sâmbătă, 24 februarie 2018
miercuri, 21 februarie 2018
Sfânta Taină a Spovedaniei (Clasa a III-a) Rebus
Fișa se poate descărca și de aici: http://www.mediafire.com/file/vx5xg7lt8z2ceg4/spovedanie+clasa+3.docx Rebusul conține și rezolvarea. Fișa se găsește și aici:
marți, 20 februarie 2018
Vindecarea orbului din Naștere clasa a VII-a - Exemplu de urmat
Când vorbește la clasa a VII-a despre vindecarea orbului din naștere, profesorul se poate folosi de următoarele filmulețe:
Pelerinajul la biserici și mănăstiri. Clasa a VIII-a
Fise de colorat cu Iisus Hristos, Praznice, Maica Domnului si Sfinti
La următoarea adresă http://didacticaortodoxa.blogspot.ro/2018/02/fise-de-colorat-cu-iisus-hristos.html găsim nenumărate icoane pe care le putem colora împreună cu elevii.
Un articol care-i privește și pe ortodocși: Privind la elevii mei, îi văd pe viitorii ex-catolici
Este un articol de pe un site catolic, dar ar trebui citit
și de un ortodox, doar în așa fel vom reuși să băgăm la inimă dorințele elevilor.
Privind la elevii mei, îi văd pe
viitorii ex-catolici
Autor: Mary Deturris Poust
Traducere: Radu Capan
Sursa: Aleteia.org, 23 octombrie 2015
Când vine vorba de adolescenți, te aștepți la ochi
dați peste cap și apatie, dar pune-i la o oră de religie după o zi lungă de
școală, cam când le-ar fi ora de masă, și vei vedea un nivel de dezinteres ce
te va face să vrei să te urci pe pereți. Cu așa ceva ne-am confruntat
la un moment dat eu și soțul meu.
Scena nu era nici nouă, nici neașteptată. Predaserăm
acelorași copii și în anul anterior,
fiind vorba de un program de doi ani care culmina cu primirea Mirului
primăvara. Dar eu aș
pune pariu că apatia lor nu are atât de mult de a face cu vârsta, cât cu
lipsa temeliilor catehetice. Am folosit toate trucurile indicate în cărți – de
la activități de grup la sesiuni de întrebări, ba chiar i-am mituit cu brioșe
de exemplu – pentru a-i face pe acești copii să mă asculte când le vorbesc
despre Liturghie, despre Evanghelie, despre frumoasele învățături și tradiții
catolice. Și totuși, an de an, când se întorc fără chef la ore, ajung să fiu
bucuroasă dacă jumătate dintre ei își amintesc „Tatăl nostru”.
Când mă uit la acești copii – indiferent de vârstă,
indiferent dacă au mers la școli catolice
sau de stat – am impresia că văd 75% dintre viitorii ex-catolici. Vina
cade în mare parte pe Biserică, aceea care, de decenii bune, i-a lăsat pe
părinții acestor copii să trăiască înfometați spiritual, făcându-le o cateheză
slabă în tinerețe și oferindu-le predici care nu au reușit să îi provoace și să
îi implice ca adulți. După cum le spunea Papa Francisc preoților la o
hirotonire anul acesta: „Fie ca predicile voastre să nu fie plictisitoare; fie
ca predicile voastre să atingă inimile oamenilor pentru că vin din inima voastră”.
Unii ar putea spune că în ciuda predicilor plate, Preasfânta Euharistie ar
trebui să fie suficientă pentru a-i atrage pe oameni, dar cum ar putea să fie
așa dacă oamenii nu au înțeles puterea și minunăția acestui Sacrament, dat
fiind că nimeni nu i-a învățat așa ceva, nici de la catedră, nici de la amvon?
Oamenii sunt înfometați, da, dar înainte să ajungă să
alerge la Isus în Euharistie, trebuie
să meargă într-o parohie, duminică de duminică, și să asculte cuvintele
care le hrănesc spiritele secătuite și să găsească o comunitate care le
amintește că nu sunt singuri. Ca persoană ce sunt invitată să vorbesc și să țin
zile de reculegere, vă pot spune, din
experiența mea personală și din întâlniri cu alți catolici din toată țara,
că nu prea se întâmplă așa în parohiile din Statele Unite ale Americii. Unele
comunități fac lucrurile așa cum trebuie, dar din păcate sunt excepții și nu
norma. Și atunci oamenii merg în alte părți. Poate la biserica neconfesională
de mai sus de pe stradă, unde predica este captivantă și relevantă, iar
comunitatea implicată total, în mod ironic formată predominant din foști
catolici. Nu au Euharistia, dar sunt oameni ce se simt hrăniți și de aceea se
întorc acolo, săptămână de săptămână. Când mergi duminică la Liturghie,
încearcă să o trăiești din perspectiva unui nou venit și întreabă-te: dacă
aceasta ar fi prima și singura ta experiență catolică, ai mai reveni?
