Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

Misiune printre Tinerii „petrecăreți” din Noaptea de Înviere

            Odată cu Sfintele Paști televiziunile ne-au arătat fragmente din slujba săvârșită în această noapte de la diferite biserici, dar și mulțime de tineri în baruri și cluburi cu lumânarea pascală aprinsă pe masă, am putea spune lângă o țigară ori un pahar de ceva... sau îmbrăcați mai „altfel”... Dar sunt tinerii care Îl caută pe Dumnezeu.

            Despre acești tineri aș vrea să vorbesc. Cine sunt ei? Sunt tinerii care încă au un gram de credință sau cum ar spune părintele Necula „buzele acestea care înjură, care fumează, care scuipă, fetele astea care se dezbracă sunt totuşi trupuri mirunse cu Taina Sfântului Mir, sunt oameni botezaţi, sunt oameni care într-un fel sau altul fac parte din Trupul lui Hristos”^[1]. Sunt ai Bisericii, ai lui Hristos. Sunt oameni cu povești de viață, „fiecare dintre tinerii noștri are povestea lui de viață pe care ar împărtăși-o cu cineva capabil să o asculte, însă noi, așa-zișii maturi, suntem prea plictisiți sau importanță ca să mai ascultăm povești, darămite să mai dăm direcții de viață. Într-un astfel de context, sufletul tânărului face cunoștință cu răzvrătirea împotriva celui incapabil să-i acorde atenție. O răzvrătire ce se încearcă defulată în discoteci sau cluburi, narcotice sau limbaj viciat etc., tocmai pentru a demonstra că este suficient de matur ca să se gestioneze ființial singur. Uneori însă pierzi enorm până să-ți dai seama că de unul singur nu-ți prea ies treburile, că, de cele mai multe ori, te închizi ermetic în propria-ți suferință sau nemulțumire, pozând într-un frustrat și complexat evident. Simți nevoia unui sfătuitor sau a unui confident (i-aș spune mai degrabă părinte duhovnicesc) cu care să începi să reclădești ce s-a dărâmat în propria-ți ființă”[2].

            Tinerii aceștia Îl caută pe Hristos sau, mai bine zis, Hristos îi caută pe acești tineri. Și da, Hristos a înviat și pentru acești tineri. Poate mai mult pentru unii ca ei decât pentru „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cât încă tinerii vin și își aprind lumânarea la Înviere există o speranță. Poate noi nu credem în ei, pentru noi ei pot fi pierduți, pot fi păcătoși, dar nu și pentru Hristos – depinde cu ce ochi vrem să-i privim – cu ochii lui Hristos sau cu ochii noștri omenești? „Odată, El, Hristos, ne spunea: «căutați și veți afla» (Matei 7, 7), ceea ce înseamnă că, întotdeauna, în exercițiul căutării stă ascunsă soluția salvatoare, că «nebunia» încăpățânării de a încerca marea cu degetul își poate aduce mireasma nădejdii de mai bine sau chiar Binele Însuși”[3]. Să-i căutăm pe acești tineri așa cum i-ar căuta Hristos. Să-i privim fără aroganța versatului într-ale vieții, ci cu harisma Duhului Sfânt[4].

Mântuitorul a iubit copiii. I-a binecuvântat și le-a oferit Împărăția lui Dumnezeu cf. Marcu 10, 14. El a făcut nenumărate minuni în legătură cu copiii și tinerii: a înviat pe fiica lui Iair (Marcu 5, 21-43, Matei 9, 18-26), a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-16) și pe prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 1-46), a eliberat de sub puterea demonică pe băiatul demonizat (Marcu 9, 17-32) și pe fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28, Marcu 7, 24-30). A vindecat pe slujitorul sutașului (Matei 8, 5-13 și Luca 7, 1-10) și a privit cu dragoste la tânărul bogat cf. Marcu 10, 21 și cu îndurerare la tânărul din Pilda Fiului Risipitor cf. Luca 15, 11-32, ajuns în mocirla păcatelor. A vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge de 12 ani despre care am putea spune că era tânără, conform legilor medicale, „dar care murea lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei”[5] (Luca 8, 43-48). A primit darul de mir de la femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) – o altă tânără. De altfel, unul dintre apostoli era tânăr – Sfântul Evanghelist Ioan -. De asemenea, unii dintre ucenicii Sfântului Apostol Pavel erau tineri: Tihic, Trofim, Terţiu, Timotei şi Tit. De aici înțelegem că Mântuitorul „nu a rămas indiferent față de tineri. Dimpotrivă le-a arătat interes și i-a învăluit în prețuirea și dragostea Sa dumnezeiască [...] A privit cu îndurerare alunecările unora dintre tineri, dar nu i-a părăsit și nici nu și-a pierdut niciodată încrederea în posibilitățile lor refacere și reabilitare”^[6].

