Prof.
Hrab Alexandru Sorin
La
invitația Doamnei Inspector de Religie, Buzatu Daniela, am avut onoarea de a
participa la cursul „Învățarea integrată – pregătiți pentru viață,
adolescență și autocunoaștere. Aplicații practice pentru dirigenție și
discipline opționale”. Curs susținut de doamna formator Prof. Georgiana
Ciucur.
În
linii mari, aș putea spune că a fost unul din cele mai reușite cursuri la care
am participat atât prin calitatea și multitudinea informațiilor, cât și prin
profesionalismul formatorului.
În
cadrul ultimei „ședințe” a cursului, la momentul extragerii concluziilor,
evaluarea a constat într-un joc de rol, fiecare dintre participanți trebuind să
dea viață unui anumit personaj în așa fel încât informațiile primite la curs să
fie aplicate practic. De exemplu, „Cum l-ai convinge pe directorul unității
de învățământ în care profesezi să-ți permită susținerea opționalului despre
care ai învățat la acest curs?”; „Cum ai putea să-i convingi pe elevi să
participe la acest opțional?” etc. Întrebarea la care trebuia să răspund eu
a fost: „Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate?”
Întrebarea
a fost pusă și în cadrul unei aplicații, unde fiecare dintre participanți au dat
diferite răspunsuri: „psiholog, preot, părinte, confesor, persoană de
încredere, coechipier, îndrumător, psihoterapeut” etc. În completare, am
putea adăuga un studiu realizat de Harvard Business School Press, conform
căruia acesta trebuie: „să fie de încredere; să aibă abilitatea de a comunica
opinii și idei într-un mod convingător; să prezinte realizări care merită admirație
și respect; să aibă un stil carismatic care generează emoții pozitive și îl
face pe elev să urmeze indicațiile dascălului; să pună în practică idei
puternice și atractive; să debordeze de entuziasm și dedicare pentru muncă; să
aibă încredere în sine; să facă dovada unei energii molipsitoare”[1].
Sintetizând,
profesorul ar trebui să înglobeze pe toate cele enumerate mai sus, dar mai ales,
acesta trebuie să pornească de la gândul că la judecată Dumnezeu îi va întreba
pe preoți / învățători: „câți oameni au reușit să salveze de la sinucidere,
câți au fost îndepărtați de consumul de droguri, de alcool, de fumat, de
desfrânare, câte familii dezbinate au reușit să reunifice, câți copii
abandonați au recuperat, mai întâi pentru viață, nu neapărat pentru Biserică,
și nu în ultimul rând, cât de mult s-au implicat în a alina suferința și
deznădejdea semenilor lor”[2]. Altfel
spus, pe câți au reușit să-i motiveze pentru Dumnezeu prin dragoste. Așadar
inima profesorului trebuie să fie precum inima unui Tată, aceea a Tatălui din Pilda
Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32). Tatăl, despre care noi știm că Îl
reprezintă pe Dumnezeu, nici nu a plecat din poarta casei, ci a rămas
așteptându-și fiul. Fiul a plecat din casa Tatălui, dar nu a plecat și din
sufletului lui. Dovada, „Tatăl și-a exprimat dragostea și compasiunea față de
fiul său înainte ca acesta să poată face vreo mărturisire. A căzut pe gâtul lui
și l-a sărutat mult, în timp ce tânărul era în acele zdrențe care încă purtau
mirosul dezgustător al porcilor”[3]: „Şi
încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a
căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Chiar ni se spune că
Tatăl a alergat înaintea fiului. Așa și noi să alergăm înaintea elevilor
noștri. De multe ori ei ne dau spini, dar în noi stă puterea de a face din acei
spini trandafiri, exact ca în această expresie: „Când cineva îți dă un
buchet cu spini, în loc să-l iei cu indignare și să riști să te înțepi,
primește-l cu seninătate și plantează-l în grădina vieții tale. Dar când aduni
trandafirii, nu uita să trimiți cel puțin unul acelei persoane”. Sau ca în
povestioara cu O inimă perfectă, în care un tânăr a început să le spună
trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă
vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau
inima care într-adevăr perfectă. Toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă
inimă pe care au văzut-o vreodată. Când, deodată, din mulțime s-a apropiat un
bătrânel. Cu glasul liniștit, el a rostit ca pentru sine: „Și totuși,
perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii
din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile
spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce
îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi
ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți
din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul,
liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase,
chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi
din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde. „Cum poate spune
că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce
examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând: „Cred
că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este
toată o rană, numai lacrimi și durere”. „Da, a spus bătrânelul. Inima ta
arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu,
fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit
dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine,
care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas
gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurate la milimetru, rămân
margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult, deoarece îmi
amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am
dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici
măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea,
găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare
risc. Și deși aceste răni sângerează, încă și mă dor, ele îmi amintesc de
dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea
ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din
inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?”
