Episodul 1 – Dumnezeu te vede

Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Anne Frank – Fata care a scris lumină în mijlocul întunericului

 

Amsterdam, vara anului 1942.

O fetiță de treisprezece ani își primește de ziua ei un caiet mic, legat în coperți roșii cu carouri, fără să știe că acel dar modest avea să devină una dintre cele mai importante cărți din istoria omenirii.

Îl deschide, zâmbește și scrie cu litere rotunde:

 „Sper că vei fi un prieten bun pentru mine, Kitty.”

Așa a început Jurnalul Annei Frank – o conversație cu un prieten imaginar, scrisă dintr-un loc ascuns, într-un timp în care speranța era aproape un act de rebeliune.

Anne Frank s-a născut în 1929, la Frankfurt, într-o familie evreiască obișnuită, iubitoare și modernă.

Dar când naziștii au ajuns la putere, părinții ei, Otto și Edith Frank, au înțeles repede că Germania nu mai era un loc sigur.

Au fugit în Olanda, sperând că acolo viața va continua normal.

Pentru o vreme, așa a fost.

Anne mergea la școală, râdea cu prietenele, visa să devină scriitoare.

Dar în 1940, Germania a invadat Olanda, iar legile antievreiești au început să apară una după alta, tăind din libertate cu precizia rece a unui cuțit:

evreii nu mai aveau voie în parcuri, în cinematografe, la școală, nu mai aveau voie să meargă cu tramvaiul, să dețină afaceri, să trăiască la fel ca ceilalți.

Și, treptat, au început să dispară.

Când sora Annei, Margot, a primit ordinul de deportare către un „lagăr de muncă”, familia Frank a știut că trebuie să dispară și ea – dar nu în moarte, ci în ascundere.

Anexa secretă

Pe 6 iulie 1942, familia Frank s-a refugiat într-un loc ascuns în spatele biroului unde lucra Otto Frank, pe Prinsengracht 263 – o clădire din centrul Amsterdamului.

O ușă secretă, mascată de o bibliotecă rotativă, ducea către „anexa secretă”: o serie de camere mici, reci, unde aveau să trăiască ascunși peste doi ani.

În acele încăperi tăcute, Anne a început să scrie.

Scria în fiecare zi, despre tot – despre frică, despre foame, despre zgomotele pașilor de afară care o făceau să tresară, dar și despre dragoste, visuri, curiozitate, dorința de a trăi.

În timp ce de afară se auzeau sirene, împușcături și pași de soldați, ea nota în jurnal:

 „În ciuda a tot ceea ce se întâmplă, eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor”.

Cum poate o copilă să creadă asta, în mijlocul unui război care ucidea milioane?

Poate pentru că Anne nu voia să lase ura să-i ucidă sufletul.

Sfârșitul tăcerii

În august 1944, cineva a trădat ascunzătoarea.

Gestapo-ul a venit brusc, a spart tăcerea și a ridicat pe toți cei ascunși.

Anne, sora ei și părinții au fost duși mai întâi la Auschwitz, apoi deportați în Bergen-Belsen, un alt lagăr al morții.

În primăvara anului 1945, când războiul era aproape terminat, Anne și Margot au murit de tifos, într-un cort murdar, înconjurate de mii de trupuri fără viață.

Avea doar 15 ani.

Câteva luni mai târziu, lagărul a fost eliberat.

Doar Otto Frank, tatăl ei, a supraviețuit.

Când s-a întors la Amsterdam, a găsit jurnalul fiicei sale, salvat de o prietenă care îl găsise după arestare.

A citit paginile și a plâns – nu doar pentru ce pierduse, ci pentru ce lumina rămăsese în acele rânduri.

A decis să-l publice.

În 1947, a apărut prima ediție a „Jurnalului Annei Frank”, iar vocea acelei fete care scrisese dintr-un colț de întuneric a început să străbată lumea întreagă.

Moștenirea Annei Frank

De atunci, milioane de oameni au citit jurnalul.