Dacă Hristos a crezut în tineri, indiferent de păcatele lor, cine suntem noi să nu fim alături de ei? Să credem în forța lor de schimbare, în puterea lor de respira aer curat! „Dar pentru aceasta este nevoie să urci muntele nevoințelor”[7]. Să urcăm pe muntele nevoințelor ducându-i în rugăciune în fața lui Hristos, o rugăciune care să ne mistuie și să căutăm să oferim răspunsuri și să căutăm răspunsuri în mijlocul tinerilor. „Locul unde vom găsi marile răspunsuri nu este altul decât în mijlocul tinerilor. Să nu ne amăgim cu poziționări periferice sau cu «fine» observații de duzină referitoare la profilul tânărului. Ar fi cel mai bine să coborâm în maidan și să-i privim în ochi pe acești «gangsteri», ba, mai mult, să le scanăm sufletul și să-i provocăm înspre orizonturi mai senine, fără pic de prejudecată. Strada arată altfel la firul ierbii decât din balcon”[8].

            Rămâne la latitudinea preoților, a noastră, a profesorilor de religie, a oamenilor Bisericii, cum gestionăm această situație și cum să le vorbim tinerilor de iubirea lui Hristos. Este cazul să ne întrebăm, acum mai mult ca niciodată: „Am făcut eforturi să-i înțelegem fără să-i stigmatizăm sau să-i etichetăm drept incurabili? V-ați întrebat de ce se moare în discoteci? Sau de ce se sting luminile în discoteci? Ați încercat să înțelegeți complexul fetei fără prieten sau teama tânărului de a nu reuși să fie cel mai bun, mai ales într-o societate concurențială, dar fără loialitate și spirit critic în actul concurenței? Din ce cauză îi este dat prietenului nostru să încerce și complexul părinților încuiați la minte, șablonați existențial? El este un consumist notoriu și alergic la sfaturi moralizatoare, stereotipii sterile, dorindu-și cu orice preț aur de original. Dar de ce toate astea?”[9]. Dacă nu am făcut asta până acum, să o facem de acum. A sosit momentul să fim alături de tinerii noștri.

            Hristos a fost foarte delicat cu tinerii și i-a înțeles. De asta îmi place Hristos, pentru că El a fost și este un „DELICAT”. Să fim delicați cu ei și noi, să încercăm să le înțelegem zbuciumul sufletesc, să-i îmbrățișăm și să-i ascultăm. Azi poate își aprind o lumânare în noaptea de Înviere, dar mâine își pot aprinde viața de lumina lui Hristos.

Să nu uităm că noi suntem învățători. Spunea Părintele Stăniloae, despre misiunea profetică a Mântuitorului, ceva și despre misiunea de învățător / profesor, Aceasta este una din misiunile culminante în lume „nu întrucât învățătorul descoperă o lume impersonală de idei și cunoștințe tehnice, ci întrucât se apleacă asupra unui suflet cu dragoste, făcându-l să crească până la înălțimea sa [a învățătorului, a profesorului n.n.], întrucât îi comunică nu lucruri exterioare, ci pe sine însuși, urmărind o identificare de destin cu ucenicul său, o ridicare a lui în «spațiul» cel mai lăuntric al său. E o lucrare din dragoste spre tot mai multă dragoste. Ea pornește din dragostea învățătorului, ca apoi, clipă de clipă, pe măsura ce de descoperă dragostea lui, să facă să se nască și cea a învățăcelului, legând printr-o dragoste tot mai adâncă cele două suflete și înființând un raport de totală înțelegere și negrăită comuniune între ele. Drumul învățăturii, ca adâncire a raportului între cele două persoane, este drumul spre comuniune, spre constituirea unei unități duale (Wirheit), fiind și drumul «mântuirii» uneia dintre cele două persoane, al creșterii ei la rang de subiect capabil de comuniune. Învățătorul e cel ce-și apropie mai strâns sufletul său de sufletul altuia, misiunea lui e slujba în favoarea umanității, a dezvoltării ei în fiecare ins. Deși în raportul învățător-învățăcel, primul are o poziție superioară, ultimul se simte la fel de fericit; nici cel dintâi nu observă în trăirea sa intimă și continuă superioritatea sa, nici cel din urmă inferioritatea sa. Fiecare uită de sine și vede numai pe celălalt atârnându-și tot rostul existenței de el; niciunul nu se simte dezavantajat. E o ierarhie fără distanță, fără mândrie și umilire. Dacă este o inegalitate funcțională, ea constituie pentru cel superior o obligație de slujire, nu un titlu de revendicări, iar la cel inferior ea e transformată în egalitate prin dragoste. Respectul se împreună cu dragostea. Astfel, raportul învățător-învățăcel e modelul desăvârșit al oricărei relații între ființele spirituale de grad deosebit”[10].