Pe vremea când am scris „Manualul pentru to(n)ți
despre Catehismul Catolic” (Complete Idiot’s Guide to the Catholic Catechism),
am auzit același refren spus de catolicii adulți rupți de credință: „De ce nu
am învățat toate acestea în tinerețe?” Mulți dintre ei au fost crescuți în ceea
ce eu numesc „Era Colajelor”, cu decupat și lipit imagini cu Isus, dar cu prea
puține informații de bază despre lucrurile care te hrănesc pentru o viață
întreagă, despre frumusețea unei credințe vii înflăcărate. Personal, îi sunt
recunoscătoare mamei mele pentru că m-a ajutat să depășesc prăpastia dintre
educația mea religioasă oficială și credința mea personală, și de aceea știu că
pentru a schimba Biserica trebuie să pornim în primul rând de la familiile
noastre.
Cateheza trebuie să înceapă atrăgând familiile în
această lucrare de formare, făcându-le
să se simtă bine primite, dându-le mult mai mult decât buletine
parohiale prin poștă. Doar când simt că aparțin Bisericii vor avea deschiderea
de a-și însoți spiritual copiii și a îmbrățișa calea credinței ca adulți. Când
vom face astfel, își vor aduce copiii cu ei, iar formarea în credință nu va mai
fi văzută ca un certificat de obținut pentru a putea primi un Sacrament, nici
ca o „absolvire” în spațiul religiei, ci ca un prim pas într-o călătorie pe
viață. Desigur, adolescenții vor fi adolescenți. Tot își vor da ochii peste cap
și vor răspunde la întrebări cu o tăcere de mormânt, dar în spate la toate
acestea va fi o temelie a unei credințe reale, o cunoaștere dătătoare de viață
despre faptul că sunt iubiți fără măsură de Dumnezeu care i-a creat, i-a
mântuit și îi așteaptă. Cred că acești copii care vin la orele noastre și se
comportă de parcă nu le-ar păsa deloc de religie au o disperată nevoie de Dumnezeu,
asemenea părinților lor. Dacă nu găsim o cale să îl facem pe Dumnezeu real și relevant
vieților lor, El va rămâne o idee abstractă, la care reflectezi distant și nu
care te implică, ceea ce va fi o pierdere nu doar pentru ei, ci pentru noi
toți.
duminică, 18 februarie 2018
sâmbătă, 17 februarie 2018
Preotul ca educator - Prof. Univ. Dr. Constatin Cucoș
Preotul ca educator
Prin
tot ceea ce gândește și întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru
cei din comunitatea pe care o slujește. Adevărata lui menire constă în
asistarea spirituală a oamenilor. Cele mai mici gesticulații ale sale sunt
urmărite și amendate ca atare. De aceea, se cere a fi realizată o selecție și
promovare atentă a clerului. „a fi preot – scria S. Mehedinți – înseamnă a fi nobil din naștere,, adică un real
talent etic. Iar a te ridica pe treptele mai înalte ale ierarhiei bisericești
înseamnă că faci parte din aristocrația sufletească a întregii generații cu care
ai venit pe pământ” (1935, p. 45). A merge pe urmele lui Hristos este nu numai
o problemă de conștiință individuală, ci și o chestiune care atinge existența
și igiena morală a unei societăți. Harul inițial, dacă există, se cere a fi
împlinit prin efort susținut, prin încordare spirituală, prin inițiativă și
continuitate practică. „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de
om, de omul modern, este o artă. Esențială este acea putere minunată de a te
pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui și de a aduce încet la suprafață
ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esențial este să te estompezi, pentru a-L
lăsa pe Hristos să vorbească” (Evdokimov, 19992, p. 180).
Preotul
este inserat lumii în care trăiește și, ca atare, îi va cunoaște disponibilitatea
sau limitele. „Preotul ortodox – scria Ion Tomescu – trebuie să trăiască în
lume și pentru lume. Misiunea lui este deci cu mult mai grea: căci pentru a
îmbunătăți lumea, el trebuie să lupte cu lumea, cu toate ispitele, piedicile și
greutățile vieții ei” 9Tomescu, 1935, p. 12). Precum Fiul lui Dumnezeu, care a
luat chip de om pentru a ajuta pe om, cunoscând bucuriile și durerile ei, la
fel și preotul are obligația de a se integra în comunitate pentru a afla care
sunt trebuințele imediate ale firii omenești. El este un păstor de suflete, dar
poate deveni și un sfătuitor în probleme foarte stringente cu un caracter
consistent pragmatic. „Preotul nu trebuie niciodată să fie sub vremi, ci peste
vremi. Căci preotul este întruparea permanentă a lui Hristos în lume, pentru
Mântuirea Lumii. Trăind într-o epocă, cunoscând toată structura ei, calitățile
și cursul ei” (Rovența, 1940, p. 11). Un preot este prețuit prin cultura sa
intelectuală, profunzimea trăirilor duhovnicești și prin disponibilitatea de a
răspunde afirmativ la trebuințele comunității în care el trăiește. Alegerea unor
preoți s-ar putea realiza în funcție de următoarele calități: darul minții
(căci ei vor purta „Lumina Lumii”), darul frumosului (întrucât vor mijloci
expresii artistice felurite) și darul sufletului (dat fiind că vor modela și vor
îndrepta spiritele oamenilor). La aceste calități vocaționale se vor adăuga în
chip obligatoriu educația profesională, cunoașterea în detaliu a fundamentelor
teologice ale credinței în numele căreia profesează. „O predică bine studiată,
care să provoace și susțină atenția, și a omului cult și a celui incult, poate
să contribuie foarte mult la adâncirea sentimentului religios” (Antonescu,
1937, p. 123). Un preot cultivat va avea mai mari șanse în a prezenta și educa
sentimentele și trăirile religioase. În calitate de duhovnic însă, preotul nu
va fi un simplu transmițător de învățătură, ci o întruchipare a valorilor
creștine și a competenței relaționale, întrucât are de-a face cu oamenii. Oricât
de bine ar fi echipat teoretic, dacă îi lipsește exemplaritatea faptelor și
înțelegerea aproapelui nu poate fi un autentic duhovnic spiritual și deci
preot.