Unii au plâns, alții au fost rușinați, alții au învățat ce înseamnă curajul tăcut al unui copil care a știut să rămână om într-o lume care își pierduse umanitatea.

Casa unde s-a ascuns familia Frank este astăzi muzeu – Casa Annei Frank –, un loc unde vizitatorii merg în liniște, ating pereții și simt aerul greu al acelei istorii.

Dar poate cea mai mare moștenire nu este casa, nici cartea, ci credința Annei: credința că binele există, chiar și atunci când este îngropat sub ruine.

Morala

Anne Frank ne învață că lumina nu are nevoie de spațiu, ci de credință.

Că și într-un pod întunecat, înconjurat de frică, poți scrie fraze care strălucesc mai tare decât războiul.

Că adevărata rezistență nu înseamnă ură, ci speranță.

Ea nu a avut timp să devină femeie, dar a devenit conștiința unei lumi întregi.

Prin cuvintele ei, și-a depășit moartea, și-a învins frica, și a dovedit că, uneori, un creion și o inimă curată pot fi mai puternice decât o armată întreagă.

 „Cine este fericit va face și pe alții fericiți”.

Curajul și credința sunt stelele care luminează chiar și cea mai neagră noapte.”

Sursa: Facebook by Asmarandi Alexandra

 

Ce putem învăța de la Anne Frank?

1)      Puterea cuvintelor

Un simplu jurnal a devenit o voce auzită de milioane de oameni. Scrisul poate păstra adevărul viu.

2)      Speranța în vremuri grele

Chiar și în pericol, Anne a scris:

„Eu cred că oamenii sunt buni în adâncul inimii lor.”

3)      Curajul nu înseamnă lipsa fricii

Anne s-a temut, dar nu a renunțat să spere.

4)      Fiecare copil/om contează

Deși a trăit doar 15 ani, Anne a influențat o lume întreagă.

Morala

·         Lumina vine din interior.

·         Bunătatea este o formă de rezistență.

·         Cuvintele pot schimba lumea.

·         Nu vârsta contează, ci ce lași în urmă.

Poate vă interesează și o altă poveste impresionantă: Povestea Neerjei Bhanot

 

Ceva ce nu este de vânzare

 

Ceva ce nu este de vânzare

 

            O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplate parcă pe băncuțe. Erau acolo păpuși care plângeau și râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.

            Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.

-          Știți, începu să-i zică femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.

-          Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.

-          Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită. Reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.

-          Îmi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.

Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun:

-          M-ați chemat și iată-mă. Ce îmi dați acum?

Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de cincisprezece ani vede așa acest lucru:

Voiam lapte

Și am primit biberonul,

Îmi doream aproape părinții

Și am căpătat o jucărioară,

Voiam să le vorbesc

Și mi-au dat un televizor,

Doream să învăț

Și mi-au cumpărat caiete

Voiam să gândesc

Și am primit cunoștințe,

Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor

Și am dobândit câte o biată idee,

Voiam să fiu liber

Și m-au învățat disciplina,

Îmi doream iubire

Și mi-au făcut morală,

Voiam o profesie

Și am dobândit un loc de muncă,

Doream fericire

Și am primit bani,

Voiam libertate

Și am căpătat o mașină,

Doream să aflu sensul lucrurilor

Și am intrat pe făgașul carierei,

Voiam speranță

Și mi s-a dat doar milă,

Voiam să trăiesc....[1].

---

[1]  Bruno Ferrero, Trandafirul de mare preț (Istorioare pentru suflet), Traducere din limba italiană de: Simona Ștefana Zetea, Galaxia Gutenberg, f.l., 2007, pp. 40-42.

Zidul și parcul!

 

Zidul și parcul!

 

 

            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.

Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”

Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268

Toată lumea poate face ceva

 

 

Toată lumea poate face ceva

 

 

Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situație o provocare, în timp ce omul obișnuit consideră orice situație fie o binecuvântare, fie un blestem.

Don Juan

 

            Roger Crawford[1] avea tot ce îi trebuie ca să joace tenis, mai puțin două mâini și un picior.