            Iată, ce dar minunat! Ce dar făcut nouă de Fiul lui Dumnezeu, acela de a fi învățători. Mântuitorul a dus la desăvârșire chipul învățătorului, al împreunării cuvântului cu dragostea[11]. Spunea, în continuare, Părintele Stăniloae că „dacă slujba de învățător e tot ce mai nobil pe pământ, fiind legată de lumină și având ca scop creșterea omului spiritual în dragoste și comuniune, ea e de la Dumnezeu. Învățătorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de El. la Dumnezeu este izvorul învățăturii și El singur are capacitatea de-a Se face însuși învățătorul desăvârșit al oamenilor, înființând între El și ei în formă perfectă raportul de Învățător și învățăcei”[12].

            Vom fi responsabili în fața lui Hristos de modul în care i-am tratat pe tineri. De aceea, închei printr-un cuvânt la care să medităm îndelung:

            „Tinerii sunt viitorul unei familii? Tinerii sunt viitorul unui popor. Tinerii sunt viitorul întregi lumi. Ei sunt purtătorii forței biologice menită să asigure continuitatea fizică a familiei, a poporului, a neamului omenesc. Dar în același timp tinerii sunt și purtătorii energiei sufletești capabile să preia valori viabile de la antecesori, să le sporească cu creații proprii și în condiții noi de viață, să asigure mersul înainte al lumii. Tineretul nu constituie numai o generație biologică, dar și istorică, în înțelesul că el aduce în circuitul vieții aptitudini și sensibilități noi, năzuințe spre cunoaștere și creație, spre înnoiri în toate domeniile de activitate. Tineretul e forța propulsivă a vieții, a istoriei. Fără tineri istoria ar încremeni în inerție. Viața ar stagna, ar fi curmată orice mișcare spre viitor. Tineretul constituie acea forță motrică capabilă să împiedice anchilozarea și să imprime istoriei o dinamică tinzând spre forme de viață din ce în ce mai evoluate. În general tineretul a fost întotdeauna și pretutindeni prețuit ca factorul în care oamenii își concentrau toate nădejdile lor de mai bine”[13].

           

---

[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, Sibiu, 2008, p. 113.

[2] Ovidiu Bârsan, Gânduri neastâmpărate. Iscodiri, deslușiri și temeri care ne privesc, Doxologia, Iași, 2018, p. 122.

[3] Ibidem, p. 120.

[4] Ibidem, p. 121.

[5] † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Basilica, București, 2016, p. 284.

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Chemări la slujire, ed. Andreiana / InfoArt Media, Sibiu, 2012, p. 162.

[7] Ovidiu Bârsan, op. cit., p. 121.

[8] Ibidem, pp. 120-121.

[9] Ovidiu Bârsan, op. cit., pp. 121-122.

[10] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 264-265.

[11] Ibidem, p. 265

[12] Ibidem, p. 266.

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 158.

Profesorul – un evantai de roluri - Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș

      

Profesorul – un evantai de roluri

      Profesorul este un facilitator, un dinamizator, un urmăritor al cuiva pe care dorește să-l pună pe o cale, să-l provoace, să-l potențeze, să-l înalțe. Este acel alter ego care însoțește și ajută copilul sau tânărul să se descopere, să reflecteze, să se cunoască pe sine, să se dirijeze. E un fel de „schelă” la care recurgem, într-o anumită perioadă, pentru construi o clădire, după care, după o perioadă, dispare pentru ca edificiul să se înfățișeze în toată specificitatea și splendoarea lui.

       Care sunt calitățile pentru a fi un bun profesor? Întâi de toate, e nevoie de prezența unor abilități bazale, inițiale, ce ar trebui testate chiar la intrarea în dispozitivul de formare a profesorilor, având un caracter eliminatoriu: a) sociabilitate, capacitate empatică, dragoste față de copil și b) preexistența unui palier cultural destul de bine consolidat la nivelul aspirantului (cultură generală multidirecțională, cunoașterea și folosirea corectă a limbii române). Apoi, invocăm calitatea de model viu, psihocomportamental al profesorului, prin ce comunică și cum se comportă. Profesorul trebuie să își asume statutul unui delegat al comunității care va transmite un sistem de valori dinspre societate către individ; el nu se mai reprezintă pe el însuși, ci devine exponentul vremii și al lumii lui, difuzând, înspre predecesori, ceea ce înaintașii sau contemporanii au creat: idei, forme expresive, experiențe semnificative, comportamente dezirabile la un moment dat.  De asemenea, un bun profesor trebuie să dispună de o consistentă cultură științifică în domeniul pe care îl reprezintă, să fie la curent cu ceea ce este nou și relevant în disciplina pe care o predă. Ca să îi înveți pe alții matematică sau filosofie, trebuie să îți interiorizezi cunoștințe, metodologii, abilități, atitudini etc. congruente cu moduri ale cunoașterii sau ale practicii specifice domeniului pe care îl reprezinți.