Educația
pe care o exercită preotul este atât implicită,
prin întregul său comportament din biserică și din afara ei, dar și explicită,
prin aceea că el a devenit profesor, integrat corpului profesoral, predând
efectiv în ora de religie. Ca preot în biserică, el va fi pătruns de pietate,
cu puternice convingeri moral-religioase, altruist și generos, cu un suflet
blând și deschis, fiind un mângâietor pentru ceilalți. Ca profesor, preotul va
poseda temeinice cunoștințe psihologice și pedagogice, va fi apropiat și
iubitor de copii și tineri, își va însuși aparatul conceptual specific psihopedagogiei,
limbajul comun întru buna și aleasa înțelegere cu ceilalți profesori. De altfel,
printre ceilalți profesori, preotul va fi un model exemplar de conduită
profesională și didactică (nu este exclusă chiar opera de catehizare a
propriilor colegi, dat fiind că nu toți profesorii agreează ideea unei educații
creștine). El poate contribui stimulativ la întărirea coerenței colectivului de
profesori și se poate constitui într-un factor de mediere a eventualelor conflicte.
Un bun profesor-preot se cere a avea calități, precum cele invocare de Margaret
Lindsey (1978, p. 101-102): profesionalitate și cultură de specialitate,
experiență în domeniu, capacitate de individualizare a cunoștințelor, spirit
coordonator, spirit planificator și anticipator. Ține de demnitatea preotului
să acceadă la un comportament profesoral care să-l facă egal cu orice om de la
catedră. Nu este suficient ca preotul să posede numai cunoștințe bogate de teologie.
„Ne trebuie biserică nouă, religie vie, religie cu apostoli convinși de rostul
iubirii creștine – scria George Bota – iar nu apostoli cu rude mari și
strălucitoare și cu vorbe goale și neînțelese” (Bota, 1929, p. 84). Ca și în
cazul altor profesori, cultura psihopedagogică joacă un rol de primă importanță
pentru a vehicula, a transmite cunoștințe, a forma atitudine și convingeri
superioare. Un apostol al lui Iisus este un învățător prin excelență. Învățătura
a ocupat cea mai mare parte din activitatea lui Hristos. Oare nu același lucru
se cuvine și din partea preotului? Nu trebuie să fie el un exemplu pentru
comunitatea credincioșilor? „Dacă vrei să dai viață învățământului, atunci
trebuie ca elevii să muște în fiecare zi și la fiecare lecție viață din viața
ta, până la definitiva epuizare; astfel, dacă aceasta nu se întâmplă, atunci un
mort comunică lucruri moarte celor vii, ca să-i omoare și pe ei” (Miclea, 1942,
p. 136).
Relația
dintre preot și copil este asemenea aceleia dintre un guru, un maestru și un
discipol, un novice. Orice discipol posedă o experiență personală, un mod de a
fi, care se cere a fi cunoscut și respectat de către magistru. Preotul are de
jucat rolul unui ghid spiritual, care nu poate fi înlocuit de părinți sau
profesori. Atitudinea sa va fi de înțelegere și bunăvoire, și nu de maltratare
a sufletelor. El este un „călător al adâncimilor” (Davy, 1987, p. 66) din sufletul
omului. „Educatorul este un om care trebuie să citească într-un suflet frumosul
poem pe care Dumnezeu l-a scris; să-l citească, să-l deceleze și să-l facă să apară
scris în literele vieții, precum savantul citește opera divină în steaua ce
lucește pe firmament. Educatorul este dintre dată mag și profet” (Ponsard, 1937,
p. 46). Este mare lucru să știi să-ți asumi această misie de călăuză
spirituală, în cazul în care există, se cere a fi forjată și perfectată prin
metodă, prin însușirea unor minime, dar indispensabile, cunoștințe de psihologie
și pedagogie sistematică.
Educația
religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini orice, ci
constituie o deprindere care este cucerită și însușită cu efort și credință
exemplară. Personalitatea catehetului își lasă direct amprenta asupra
profilului spiritual al catehumenului. Preotul este un apostol al neamului și
al comunității pe care o slujește. El va fi cuprins de entuziasm și încredere
în ceea ce face. El va da dovadă de înțelegere, răbdare și îngăduință față de
cei pe care îi asistă și îndrumă spiritual[1].
[1] Constantin
Cucoș, Educația religioasă. Conținut și
forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, pp.
122-124.
miercuri, 14 februarie 2018
Teamă în pastorația tinerilor? Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin Necula
Teamă în pastorația tinerilor?
Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin
Necula
Nu pot să nu observ o oarecare
agitație, deloc creștină, a tinerilor mei colegi profesori de Religie atunci
când le transmiți date cu privire la proiectele catehumenale de genul „Hristos împărtășit copiilor” ori
„Alege școala”, de departe cele mai
dinamice proiecte generale de pastorație a tineretului în Ortodoxia românească
modernă. Se simt amenințați li, uneori, te tratează ca și cu le-ai fura pâinea
de la gură, ca și cum scopul primar al Bisericii ar fi să-și deposedeze de
autoritate pastorală oamenii care o reprezintă în linia întâi a pastoralei
pentru tineret, școala românească.
Vom încerca, pe parcursul mai
multor articole, să ne lămurim împreună asupra elementelor de pedagogie pastorală,
specială, aplicate de proiectele amintite ca și de altele, similare, aplicate
în diferite regiuni ale lumii. Experiențele deloc de ocolit în privința
dinamizării dialogului cu tinerii și foarte tinerii creștini. Dar mai întâi vom
încerca să lămurim, fie și numai în câteva rânduri, netemeinicia fricii colegiale.
De ani de zile una dintre fracturile vieții pastorale urbane, și nu de puține
ori chiar rurale, este lipsa de coordonare în acțiunile dintre biserica
parohială și școala de pe teritoriul său, desigur nu doar fizic. Prea ocupat,
ori poate doar indolent, preotul trece rar pragul școlii, mi-au spus-o la mai
toate întâlnirile profesorii de Religie. De cealaltă parte, preoții parohi se
plângeau de absenteismul profesorului în preocupările pastorației parohiale ori
sufocarea parohului prin tot felul de cerințe, gen spovedit clase la rând în
perioada cea mai aglomerată în slujbe și slujiri din timpul celor patru posturi
ale anului bisericesc.
Pe teren lucrurile stau așa cum
sunt prezentate. De o parte profesorii de Religie, un soi de batalion de șoc,
de cealaltă preoțimea, ca și cum așa trebuie să stea lucrurile, cu o vale de
plângeri și incongruențe întrei ei, prin mrejele căreia se plimbă nederanjat
duhul incompetenței. Am militat mereu pentru soluția unui comitet catehumenal
al parohiei în care să fie încadrați, cu responsabilități multiple, acei dintre
profesorii școlii cărora le pasă și de sufletul copiilor nu doar de
îndeplinirea normei didactice. Cum, cred, este obligatoriu ca fie măcar o dată
în lună preotul să străbată, cu ocazii luminoase coridoarele școlii, pentru
întâlniri cu tinerii dar și cu profesorii acestora. Nu e vorba de a forța ceva,
ci de intrarea în normalitate. Adică în dialog. Adică în părtășie pentru binele
copiilor.
Teama de a fi dați afară la fiecare
reformă care se anunță prin școală, pe care ne-o reiterează de fiecare dată
profesorii re Religie, dovedește fragilitatea statutului lor, lipsa de sprijin
real în pastorația pe care o desfășoară în școală. De aceea cred că este
potrivit ca fiecare început de an școlar să aducă fiecărui profesor de Religie
și o recunoaștere publică, în mijlocul bisericii locale, a acestui statut.
Pentru a se înțelege deplin, inclusiv de către factorii decizionali din administrația
bisericească, dublul caracter misiologic al profesorului de Religie: profesor
și apostol mărturisitor. Mai ales că cea de-a doua dimensiune este cea mai
hulită de către grupurile de dialog social, care vor coborârea orei de Religie
la nivelul atelierului industrial sau orei de activitate gospodărească de
odinioară.
Proiectele „Hristos împărtășit copiilor” și „Alege școala” vin să deschidă tocmai această posibilitate. De a
dovedi, că în inteligența pastorală specifică, Ortodoxia românească dezvoltă
confesionalismul discursului său în acțiuni extra-școlare, cu o pedagogie
fundamentală revelațional, în spațiul specific liturgicului și pastoralei
catehumenale specifice. Ele sunt posibilități de angrenare a copiilor în
acțiuni pe care statutul orei de Religie în programa orei din școala de stat,
în mentalitatea absurdă a vremii de acum, nu încap. Pentru că, nu-i așa,
alergând prin programă ca să dovedim că suntem materie respectabilă, acordând
note, trecând absențe în cataloage, perfectându-ne mereu modelul de predare
după metode tot mai moderne, uităm copiii. Intrăm în capcana ideologiei
educative și a educației ideologice, transformând ora de Religie în încă o oră
de orar. De cele mai multe ori în plus. Colaborarea cu preotul paroh, programa
eliberată de structuri inutile, subiectele plăcute și abordările de toți copii
comunității, manualele coerente și ghidurile lor, mută libertatea de a în
dialog cu pruncii în biserică, prin pârghiile acestor proiecte. Comunicarea
desăvârșindu-se în comunicare. Ori asta nu înseamnă părăsirea catedrei, ci
prelungirea ei, întoarcerea ei în fundamentul dintâi: miezul ei „catedralic”.
E un efort în plus. Este clar.
Presupune renunțarea la unele din după-amiezele noastre. Mai ales cele
duminicale. Renunțarea la unele din tonalitățile didacticiste prin care ne-am
alineat (și alienat, deopotrivă). Cultura creștină oferită prin biserică, în
libertate de asumare, vor fi, în timp, cele mai clare biruințe împotriva
secularizării de care suferim.