            Când părinții lui Roger și-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu un singur deget ieșit direct din antebrațul drept și cu două degete ieșite din cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Brațele și picioarele sale erau mai scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel stâng era atât de contorsionat încă mai târziu a trebuit amputat.

            Mediul le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naștere rar întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată și că nu va putea avea grijă de el.

            Din fericire, părinții lui Roger nu i-au dat crezare medicului.

̶            Părinții mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalți oameni în urma handicapului meu. Odată, am avut necazuri la școală din cauza că îmi predam întotdeauna prea târziu lucrările (Roger trebuie să țină pixul cu ambele mâini, așa că scrie foarte încet). L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în care să le solicite prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a refuzat și mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme!

            Tatăl lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învățându-l să arunce și să prindă mingea de volei și să joace fotbal pe terenul sportiv al școlii. La vârsta de 12 ani, Roger a reușit să prindă un loc în echipa de fotbal a școlii.

            Înaintea fiecărui meci, Roger obișnuia să își vizualizeze visul, de a înscrie un eseu. Într-o zi, el a avut noroc. Mingea a ajuns la el și tânărul a început să alerge cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul lui, antrenorul și colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece yarzi, un adversar l-a prins din urmă și s-a agățat de glezna lui stângă. Roger a încercat să își elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de tot.

̶            Eram, încă în picioare, își amintește Roger. Nu știam ce altceva mai bun aș fi putut face, așa că am început să țopăi către linia de marcare. În sfârșit, arbitrul și-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele șase puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu piciorul meu artificial în mână face toți banii!

            Dragostea de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca și încrederea în sine. Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depășit pentru el. de pildă, mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros pentru Roger (care se chinuia să își ducă mâncarea la gură), la fel ca și eșecurile sale de la cursul de dactilografie.

̶            Cursul de dactilografie m-a învățat o lecție valoroasă, povestește el: nu le poți face pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poți face cel mai bine.

            S-a dovedit că unul din lucrurile pe care le putea face Roger era să țină racheta de tenis. Din păcat, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu ușurință din mână. Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner dublu, în care degetul său putea intra cu ușurință. Acest model i-a permis să folosească racheta la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să câștige o parte din acestea.

            El nu s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverșunare și a făcut o operație la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a permis să prindă mai bine racheta, îmbunătățindu-și astfel foarte mult jocul. Deși nu avea nici un exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat de jocul de tenis, și încetul cu încetul a început să câștige din ce în ce mai multe meciuri.

            El a continuat să joace tenis în timpul facultății, încheindu-și cariera cu 22 de victorii și 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu handicap fizic certificat ca jucător și antrenor profesionist de către Asociația Tenismenilor Profesioniști din Statele Unitate. La ora actuală, Roger face turnee prin întreaga țară și ține seminare în care îi învață pe participanți ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiția ta.

̶            Singura diferență dintre voi și mine, le spune el participanților, este că voi îmi vedeți mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru. Nu există om fără un handicap sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăși handicapul, le răspund că nu pot face orice face un om normal, dar în timp am învățat ce lucruri nu pot face cu nici un chip – de pildă să cânt la pian sau să mănânc cu bețișoarele chinezești – dar ceea ce este mai important, ce lucruri pot fac. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le pot face.

Jack Canfiel[2]

---

[1] Vorbitor motivațional și autor american de bestselleruri.

[2] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 212-215.

Cele patru piersici

Hrab Alexandru · Cele patru piersici

Cele patru piersici

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuvi­inţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...

- Şi apoi?

- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - 1-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

- Nu ştiu.

- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?

- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?

- Nici eu nu ştiu, tătucă.

- Cum, şi tu ai vândut-o?

- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet[1].

---

[1] Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, ed. Aramis, f.l., f.a., pp. 12-13.

Sunt profesor

Sunt profesor

Sunt profesor.

M-am născut în primul moment în care din gura unui copil a ieșit o întrebare.

Am fost foarte mulți oameni în foarte multe locuri.

Am fost Socrate, care i-a învățat pe tinerii din Atena să descopere lucruri noi punând întrebări.