Citește mai departe la https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/profesorul-un-evantai-de-roluri-23172 

Sunt profesor

Sunt profesor

Sunt profesor.

M-am născut în primul moment în care din gura unui copil a ieșit o întrebare.

Am fost foarte mulți oameni în foarte multe locuri.

Am fost Socrate, care i-a învățat pe tinerii din Atena să descopere lucruri noi punând întrebări.

Am fost Ann Sullivan, care i-a descris secretele universului lui Helen Keller.

Sm fost Esop și Hans Christian Andersen, care au revelat multe adevăruri prin povestirile și fabulele lor.

Am fost Marva Collins, care s-a luptat pentru dreptul la educație al tuturor copiilor.

Am fost Mary McCelod Bethune, care a construit un colegiu pentru comunitatea sa, folosind lăzi portocalii în loc de pupitre.

Și am fost Bel Kaufman, care s-a luptat să urce pe scara care cobora[1]...

Am fost Bokker T. Washington[2], Buddha, Confucius, Ralp Waldo Eemrson, Leo Buscaglia, Moise și Iisus.

Am fost de asemenea mulți alți profesori, ale căror nume și fețe au fost uitate demult, dar ale căror lecții și caractere vor rămâne întotdeauna vii prin realizările elevilor lor.

Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei elevi, am râs emoționat la nașterea copiilor lor și am plâns îndurerat, cu capul plecat, în fața mormintelor care au înghițit prematur corpurile lor mult prea tinere.

De-a lungul vremii mi s-a cerut să fiu actor, prieten, medic, antrenor, să găsesc articole pierdute, să împrumut bani, să fiu șofer de taxi, psiholog, înlocuitor de părinte, vânzător, politician și păstrător al credinței.

Deși am folosit hărți, incantații, formule, verbe, istorii și cărți, nu i-am putut învăța niciodată nimic pe elevii mei, căci ei sunt întotdeauna proprii lor profesori și nimeni din afară nu le poate spune vreodată cine sunt.

Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cel mai atent. Cel mai mare talent al meu constă în acceptarea apreciativă a lecțiilor pe care mi le predau elevii mei.

Nu mi-am propus niciodată să mă îmbogățesc din punct de vedere materiale, dar sunt totuși un căutător de comori, căci caut întotdeauna noi oportunități pentru ca elevii mei să își poată folosi propriile talente, multe dintre ele ascuns dincolo de zidurile de autoapărare pe care și le-au construit singuri.

Nu există om care muncește mai fericit ca mine.

Un medic aduce pe lume o viață nouă, într-un moment cu adevărat magic. Eu asist zilnic la renașterea acestei vieți prin punerea de noi întrebări, prin semnarea de noi idei și de noi prietenii.

Un arhitect știe că dacă va construit o clădire cu atenție aceasta va rezista secole la rând. Un profesor știe că dacă v-a construit cu iubire și în spiritul adevărului, construcția sa va dura de-a pururi.

Sunt un luptător, căci mă lupt zilnic cu presiunea semenilor mei, cu negativitatea, cu teama, cu conformismul, cu prejudecățile, cu ignoranța și cu apatia. Din fericire, am aliați de nădejde: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părinților, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Iubirea și Râsul. Aceștia nu-mi refuză niciodată sprijinul lor.

Și cui i-aș putea mulțumi pentru această viață minunată pe care am norocul de a o trăi dacă nu vouă, părinților? Căci voi mi-ați dat făcut marea onoare de a-mi încredința marea voastră contribuție la eternitate: copii voștri.

Așadar, am un trecut bogat în amintiri și un prezent provocator, aventuros și amuzant, care îmi permite să mă joc cu viitorul altor oameni.

Sunt profesor... și îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru acest lucru.

John W. Schlatter[3]

---

[1] Bel Kaufman – educatoare americană, celebră pentru romanul Să urci pe scara care coboară, publicat în anul 1965 (n. tr.).

[2] Personalitate americană de culoare. S-a născut sclav pe o plantație, dar a sfârșit prin a crea o școală pentru comunitatea sa, într-o magazie descoperită și într-o casă de rugăciune a metodiștilor negri. Când ploua era nevoie ca un elev să țină umbrela deschisă deasupra profesorului (n. tr.).

[3] Jack Canfiel și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducerea din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 119-121.

Nu vă bateți joc de profesori! Constantin Cucoș

Nu vă bateți joc de profesori!

Constantin Cucoș

Unele „întâmplări” cu conotație morală, petrecute în spațiul școlar (copii abuzați de educatori, profesori agresați de elevi etc.), readuc în atenție dimensiunea etică a profesiei didactice și necesitatea decelării și respectării unei normativități pe măsură. Cum „bruiajul ” deontologic s-a intensificat în spațiul social și mediatic, era de așteptat ca acesta să influențeze mai intens și zona educației. Am abordat această problematică de mai multe ori[i]; dorim acum să ne referim la un alt versant al problematicii și anume la limitele intervenției celeilalte părți a binomului educator-educat, punând o serie de întrebări, de tipul: ce și cât îi este îngăduit elevului (și celor care se află în spatele acestuia: părinți, tutori, instanțe mediatice, comunitare etc.) în relația didactică? Care sunt avantajele, limitele sau pericolele acestor intervenții? Nu cumva și profesorul poate fi abuzat? Pe el cine îl apără în fața celor care îi discreditează munca sau pun presiune pe activitatea ce o desfășoară?

Poate că ar trebui să începem cu una dintre cele mai „ascunse” forme de inferiorizare a statutului profesoral, și anume condiția lui simbolică și materială determinată prin subfinanțările la scară macro, care nu au cum să nu afecteze și autoritatea sa deontică (și chiar deontologică). O educație de calitate se face nu numai prin har și dăruire dezinteresată (necesare, dar nu și suficiente), ci și prin niște pârghii care cauționează (sau obligă) la producerea unor acte didactice de înalt nivel, la relaționări educaționale de un anumit tip. Apoi, tot la nivel macro, mai acuzăm și o legislație impredictibilă, dezarticulată, ambiguă ce încurajează birocratizarea, formalismul, voluntarismul și care poate, de asemenea, să sape la temelia acțiunilor concrete desfășurate de acesta. Nu mai vorbim de legi de-a dreptul prost croite, care facilitează sau creează contextul implicării unor membri ai corpului profesoral (cu știință sau fără) în activități ce subminează însăși esența acestei misii (meditații, compromisuri evaluative, girarea unor „opere” academice discutabile etc.).

Mai există și riscul înregimentării ideologice a unor oamenii ai școlii în zone ale politicului prin felul cum sunt fixați managerii (pornind de la directorii de școli și până la alegerea corpului de inspectori școlari sau a decidenților de la centru) prin concursuri „aranjate”, după criterii care nu au de a face cu competența lor administrativă sau didactică. Aceste anomii valorice devin vizibile în sistem (profesorii se cunosc între ei) și generează neîncredere și demotivare la nivelul corpului profesoral. Nu mai vorbesc de unele ingerințe sau persiflări explicite ale unor politicieni ce își depășesc prerogativele sau competențele (vezi cazul primarului din Baia Mare ce a subminat, anul trecut, autoritatea directorului unui liceu de prestigiu în fața elevilor, acesta fiind nevoit să își prezinte demisia de onoare).

Însă, cele mai dese și evidente derapaje etice survin la nivelul procesului didactic ca atare. La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității” statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă (ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea, el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să predea, ce să predea, cum și ce să facă… Astfel de ingerințe sunt nepermise, cu excepția unor derapaje evidente ce trebuie aduse la cunoștința conducerii școlii. Când e cazul, prin anumite proceduri, se va trece la verificări, corecții, sancțiuni. Nu punem în chestiune necesitatea unei monitorizări valorice a procesului didactic; ne referim doar la legitimitatea acestor sugestii, la expertiza purtată de diferiți intervenienți.

Apoi, în raport cu prezervarea intimității și protejării persoanelor antrenate în educație punem în discuție și noi tipuri de violentare. În condițiile apariției noile tehnologii de înregistrare, nu este deontologic ca secvențe sau situații din timpul lecției să fie filmate și externalizate mediatic, să fie discutate și interpretate în fel și chip de necunoscători. A lucra sub teroarea că poți apărea pe „YouTube” sau „la ziar” reprezintă o situație inacceptabilă din toate punctele de vedere, chiar dacă transparența trebuie să fie cuvântul de ordine (cel puțin, la nivelul celor din interiorul sistemului). Și asta nu că profesorul ar avea ceva de ascuns, ci pentru că de-contextualizarea situațiilor de predare-învățare și reinterpretarea făcute de nespecialiști ar putea conduce la concluzii nepertinente, fanteziste, catastrofice. Orice meserie are o „bucătărie” a ei ce poate fi apreciată, aprobată, dezavuată doar de cunoscători.

Autoritatea profesorală este în declin, fiind afectată atât din exterior, prin inferiorizări voite sau contextuale, dar și din interior, de chiar unele cadre didactice care nu ajung la altitudinea menirii. Formarea inițială pentru această profesie nu este predeterminată de o selecție minimală de ordin psiho-relațional, iar intrarea în învățământ este deficitară. Aceasta face ca sistemul să fie „infestat” de persoane fără vocație, ținută morală sau aptitudini minimale, deficiențele lor fiind transferate întregului corp profesoral prin insidioase și periculoase generalizări. Dacă unii profesori prezintă carențe moral-profesionale, asta nu înseamnă că toți sunt la fel…

Așadar, să nu-i punem la zid pe profesori în mod indistinct și fără motiv. Pe cei care merită să fie criticați, să-i criticăm, iar pe cei vrednici, să-i lăudăm. Că și așa nu se aleg cu prea multe bucurii pentru ceea ce fac!…

[i] De pildă, în Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2006 (paragraful Schiță pentru o deontologie a cadrelor didactice) sau De ce e nevoie de un reglaj etic în educație în www.constantincucos.ro/2014/08/de-ce-e-nevoie-de-un-reglaj-etic-in-educatie

Sursa: https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/nu-va-bateti-joc-de-profesori-6690

Ce își amintesc copiii despre profesorii lor

Ce își amintesc copiii despre profesorii lor

Lori Gard este educatoare la Bloomfield Elementary School din Canada. Textul-scrisoare intitulat ”Ce își amintesc copiii despre profesorii lor”, pe care ea l-a publicat pe blogul personal în semn de susținere pentru o colegă mai tânără, a fost preluat și de Huffington Post și, de atunci, e tot mai citit de profesori din întreaga lume. Iată-l azi și în limba română (în dar, cu drag!), un mesaj remarcabil despre ce este, de fapt, vorba în educație și ce înseamnă un profesor bun:

”Draga mea  tânără profesoară de la capătul coridorului,

Te-am văzut cum ai trecut în viteză pe lângă mine. În mare grabă, să apuci să  bagi ceva în gură până nu sună iar copoțelul de intrare. Am văzut după ochi că erai tensionată. Aveai cute pe frunte. Și te-am întrebat cum îți mai merge și ai oftat.

”Bine, ce să zic”, mi-ai răspuns.

Dar știam că nu era nici pe departe ”bine”.  Am observat cât erai de stresată. Și era clar că presiunea creștea. Și m-am uitat la tine și am hotărât să te opresc chiar în acel moment și în acel loc. Să te întreb cum îți merge cu adevărat. Oare am făcut acest lucru pentru că am văzut în tine o fărâmă din ceea ce sunt chiar eu?

Mi-ai zis că ești foarte ocupată, că sunt multe de făcut. Că e prea puțin timp să le faci pe toate. Am ascultat și apoi ți-am spus cam așa.

Ți-am zis să ții minte că, în cele din urmă, nu e vorba despre planuri de lecții. Nu e vorba de chestiile alea drăguțe pe care le facem noi, profesorii,  tot felul de materiale  pe care le creăm, poveștile pe care le citim, citatele pe care le plastifiem. Nu, nu astea contează cel mai mult.

Și m-am uitat la tine cum stăteai acolo  împovărată de griji și stresată și ți-am zis că ce contează e să fii cu adevărat acolo pentru  copiii aceia care sunt elevii tăi . La final, cei mai mulți dintre ei nu își vor aminti ce planuri de lecție grozave ai scris. Nu își vor aminti ce materiale nemaipomenite ai afișat pe pereții clasei. Cât de corect așezate și cât de curate erau rândurile de bănci.

Nu, nu își vor aminti nici de cât de minunat arăta sala de clasă.

În schimb, își vor aminti de tine.

De bunătatea ta, de empatia ta. De grija și preocuparea ta. Își vor aminti că ți-ai făcut timp să îi asculți. Că te-ai oprit să îi întrebi ce mai fac. Nu așa, de complezență, ci ce mai fac cu adevarat. Își  vor aminti de ce le-ai spus despre tine - desprea casa ta, despre câinele tău, despre copiii tăi. Își vor aminti de râsul tău. Își vor aminti că ai stat cu ei la masa de prânz și ai vorbit cu ei.

A fi disponibil.

A fi bun la suflet.

A fi compătimitor.

A fi transparent.

A fi autentic.

A fi înțelept.

A fi tu însuți.

Pentru că, în cele din urmă, ceea ce contează ești doar TU.

Ce contează pentru acei copii care stau în fața ta cu picioarele strânse sub băncile alea în care abia mai încap, ce contează pentru ei ești  tu.

Tu ești cea care le marchează viața.

Și, când am văzut că aveai lacrimi în ochi și te cuprindeau  emoțiile, ți-am zis să nu te mai omori așa cu firea și ți-am zis că propriile tale așteptări  sunt cea mai mare sursă de stres. Pentru că noi, cei cărora le pasă cu adevărat, suntem adeseori mai duri cu noi înșine decât sunt elevii noștri. Ne chinuim mintea pentru că uneori dăm greș .Ne spunem mereu că nu am făcut destul. Ne comparăm cu alții. Ne străduim  până la epuizare să facem o lecție bună. Sau cea mai dinamică activitate. Sau cea mai atractivă prelegere.

Pentru că vrem ca elevii noștri să creadă că suntem cei mai buni în ceea ce facem și că atingem excelența prin a face. Uităm însă un lucru și o facem adesea. Excelența se atinge  mai ales prin a fi.

Și toți elevii pe care îi știu au avut cuvinte de laudă pentru profesorii  care au arătat că le pasă.

Vezi tu,  în cele din urmă copiii văd adevărul. Și dacă profii mai vorbăreți  îi fac să se simtă bine o perioadă de timp, doar empatia constantă îi ține pe copii legați de noi. E vorba de relația pe care o construim cu ei. De timpul pe care îl investim pentru ei. Sunt acele mici feluri în care știm să ne oprim și le arătăm ca ne pasă. E dragostea pe care o împărtășim cu ei:  dragostea de învățătură. Și de viață. Și, cel mai important,  de oameni.

Și în timp ce ce ne zbatem să atingem excelența în profesia noastră, în aceste zile de constrângeri financiare și sub presiunea unor cerințe tot mai mari care vin ”de sus” trebuie să rămânem pe calea cea bună. Pentru noi  înșine și pentru elevii noștri. Pentru că omenescul din noi e ceea ce contează cu adevărat.

Tu, profesorul, ești cel care contează  pentru ei cu adevărat.
Așa că, du-te înapoi  în clasa ta și privește cu atenție. Uită-te la ce se află dincolo de teancul de hârtii de pe catedră, dincolo de lista de  e-mailuri  care te așteaptă. Și vei vedea că e în tine, chiar acolo în tine însuți. E acolo, puterea de a avea impact e acolo. Șansa unică, care ți se dă  o dată în viață, de a produce o schimbare și a influența  destinul  unui copil. Iar tu poți face asta  chiar acum.

Acolo unde te afli, așa cum ești.

Pentru  că ceea ce ești tu acum e ceea ce trebuie să fii pentru ei azi. Iar cine vei fi tu mâine va depinde mult de cine și de ce decizi tu să fii azi.

Iar asta e în tine. Știu sigur că este.

Cu drag,

Cealaltă profă de la capătul coridorului

 (sursa:  http://pursuitofajoyfullife.com/)

Sursa: https://ancatirca.blogspot.ro/2014/12/ce-isi-amintesc-copiii-despre.html?showComment=1517157777944#c459428245768094295 Reforma la firul ierbii este și pe facebook. 

Dragi profesori MULȚUMIM! - prof. Marius C. Cimpoae

Dragi profesori MULȚUMIM!

            A fi profesor înseamnă a te ridica deasupra tuturor elevilor şi, totuşi, a te coborî ”la mintea lor”.

*A fi profesor înseamnă a fi capabil de a face 180 de lucruri în acelaşi timp, care nu au nicio legătură cu obiectul pe care îl predai.

*A fi profesor înseamnă a comunica zilnic tuturor elevilor cunoştinţe fundamentale pentru ei şi, în cele mai multe cazuri, să şi ai dreptate.

*A fi profesor înseamnă a-ţi găsi mai mult timp pentru alţii decât pentru tine.

*A fi profesor înseamnă a avea veşnic pe faţă un zâmbet care poate rezista reducerilor de salariu, copiilor cu probleme, părinţilor îngrijoraţi.

*A fi profesor înseamnă a-ţi continua meseria şi atunci când părinţii îţi pun fiecare mişcare la îndoială şi când alţii nu te susţin.

*A fi profesor înseamnă a avea 6 perechi de mâini, să ajungi să le faci pe toate, dar mai ales 3 perechi de ochi: o pereche să-l vadă pe elev aşa cum este el în realitate şi nu cum l-au etichetat alţii; altă pereche să fie plasată la spate pentru ca profesorul să vadă ce nu este de văzut, dar trebuie cunoscut; ochii din faţă sunt doar pentru a vedea cum se comportă copilul, pentru ca mai apoi să poată reflecta asupra acestui comportament şi să poată spune: “ Înţeleg şi cred în tine”.