Se vor naște zâmbete pe chipurile
unora dintre colegi, preoți ori profesori, vor reacționa ciudat directorii de
școală ori vreo personalitate din Inspectorat? Mai bine. Pentru că aceasta va
dovedi că lovim în insalubra mentalitate a idei că Religia e materie de mâna a
doua, e cenușăreasă acceptată la masa bogaților realiști ori umaniști. Fără
frică, trebuie muncit mai mult cu noi și mentalitățile noastre. Exact statura
de excepție pe care o cere predarea Religie, inclusiv în orele propuse prin
proiectele amintite, sunt sămânța ce cutremură de teamă pe ceilalți. Ei știu
bine că acela care ascultă durerea unui copil și contribuie la dezvoltarea
staturii sale morale este autoritatea care nu poate fi smulsă din peisajul
școli normale.
Vom continua cu amănuntele legate
de cele două proiecte, așa cum se derulează ele practic. Primul și cel mai de
preț amănunt de reținut este acela că aceste proiecte cer reașezarea preotului
în dialog cu profesorul de Religie și cu părinții copiilor. Fără confundare de
locuri. Sistematic. Fără ifose. Al doilea, important și el, că aceste proiecte
nu înlocuiesc, nici de departe, ora de Religie, ci o continuă în firescul ei
extra-curricular, de care toate celelalte materii beneficiază. Nu este nevoie
să ne complexăm cu frici inutile atunci când ne dezvolătm proiectele pastorale.
Să păstrăm frica pentru lucrurile pe care nu le înnobilăm, nu le împlinim după
voia lui Dumnezeu. Vom reveni așadar[1].
[1] Pr.
Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, „Teamă în pastorația tinerilor?” în Pr.
Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Perspective catehumenale, tradiției
și contextualizare pastorală – studii catehumenale și cateheze pentru ziua de
azi - , ed. Techno Media, Sibiu, 2013, pp. 282-284.
marți, 6 februarie 2018
Rugăciuni către Sfântul Efrem cel Nou pentru naștere de copii
Rugăciune
către Sfântul Efrem cel Nou
pentru naștere de prunci
Bucurie de necuprins în cuvinte ai adus mamelor care
și-au pus nădejdea întru tine, dumnezeiescule Efrem, căci iată, cele care erau
socotite neroditoare acum își poartă copiii pe brațe. Pentru aceea și noi
îndreptăm spre tine rugăciunile noastre, cerându-ți să ne cureți de toată întinăciunea
păcatului și de relele învoiri sufletești, ca întru bună așezare sufletească să
ne învrednicim de rodnicia cea binecuvântată. Însuți pogoară asupra noastră
darul cel mare al nașterii de prunci și învrednicește-ne ca întru cei care vor
veni la viață în sânul familiei noastre să se preamărească chipul Fiului lui Dumnezeu.
Și fă ca încă din această viață să dobândească ei harul Duhului Sfânt, întru
care să crească și să sporească în dragostea cea dumnezeiască.
Mijlocește, Preacuvioase, la Dumnezeu, ca dorul ce-l
avem să fie roditor și dăruiește-ne să vedem cu ochii noștri cum se împlinesc
minunile tale, aducând în familia noastră un om nou, care nu numai să ne
încununeze dragostea, ci să și meargă pe calea către casa cea veșnică a
Părintelui ceresc. Prin puterea Sfintei Cruci, noi înșine și unii pe alții să
ne încredințăm ție, Mare Mucenice Efrem, în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh. Amin[1].
Rugăciunea celor care nu pot
avea copii
O, Sfinte Efrem, grabnic ajutătorule al celor ce se
roagă ție, primind puțina noastră rugăciune, vino în ajutorul nostru. Întristată
este inima noastră că nu ne-am învrednicit a aduce pe lume copii. Mare este
darul nașterii de prunci și mult se bucură părinții de copiii lor. Dar, din pricina
păcatelor noastre, noi suntem lipsiți de această bucurie. Știm că multe femei,
care erau apăsate de felurite boli, și cărora doctorii le spuseseră că pântecele
lor va rămâne sterp, s-au rugat ție și au primit ceea ce ceruseră. Cine poate
spune bucuria lor, când au văzut pruncii veniți pe lume, ca rod al minunilor
tale, după atâta așteptare? Sau cine poate spune veselia bărbaților care, deși
aflaseră de la doctori că nu vor putea avea copii, au crezut mai mult în
sprijinul tău decât în știința acelora? Și noi credem că ne poți ajuta, chiar
dacă răbdarea noastră s-a împuținat și credința noastră este slabă. Ocrotește-ne
Sfinte, să nu cadă și peste noi pedeapsa dumnezeiască, așa cum a zis proorocul
Osea: Dă-le lor pântece sterp și sâni fără lapte”, blestemând pe femeile israeliților
care au părăsit legea lui Dumnezeu; ci, știindu-ne păcatele, învață-ne să ne
curățim sufletele prin pocăință. Roagă-te pentru noi, Sfinte Efrem, ca,
îndreptându-ne viața, să primim și bucuria de a avea copii. Și, dacă îi vom
avea, să îi creștem în dreapta credință, fiindu-le pildă de viețuire creștinească.
Iar dacă, din pricini neștiute de noi, Dumnezeu ne va lăsa lipsiți de acest dar,
roagă-te să mergem pe calea rugăciunii, pe calea cea strâmtă care duce în Împărăția
Cerurilor. Întărește-ne, sfinte, ca în viață să nu căutăm voia noastră, ci voia
dumnezeiască, și în tot locul să îi aducem laudă Dumnezeului cel iubitor de oameni,
Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[2].
Rugăciunea părinților către sfântul Efrem, pentru copii lor
Rugăciunea
părinților către sfântul Efrem, pentru copii lor
Sfinte Efrem, ocrotitorule al părinților binecredincioși
și al copiilor lor, auzi rugăciunea noastră și sârguiește-te să ne vii în
ajutor. Ne rugăm ție, sfinte, pentru copiii noștri (N). Ocrotește-i prin
rugăciunile tale, fii lor povățuitor pe calea adevărului și ferește-i de toată
ispita și necazul. Fii lor călăuză pe marea cea învolburată a vieții acesteia. Ferește-i,
cu rugăciunile tale, de patimile trupești și de ispitirile de tot felul. Fii lor
dascăl înțelept, învățându-i să aleagă cele bune și să se ferească de cele rele.
Roagă-te pentru ei Iubitorului de oameni Dumnezeu, să le dăruiască sănătate
sufletească și trupească și minte luminată. Tu, cel ce te-ai arătat fetiței pe
care ai îndemnat-o să se spovedească, îndeamnă-i și pe copiii noștri să meargă
pe calea spovedaniei. Tu ne-ai învățat că Sfânta Împărtășanie este cel mai mare
ajutor pentru copii, pentru aceea ajută-i pe aceștia să trăiască o viață
curată, pentru a primi fără osândă Sfintele Taine.
Nu rugăm ție, Sfinte Efrem, pentru toți copiii
credincioși, pentru duhovnicii și părinții lor. Ferește-i de prieteniile
pierzătoare de suflet, ferește-i de uneltirile celui viclean. Ajută-i, sfinte,
să ducă o viață bineplăcută lui Dumnezeu și să fie pilde de credință și evlavie
pentru cei din jurul lor. Ca, lucrând cele de folos și simțind ocrotirea ta, să
îți mulțumească în fiecare zi a vieții lor și pe Dumnezeu să Îl laude în tot
ceasul, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[1].
luni, 5 februarie 2018
Sunt profesor
Sunt
profesor
Sunt profesor.
M-am născut în primul moment în care
din gura unui copil a ieșit o întrebare.
Am fost foarte mulți oameni în foarte
multe locuri.
Am fost Socrate, care i-a învățat pe
tinerii din Atena să descopere lucruri noi punând întrebări.
Am fost Ann Sullivan, care i-a
descris secretele universului lui Helen Keller.
Sm fost Esop și Hans Christian Andersen,
care au revelat multe adevăruri prin povestirile și fabulele lor.
Am fost Marva Collins, care s-a
luptat pentru dreptul la educație al tuturor copiilor.
Am fost Mary McCelod Bethune, care a construit
un colegiu pentru comunitatea sa, folosind lăzi portocalii în loc de pupitre.
Și am fost Bel Kaufman, care s-a
luptat să urce pe scara care cobora[1]...
Am fost Bokker T. Washington[2],
Buddha, Confucius, Ralp Waldo Eemrson, Leo Buscaglia, Moise și Iisus.
Am fost de asemenea mulți alți
profesori, ale căror nume și fețe au fost uitate demult, dar ale căror lecții
și caractere vor rămâne întotdeauna vii prin realizările elevilor lor.
Am plâns de bucurie la nunțile
foștilor mei elevi, am râs emoționat la nașterea copiilor lor și am plâns
îndurerat, cu capul plecat, în fața mormintelor care au înghițit prematur
corpurile lor mult prea tinere.
De-a lungul vremii mi s-a cerut să
fiu actor, prieten, medic, antrenor, să găsesc articole pierdute, să împrumut
bani, să fiu șofer de taxi, psiholog, înlocuitor de părinte, vânzător,
politician și păstrător al credinței.
Deși am folosit hărți, incantații,
formule, verbe, istorii și cărți, nu i-am putut învăța niciodată nimic pe
elevii mei, căci ei sunt întotdeauna proprii lor profesori și nimeni din afară
nu le poate spune vreodată cine sunt.
Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai
tare atunci când ascult cel mai atent. Cel mai mare talent al meu constă în
acceptarea apreciativă a lecțiilor pe care mi le predau elevii mei.
Nu mi-am propus niciodată să mă
îmbogățesc din punct de vedere materiale, dar sunt totuși un căutător de
comori, căci caut întotdeauna noi oportunități pentru ca elevii mei să își poată
folosi propriile talente, multe dintre ele ascuns dincolo de zidurile de autoapărare
pe care și le-au construit singuri.
Nu există om care muncește mai
fericit ca mine.
Un medic aduce pe lume o viață nouă,
într-un moment cu adevărat magic. Eu asist zilnic la renașterea acestei vieți
prin punerea de noi întrebări, prin semnarea de noi idei și de noi prietenii.
Un arhitect știe că dacă va construit
o clădire cu atenție aceasta va rezista secole la rând. Un profesor știe că
dacă v-a construit cu iubire și în spiritul adevărului, construcția sa va dura
de-a pururi.
Sunt un luptător, căci mă lupt zilnic
cu presiunea semenilor mei, cu negativitatea, cu teama, cu conformismul, cu
prejudecățile, cu ignoranța și cu apatia. Din fericire, am aliați de nădejde: Inteligența,
Curiozitatea, Sprijinul Părinților, Individualitatea, Creativitatea, Credința,
Iubirea și Râsul. Aceștia nu-mi refuză niciodată sprijinul lor.
Și cui i-aș putea mulțumi pentru această
viață minunată pe care am norocul de a o trăi dacă nu vouă, părinților? Căci voi
mi-ați dat făcut marea onoare de a-mi încredința marea voastră contribuție la eternitate:
copii voștri.
Așadar, am un trecut bogat în amintiri
și un prezent provocator, aventuros și amuzant, care îmi permite să mă joc cu
viitorul altor oameni.
Sunt profesor... și îi mulțumesc în
fiecare zi lui Dumnezeu pentru acest lucru.
John W. Schlatter[3]
[1] Bel
Kaufman – educatoare americană, celebră pentru romanul Să urci pe scara care coboară, publicat în anul 1965 (n. tr.).
[2] Personalitate
americană de culoare. S-a născut sclav pe o plantație, dar a sfârșit prin a
crea o școală pentru comunitatea sa, într-o magazie descoperită și într-o casă
de rugăciune a metodiștilor negri. Când ploua era nevoie ca un elev să țină
umbrela deschisă deasupra profesorului (n. tr.).
[3] Jack
Canfiel și Mark Victor Hansen, Supă de
pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul,
Traducerea din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp.
119-121.
sâmbătă, 3 februarie 2018
Nu vă bateți joc de profesori! Constantin Cucoș
Nu vă bateți joc de profesori!
Constantin Cucoș
Unele
„întâmplări” cu conotație morală, petrecute în spațiul școlar (copii abuzați de
educatori, profesori agresați de elevi etc.), readuc în atenție dimensiunea
etică a profesiei didactice și necesitatea decelării și respectării unei
normativități pe măsură. Cum „bruiajul ” deontologic s-a intensificat în
spațiul social și mediatic, era de așteptat ca acesta să influențeze mai intens
și zona educației. Am abordat această problematică de mai multe ori[i]; dorim acum să ne referim la un alt
versant al problematicii și anume la limitele intervenției celeilalte părți a
binomului educator-educat, punând o serie de întrebări, de tipul: ce și cât îi
este îngăduit elevului (și celor care se află în spatele acestuia: părinți,
tutori, instanțe mediatice, comunitare etc.) în relația didactică? Care sunt
avantajele, limitele sau pericolele acestor intervenții? Nu cumva și profesorul
poate fi abuzat? Pe el cine îl apără în fața celor care îi discreditează munca
sau pun presiune pe activitatea ce o desfășoară?
Poate că ar
trebui să începem cu una dintre cele mai „ascunse” forme de inferiorizare a
statutului profesoral, și anume condiția lui simbolică și materială determinată
prin subfinanțările la scară macro, care nu au cum să nu afecteze și
autoritatea sa deontică (și chiar deontologică). O educație de calitate se face
nu numai prin har și dăruire dezinteresată (necesare, dar nu și suficiente), ci
și prin niște pârghii care cauționează (sau obligă) la producerea unor acte
didactice de înalt nivel, la relaționări educaționale de un anumit tip. Apoi,
tot la nivel macro, mai acuzăm și o legislație impredictibilă, dezarticulată,
ambiguă ce încurajează birocratizarea, formalismul, voluntarismul și care
poate, de asemenea, să sape la temelia acțiunilor concrete desfășurate de
acesta. Nu mai vorbim de legi de-a dreptul prost croite, care facilitează sau
creează contextul implicării unor membri ai corpului profesoral (cu știință sau
fără) în activități ce subminează însăși esența acestei misii (meditații,
compromisuri evaluative, girarea unor „opere” academice discutabile etc.).
Mai există
și riscul înregimentării ideologice a unor oamenii ai școlii în zone ale
politicului prin felul cum sunt fixați managerii (pornind de la directorii de
școli și până la alegerea corpului de inspectori școlari sau a decidenților de
la centru) prin concursuri „aranjate”, după criterii care nu au de a face cu
competența lor administrativă sau didactică. Aceste anomii valorice devin
vizibile în sistem (profesorii se cunosc între ei) și generează neîncredere și
demotivare la nivelul corpului profesoral. Nu mai vorbesc de unele ingerințe
sau persiflări explicite ale unor politicieni ce își depășesc prerogativele sau
competențele (vezi cazul primarului din Baia Mare ce a subminat, anul trecut,
autoritatea directorului unui liceu de prestigiu în fața elevilor, acesta fiind
nevoit să își prezinte demisia de onoare).
Însă, cele
mai dese și evidente derapaje etice survin la nivelul procesului didactic ca
atare. La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității”
statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să
facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează
și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă
(ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără
girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu
competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea,
el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la
oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu
ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date
învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să
predea, ce să predea, cum și ce să facă… Astfel de ingerințe sunt nepermise, cu
excepția unor derapaje evidente ce trebuie aduse la cunoștința conducerii
școlii. Când e cazul, prin anumite proceduri, se va trece la verificări,
corecții, sancțiuni. Nu punem în chestiune necesitatea unei monitorizări
valorice a procesului didactic; ne referim doar la legitimitatea acestor
sugestii, la expertiza purtată de diferiți intervenienți.