Am fost Ann Sullivan, care i-a descris secretele universului lui Helen Keller.

Sm fost Esop și Hans Christian Andersen, care au revelat multe adevăruri prin povestirile și fabulele lor.

Am fost Marva Collins, care s-a luptat pentru dreptul la educație al tuturor copiilor.

Am fost Mary McCelod Bethune, care a construit un colegiu pentru comunitatea sa, folosind lăzi portocalii în loc de pupitre.

Și am fost Bel Kaufman, care s-a luptat să urce pe scara care cobora[1]...

Am fost Bokker T. Washington[2], Buddha, Confucius, Ralp Waldo Eemrson, Leo Buscaglia, Moise și Iisus.

Am fost de asemenea mulți alți profesori, ale căror nume și fețe au fost uitate demult, dar ale căror lecții și caractere vor rămâne întotdeauna vii prin realizările elevilor lor.

Am plâns de bucurie la nunțile foștilor mei elevi, am râs emoționat la nașterea copiilor lor și am plâns îndurerat, cu capul plecat, în fața mormintelor care au înghițit prematur corpurile lor mult prea tinere.

De-a lungul vremii mi s-a cerut să fiu actor, prieten, medic, antrenor, să găsesc articole pierdute, să împrumut bani, să fiu șofer de taxi, psiholog, înlocuitor de părinte, vânzător, politician și păstrător al credinței.

Deși am folosit hărți, incantații, formule, verbe, istorii și cărți, nu i-am putut învăța niciodată nimic pe elevii mei, căci ei sunt întotdeauna proprii lor profesori și nimeni din afară nu le poate spune vreodată cine sunt.

Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cel mai atent. Cel mai mare talent al meu constă în acceptarea apreciativă a lecțiilor pe care mi le predau elevii mei.

Nu mi-am propus niciodată să mă îmbogățesc din punct de vedere materiale, dar sunt totuși un căutător de comori, căci caut întotdeauna noi oportunități pentru ca elevii mei să își poată folosi propriile talente, multe dintre ele ascuns dincolo de zidurile de autoapărare pe care și le-au construit singuri.

Nu există om care muncește mai fericit ca mine.

Un medic aduce pe lume o viață nouă, într-un moment cu adevărat magic. Eu asist zilnic la renașterea acestei vieți prin punerea de noi întrebări, prin semnarea de noi idei și de noi prietenii.

Un arhitect știe că dacă va construit o clădire cu atenție aceasta va rezista secole la rând. Un profesor știe că dacă v-a construit cu iubire și în spiritul adevărului, construcția sa va dura de-a pururi.

Sunt un luptător, căci mă lupt zilnic cu presiunea semenilor mei, cu negativitatea, cu teama, cu conformismul, cu prejudecățile, cu ignoranța și cu apatia. Din fericire, am aliați de nădejde: Inteligența, Curiozitatea, Sprijinul Părinților, Individualitatea, Creativitatea, Credința, Iubirea și Râsul. Aceștia nu-mi refuză niciodată sprijinul lor.

Și cui i-aș putea mulțumi pentru această viață minunată pe care am norocul de a o trăi dacă nu vouă, părinților? Căci voi mi-ați dat făcut marea onoare de a-mi încredința marea voastră contribuție la eternitate: copii voștri.

Așadar, am un trecut bogat în amintiri și un prezent provocator, aventuros și amuzant, care îmi permite să mă joc cu viitorul altor oameni.

Sunt profesor... și îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru acest lucru.

John W. Schlatter[3]

---

[1] Bel Kaufman – educatoare americană, celebră pentru romanul Să urci pe scara care coboară, publicat în anul 1965 (n. tr.).

[2] Personalitate americană de culoare. S-a născut sclav pe o plantație, dar a sfârșit prin a crea o școală pentru comunitatea sa, într-o magazie descoperită și într-o casă de rugăciune a metodiștilor negri. Când ploua era nevoie ca un elev să țină umbrela deschisă deasupra profesorului (n. tr.).

[3] Jack Canfiel și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducerea din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 119-121.