– a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul[4].
În
concluzie, răspunsul la întrebarea din titlu și din aplicația mai sus
menționată este acela de a-i vedea pe tineri așa cum îi vede Dumnezeu. „În
ochii Săi, fiecare avem o frumusețe aparte, fiindcă El ne-a făcut așa prin
harul Său”[5]. De
altfel, aceasta este esența Evangheliei, să-l vezi pe om în potența lui de a fi
bun. În favoarea acestei afirmații ne putem exprima astfel: „tânărul Augustin
își căutase singur și liber calea spre adevăr, trecând în «revistă» mai toate
opțiunile disponibile pe piața romană a ideilor. Ba chiar având un copil din
flori, numit Adeodatus... Sinaxarele creștine sunt pline de figurile unor foști
mari «păcătoși» (începând cu Sfântul Apostol Pavel), foste prostituate, foști
fii rătăcitori... Chiar de acolo trebuie să-și culeagă părinții evlavioși
exemplele de «liberalism» pedagogic, amintindu-și că Evanghelia lui Hristos nu
este despre ce suntem, ci despre ce am putea deveni, prin
neconstrânsă conlucrare cu Dumnezeu. Găsim în istoria Bisericii destule exemple
de o grandioasă bunătate”[6]. Iar
pentru a înțelege acestea trebuie să avem dragostea jertfelnică așa cum ne
învață creștinismul: „întemeiat pe credința în Dumnezeu, creștinismul ne învață
să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută.
Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă,
investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau
chiar ură (Matei 5, 46-48)”[7]. „Uneori
- la nivel uman – ne este greu să trecem peste problemele pe care ni le fac
elevii. Totuși, meseria de dascăl presupune să ne detașăm de evenimentele
negative și să devenim un model comportamental pentru cursanții noștri”[8]. De
aceea, trebuie avut în vedere că „nu există tineri care creează probleme, ci
tineri care trec prin probleme. Lăudați-i pe tinerii timizi, obezi,
discriminați, hiperactivi, dificili, agresivi. Încurajați-i pe cei de care
ceilalți își bat joc, pe care se simt diminuați. A fi educator înseamnă a fi
promotor al respectului de sine”[9].
[2]
Petre Semen, Meditații la Evangheliile de peste săptămână, ed. Sf.
Mina, Iași, 2018, p. 81.
[5]
Domnul este aproape 2019: meditații biblice pentru fiecare zi, ed. GBV,
București, 2018, luni 29 aprilie.
[6]
Teodor Baconschi, Averea bunei educații, Univers, f.l., f.a., p. 143.
[7]
Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea,
Alba Iulia, 2010, p. 248.
[8]
Ion-Ovidiu Pânișoară, Ghidul profesorului, Polirom, f.l., 2017, p. 25.
[9]
Augusto Cury, Părinți străluciți, profesori fascinanți. Cum să formăm tineri
fericiți și inteligenți, Tradcuere de Georgiana Bărbulescu, ed. For You,
f.l., f.a., p. 144.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu