sâmbătă, 31 august 2019

Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate? Prof. Hrab Alexandru Sorin


Prof. Hrab Alexandru Sorin


            La invitația Doamnei Inspector de Religie, Buzatu Daniela, am avut onoarea de a participa la cursul „Învățarea integrată – pregătiți pentru viață, adolescență și autocunoaștere. Aplicații practice pentru dirigenție și discipline opționale”. Curs susținut de doamna formator Prof. Georgiana Ciucur.
            În linii mari, aș putea spune că a fost unul din cele mai reușite cursuri la care am participat atât prin calitatea și multitudinea informațiilor, cât și prin profesionalismul formatorului.
            În cadrul ultimei „ședințe” a cursului, la momentul extragerii concluziilor, evaluarea a constat într-un joc de rol, fiecare dintre participanți trebuind să dea viață unui anumit personaj în așa fel încât informațiile primite la curs să fie aplicate practic. De exemplu, „Cum l-ai convinge pe directorul unității de învățământ în care profesezi să-ți permită susținerea opționalului despre care ai învățat la acest curs?”;Cum ai putea să-i convingi pe elevi să participe la acest opțional?” etc. Întrebarea la care trebuia să răspund eu a fost: „Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate?”
            Întrebarea a fost pusă și în cadrul unei aplicații, unde fiecare dintre participanți au dat diferite răspunsuri: „psiholog, preot, părinte, confesor, persoană de încredere, coechipier, îndrumător, psihoterapeut” etc. În completare, am putea adăuga un studiu realizat de Harvard Business School Press, conform căruia acesta trebuie: „să fie de încredere; să aibă abilitatea de a comunica opinii și idei într-un mod convingător; să prezinte realizări care merită admirație și respect; să aibă un stil carismatic care generează emoții pozitive și îl face pe elev să urmeze indicațiile dascălului; să pună în practică idei puternice și atractive; să debordeze de entuziasm și dedicare pentru muncă; să aibă încredere în sine; să facă dovada unei energii molipsitoare”[1].
            Sintetizând, profesorul ar trebui să înglobeze pe toate cele enumerate mai sus, dar mai ales, acesta trebuie să pornească de la gândul că la judecată Dumnezeu îi va întreba pe preoți / învățători: „câți oameni au reușit să salveze de la sinucidere, câți au fost îndepărtați de consumul de droguri, de alcool, de fumat, de desfrânare, câte familii dezbinate au reușit să reunifice, câți copii abandonați au recuperat, mai întâi pentru viață, nu neapărat pentru Biserică, și nu în ultimul rând, cât de mult s-au implicat în a alina suferința și deznădejdea semenilor lor”[2]. Altfel spus, pe câți au reușit să-i motiveze pentru Dumnezeu prin dragoste. Așadar inima profesorului trebuie să fie precum inima unui Tată, aceea a Tatălui din Pilda Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32). Tatăl, despre care noi știm că Îl reprezintă pe Dumnezeu, nici nu a plecat din poarta casei, ci a rămas așteptându-și fiul. Fiul a plecat din casa Tatălui, dar nu a plecat și din sufletului lui. Dovada, „Tatăl și-a exprimat dragostea și compasiunea față de fiul său înainte ca acesta să poată face vreo mărturisire. A căzut pe gâtul lui și l-a sărutat mult, în timp ce tânărul era în acele zdrențe care încă purtau mirosul dezgustător al porcilor”[3]: „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Chiar ni se spune că Tatăl a alergat înaintea fiului. Așa și noi să alergăm înaintea elevilor noștri. De multe ori ei ne dau spini, dar în noi stă puterea de a face din acei spini trandafiri, exact ca în această expresie: „Când cineva îți dă un buchet cu spini, în loc să-l iei cu indignare și să riști să te înțepi, primește-l cu seninătate și plantează-l în grădina vieții tale. Dar când aduni trandafirii, nu uita să trimiți cel puțin unul acelei persoane”. Sau ca în povestioara cu O inimă perfectă, în care un tânăr a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Când, deodată, din mulțime s-a apropiat un bătrânel. Cu glasul liniștit, el a rostit ca pentru sine: „Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde. „Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând: „Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere”. „Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși aceste răni sângerează, încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul[4].
            În concluzie, răspunsul la întrebarea din titlu și din aplicația mai sus menționată este acela de a-i vedea pe tineri așa cum îi vede Dumnezeu. „În ochii Săi, fiecare avem o frumusețe aparte, fiindcă El ne-a făcut așa prin harul Său”[5]. De altfel, aceasta este esența Evangheliei, să-l vezi pe om în potența lui de a fi bun. În favoarea acestei afirmații ne putem exprima astfel: „tânărul Augustin își căutase singur și liber calea spre adevăr, trecând în «revistă» mai toate opțiunile disponibile pe piața romană a ideilor. Ba chiar având un copil din flori, numit Adeodatus... Sinaxarele creștine sunt pline de figurile unor foști mari «păcătoși» (începând cu Sfântul Apostol Pavel), foste prostituate, foști fii rătăcitori... Chiar de acolo trebuie să-și culeagă părinții evlavioși exemplele de «liberalism» pedagogic, amintindu-și că Evanghelia lui Hristos nu este despre ce suntem, ci despre ce am putea deveni, prin neconstrânsă conlucrare cu Dumnezeu. Găsim în istoria Bisericii destule exemple de o grandioasă bunătate”[6]. Iar pentru a înțelege acestea trebuie să avem dragostea jertfelnică așa cum ne învață creștinismul: „întemeiat pe credința în Dumnezeu, creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)”[7]. „Uneori - la nivel uman – ne este greu să trecem peste problemele pe care ni le fac elevii. Totuși, meseria de dascăl presupune să ne detașăm de evenimentele negative și să devenim un model comportamental pentru cursanții noștri”[8]. De aceea, trebuie avut în vedere că „nu există tineri care creează probleme, ci tineri care trec prin probleme. Lăudați-i pe tinerii timizi, obezi, discriminați, hiperactivi, dificili, agresivi. Încurajați-i pe cei de care ceilalți își bat joc, pe care se simt diminuați. A fi educator înseamnă a fi promotor al respectului de sine”[9].


[2] Petre Semen, Meditații la Evangheliile de peste săptămână, ed. Sf. Mina, Iași, 2018, p. 81.
[5] Domnul este aproape 2019: meditații biblice pentru fiecare zi, ed. GBV, București, 2018, luni 29 aprilie.
[6] Teodor Baconschi, Averea bunei educații, Univers, f.l., f.a., p. 143.
[7] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 248.
[8] Ion-Ovidiu Pânișoară, Ghidul profesorului, Polirom, f.l., 2017, p. 25.
[9] Augusto Cury, Părinți străluciți, profesori fascinanți. Cum să formăm tineri fericiți și inteligenți, Tradcuere de Georgiana Bărbulescu, ed. For You, f.l., f.a., p. 144.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog