Nu vă bateți joc de profesori!
Constantin Cucoș
Unele
„întâmplări” cu conotație morală, petrecute în spațiul școlar (copii abuzați de
educatori, profesori agresați de elevi etc.), readuc în atenție dimensiunea
etică a profesiei didactice și necesitatea decelării și respectării unei
normativități pe măsură. Cum „bruiajul ” deontologic s-a intensificat în
spațiul social și mediatic, era de așteptat ca acesta să influențeze mai intens
și zona educației. Am abordat această problematică de mai multe ori[i]; dorim acum să ne referim la un alt
versant al problematicii și anume la limitele intervenției celeilalte părți a
binomului educator-educat, punând o serie de întrebări, de tipul: ce și cât îi
este îngăduit elevului (și celor care se află în spatele acestuia: părinți,
tutori, instanțe mediatice, comunitare etc.) în relația didactică? Care sunt
avantajele, limitele sau pericolele acestor intervenții? Nu cumva și profesorul
poate fi abuzat? Pe el cine îl apără în fața celor care îi discreditează munca
sau pun presiune pe activitatea ce o desfășoară?
Poate că ar
trebui să începem cu una dintre cele mai „ascunse” forme de inferiorizare a
statutului profesoral, și anume condiția lui simbolică și materială determinată
prin subfinanțările la scară macro, care nu au cum să nu afecteze și
autoritatea sa deontică (și chiar deontologică). O educație de calitate se face
nu numai prin har și dăruire dezinteresată (necesare, dar nu și suficiente), ci
și prin niște pârghii care cauționează (sau obligă) la producerea unor acte
didactice de înalt nivel, la relaționări educaționale de un anumit tip. Apoi,
tot la nivel macro, mai acuzăm și o legislație impredictibilă, dezarticulată,
ambiguă ce încurajează birocratizarea, formalismul, voluntarismul și care
poate, de asemenea, să sape la temelia acțiunilor concrete desfășurate de
acesta. Nu mai vorbim de legi de-a dreptul prost croite, care facilitează sau
creează contextul implicării unor membri ai corpului profesoral (cu știință sau
fără) în activități ce subminează însăși esența acestei misii (meditații,
compromisuri evaluative, girarea unor „opere” academice discutabile etc.).
Mai există
și riscul înregimentării ideologice a unor oamenii ai școlii în zone ale
politicului prin felul cum sunt fixați managerii (pornind de la directorii de
școli și până la alegerea corpului de inspectori școlari sau a decidenților de
la centru) prin concursuri „aranjate”, după criterii care nu au de a face cu
competența lor administrativă sau didactică. Aceste anomii valorice devin
vizibile în sistem (profesorii se cunosc între ei) și generează neîncredere și
demotivare la nivelul corpului profesoral. Nu mai vorbesc de unele ingerințe
sau persiflări explicite ale unor politicieni ce își depășesc prerogativele sau
competențele (vezi cazul primarului din Baia Mare ce a subminat, anul trecut,
autoritatea directorului unui liceu de prestigiu în fața elevilor, acesta fiind
nevoit să își prezinte demisia de onoare).
Însă, cele
mai dese și evidente derapaje etice survin la nivelul procesului didactic ca
atare. La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității”
statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să
facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează
și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă
(ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără
girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu
competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea,
el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la
oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu
ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date
învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să
predea, ce să predea, cum și ce să facă… Astfel de ingerințe sunt nepermise, cu
excepția unor derapaje evidente ce trebuie aduse la cunoștința conducerii
școlii. Când e cazul, prin anumite proceduri, se va trece la verificări,
corecții, sancțiuni. Nu punem în chestiune necesitatea unei monitorizări
valorice a procesului didactic; ne referim doar la legitimitatea acestor
sugestii, la expertiza purtată de diferiți intervenienți.
Apoi, în
raport cu prezervarea intimității și protejării persoanelor antrenate în
educație punem în discuție și noi tipuri de violentare. În condițiile apariției
noile tehnologii de înregistrare, nu este deontologic ca secvențe sau situații
din timpul lecției să fie filmate și externalizate mediatic, să fie discutate
și interpretate în fel și chip de necunoscători. A lucra sub teroarea că poți
apărea pe „YouTube” sau „la ziar” reprezintă o situație inacceptabilă din toate
punctele de vedere, chiar dacă transparența trebuie să fie cuvântul de ordine
(cel puțin, la nivelul celor din interiorul sistemului). Și asta nu că
profesorul ar avea ceva de ascuns, ci pentru că de-contextualizarea situațiilor
de predare-învățare și reinterpretarea făcute de nespecialiști ar putea conduce
la concluzii nepertinente, fanteziste, catastrofice. Orice meserie are o
„bucătărie” a ei ce poate fi apreciată, aprobată, dezavuată doar de
cunoscători.
Autoritatea
profesorală este în declin, fiind afectată atât din exterior, prin
inferiorizări voite sau contextuale, dar și din interior, de chiar unele cadre
didactice care nu ajung la altitudinea menirii. Formarea inițială pentru
această profesie nu este predeterminată de o selecție minimală de ordin
psiho-relațional, iar intrarea în învățământ este deficitară. Aceasta face ca
sistemul să fie „infestat” de persoane fără vocație, ținută morală sau
aptitudini minimale, deficiențele lor fiind transferate întregului corp
profesoral prin insidioase și periculoase generalizări. Dacă unii profesori
prezintă carențe moral-profesionale, asta nu înseamnă că toți sunt la fel…
Așadar, să
nu-i punem la zid pe profesori în mod indistinct și fără motiv. Pe cei care
merită să fie criticați, să-i criticăm, iar pe cei vrednici, să-i lăudăm. Că și
așa nu se aleg cu prea multe bucurii pentru ceea ce fac!…
[i] De pildă, în Pedagogie, Editura
Polirom, Iași, 2006 (paragraful Schiță pentru o deontologie a
cadrelor didactice) sau De ce e nevoie de un reglaj etic în
educație în
www.constantincucos.ro/2014/08/de-ce-e-nevoie-de-un-reglaj-etic-in-educatie