*A fi profesor înseamnă a veni la muncă chiar şi când eşti bolnav, înseamnă a preda unei clase de copii care nu vor să înveţe, înseamnă a păstra un loc special în inima ta pentru copiii care nu sunt ai tăi, înseamnă a înţelege toate frământările prin care trec cei aflaţi în dificultate.

*A fi profesor înseamnă a avea inimă bună, dar şi dură uneori, înseamnă a juca câte o scenetă în fiecare oră cu alţi actori.

*A fi profesor înseamnă a avea pe obraz o lacrimă: pentru bucuria şi mândria de a vedea cum un copil reuşeşte să rezolve şi cea mai mică sarcină; pentru singurătatea copiilor cărora le e greu să se adapteze; pentru compasiunea faţă de sentimentele părinţilor. Lacrima pe obraz vine din durerea de a nu putea ajunge la unii copii şi dezamăgirea pe care o simt ei; vine când profesorul a stat un an sau mai mulţi cu o clasă şi trebuie să-şi ia rămas bun de la acei copii şi să fie gata să întâmpine o nouă generaţie.

*Cine poate să înţeleagă toate acestea, acela înseamnă că e profesor şi drumul lui, cu bucurii şi cu dezamăgiri, se va împleti cu destinul copiilor pe care îi va educa şi îi va pregăti pentru viaţă. via Daniel Alex Milencovici

Dragi colegi de pretutindeni, vă doresc tuturor sănătate şi înțelepciune, putere de muncă, dar şi realizări frumoase alături de elevii noştri!

prof. Marius C. Cimpoae

Sursa: https://dininimapentrutine.wordpress.com/2017/10/05/dragi-profesori-multumim/

Metoda K-W-L (Know – Want to know – Learned) (Știu – Vreau să știu - Am învățat)

Metoda K-W-L (Know – Want to know – Learned)

(Știu – Vreau să știu - Am învățat)

            Definiție: K-W-L este metoda utilizată în vederea valorificării cunoștințelor și experiențelor anterioare ale elevilor, în vederea optimizării învățării.

Etape în utilizarea metodei

1.      Profesorul anunță tema care urmează să fie supusă dezbaterii, iar apoi realizează pe

tablă un tabel în care va nota: ceea ce știu deja elevii, ceea ce doresc să știe, iar la sfârșitul activității, ceea ce au învățat despre subiectul aflat în discuție.

Știu/cred că știu	Vreau să știu	Am învățat

2.      Elevii notează pe o fișă, individual sau în perechi, ideile pe care le cunosc referitor

la tema propusă, precum și ceea ce doresc să știe.

3.      Ideile notate pe fișe de către elei vor fi discutate cu întreaga clasă, iar cele care sunt

acceptate de către întreg colectivul sunt scrise în tabel.

4.      Neclaritățile/ așteptările elevilor, identificate pe baza discuțiilor, vor fi scrise în co-

loana a doua a tabelului.

5.      Se realizează transmiterea cunoștințelor/ se analizează materialele complementare

(casete video, articole din ziar etc.) în vederea clarificării problemelor necunoscute sau neînțelese de elevi,

6.      Elementele noi, desprinse în urma discuțiilor, vor fi trecute în coloana a treia.

Această etapă presupune comunicarea noilor cunoștințe, dar și compararea acestora u noțiunile studiate anterior și cu expectanțele elevilor, exprimate în primele două coloane. Pot fi puse următoarele întrebări: Care sunt noile cunoștințe dobândite? Cum răspund acestea la întrebările inițiale? Care întrebări au rămas fără răspuns? Există răspunsuri pentru care nu am formulat întrebări? Ce ați dori să aflați în plus despre acest subiect?

Aspecte legate de utilizarea metodei

Este important ca fiecare elev să aibă posibilitatea de a-și expune punctul de vedere, pe parcursul discuțiilor.

În măsura în care anumite întrebări ele elevilor nu-și găsesc răspuns pe parcursul activității, profesorul va reveni în activitățile (orele) următoare la fiecare dintre acestea.

Este necesar să se realizeze o cât mai bună legătură între ceea ce elevii cunosc deja din lecțiile anterioare, ceea ce-și doresc să cunoască și nivelul de cunoaștere atins de ei la finalul lecției[1].

---

[1] Dorin Opriș, Monica Opriș, Metode active de predare-învățare, ed. Sf. Mina, Iași, 2008, pp. 112-113.

loading..