare dintr-un ziar de câte grozăvenii se pot ţine oamenii: bătăi, certuri, înjurături, vorbe ruşinoase, calomnii, omoruri şi câte altele. Eu, care am apucat oameni care se respectau se ajutau, vorbeau lucruri frumoase, mergeau la biserică şi păstrau poruncile lui Dumnezeu, acum mă îngrozesc de ce aud că fac oamenii între ei.

            Adunarea aprobă cu durere şi fiecare avea lacrimi în ochi pentru fiinţa omenească căzută.

            Astfel s-a terminat adunarea şi sfatul de judecată al animalelor din Ajunul Bobotezei din acest an. Dar oare, pentru ce am ascultat noi această poveste? Dacă povestea cu sfatul animalelor reflectă o stare închipuită, neadevărată, a lumii de azi, atunci cu toţii trebuie să ne bucurăm, dar dacă această povestire nu este o născocire, ci o stare adevărată a noastră a oamenilor care trăim azi, trebuie să ne dea de gândit adânc şi să ne schimbăm viaţa din temelie, mergând pe drumul adevărat arătat nouă de Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa în vecii vecilor!

(Istorioare moral-religioase, antologie alcătuită de pr. V Dobrescu)[1]

---

[1] Daruri pentru tot anul - 12 istoriase cu şi despre virtuţile creştine -, antologie alcătuită, prefaţată şi postfaţă de Laura Chîlnicean, ed. Icona, Arad, 2012, pp. 24-27

loading..

Copiii învață ceea ce trăiesc

Copiii învață ceea ce trăiesc

            În cazul în care copiii sunt criticați în mod constant atunci când cresc, ei vor învăța să condamne.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu ostilitate, ei vor învăța să se bată.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu teamă, ei vor învăța să fie precauți.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu milă, ei vor învăța să își plângă singuri de milă.

            În cazul în care copiii sunt ridiculizați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să fie timizi.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu invidie, ei vor învăța la rândul lor să fie invidioși.

În cazul în care copiii sunt făcuți de rușine în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se simtă vinovați.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu toleranță, ei vor învăța să fie răbdători.

În cazul în care copiii sunt încurajați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să aibă încredere în ei înșiși.

În cazul în care copiii sunt lăudați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se aprecieze.

În cazul în care copiii sunt aprobați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se placă pe ei înșiși.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de acceptare, ei vor învăța să vadă iubirea în lumea exterioară.

În cazul în care copii sunt crescuți într-o atmosferă de recunoaștere a meritelor lor, ei vor învăța să își stabilească scopuri și obiective.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de împărtășire, ei vor învăța să fie generoși.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu onestitate și într-o atmosferă dreaptă, ei vor învăța să creadă în adevăr și în justiție.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de securitate, ei vor învăța să creadă în ei înșiși și în cei din jurul lor.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu prietenie, ei vor învăța că lumea este un loc minunat, în care merită să trăiești.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă senină, ei vor învăța ce înseamnă pacea interioară.

Tu cum îți crești copiii?

Dorothy L. Nolte[1]

---

[1] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 74-75.