Apoi, în
raport cu prezervarea intimității și protejării persoanelor antrenate în
educație punem în discuție și noi tipuri de violentare. În condițiile apariției
noile tehnologii de înregistrare, nu este deontologic ca secvențe sau situații
din timpul lecției să fie filmate și externalizate mediatic, să fie discutate
și interpretate în fel și chip de necunoscători. A lucra sub teroarea că poți
apărea pe „YouTube” sau „la ziar” reprezintă o situație inacceptabilă din toate
punctele de vedere, chiar dacă transparența trebuie să fie cuvântul de ordine
(cel puțin, la nivelul celor din interiorul sistemului). Și asta nu că
profesorul ar avea ceva de ascuns, ci pentru că de-contextualizarea situațiilor
de predare-învățare și reinterpretarea făcute de nespecialiști ar putea conduce
la concluzii nepertinente, fanteziste, catastrofice. Orice meserie are o
„bucătărie” a ei ce poate fi apreciată, aprobată, dezavuată doar de
cunoscători.
Autoritatea
profesorală este în declin, fiind afectată atât din exterior, prin
inferiorizări voite sau contextuale, dar și din interior, de chiar unele cadre
didactice care nu ajung la altitudinea menirii. Formarea inițială pentru
această profesie nu este predeterminată de o selecție minimală de ordin
psiho-relațional, iar intrarea în învățământ este deficitară. Aceasta face ca
sistemul să fie „infestat” de persoane fără vocație, ținută morală sau
aptitudini minimale, deficiențele lor fiind transferate întregului corp
profesoral prin insidioase și periculoase generalizări. Dacă unii profesori
prezintă carențe moral-profesionale, asta nu înseamnă că toți sunt la fel…
Așadar, să
nu-i punem la zid pe profesori în mod indistinct și fără motiv. Pe cei care
merită să fie criticați, să-i criticăm, iar pe cei vrednici, să-i lăudăm. Că și
așa nu se aleg cu prea multe bucurii pentru ceea ce fac!…
[i] De pildă, în Pedagogie, Editura
Polirom, Iași, 2006 (paragraful Schiță pentru o deontologie a
cadrelor didactice) sau De ce e nevoie de un reglaj etic în
educație în
www.constantincucos.ro/2014/08/de-ce-e-nevoie-de-un-reglaj-etic-in-educatie
Căci noi (profesorii, educatorii), „dăm sfaturi, cerem de la copii, dar noi nu facem ceea ce la cere”, spune Cuviosul Paisie Top 8 sfaturi de la mama Sica (Profesoara Anastasia Popescu) pentru ora de religie
Căci
noi (profesorii, educatorii), „dăm sfaturi, cerem de la copii, dar noi nu facem
ceea ce la cere”, spune Cuviosul Paisie
Top 8 sfaturi de la mama Sica
(Profesoara Anastasia Popescu)
pentru ora de religie
1. Pentru
ca o lecție să-și atingă scopul, profesorul să nu intre la clasă fără lecția
bine pregătită, având, pe lângă planul lecției, materialul respectiv: vederi, lecturi
potrivite lecției pe care o predă, de est posibil, diapozitive cu viața
Mântuitorului, hărți necesare ale Locurilor Sfinte. Lecția, pe lângă interesul
dezvoltării intelectuale, trebuie să urmărească și ca educația religioasă să
meargă în același pas cu lecțiile învățate în orele de religie, mai ales prin
punerea în practică a celor învățate.
2. Educatorul,
profesorul de religie trebuie să fie pildă vie pentru elevii ce-l ascultă, ca
și pentru părinți, căci noi (profesorii, educatorii),
„dăm sfaturi, cerem de la copii, dar noi nu facem ceea ce la cere”, spune
Cuviosul Paisie. Căci prin acești copii încredințați nouă spre educare,
educăm întreaga societate.
3. Ținuta
să fie decentă, neuitând că noi Îl reprezentăm pe Mântuitorul, propovăduind
cuvântul Lui.
4. De
la începutul anului, clasa nouă trebuie pregătită asupra disciplinei (ce nu pot
cere ei de la noi și ce putem cere noi de la ei) și a deprinderilor religioase.
5. Se
va merge la biserică în grupuri mai mici, iar după terminarea slujbei este bine
a le explica, chiar în sfânta biserică, iconografia și momentele importante din
slujba la care au luat parte.
6. Dacă
în orașul în care avem catedra se găsesc biserici ce au sfinte moaște, este
bine de a le explica elevilor viața sfântului respectiv.
7. De
o mare importanță este pregătirea elevilor de a merge să se împărtășească. Pentru
această sfântă și mare Taină trebuie să vorbim despre Taina Spovedaniei și a
Împărtășaniei; de asemenea, trebuie să la vorbim despre post, rugăciune. Este de
dorit ca, atunci când merge cu elevii la Sfânta Împărtășaniei, și profesorul să
se împărtășească cu ei. Acest exemplu le va întări și mai mult sentimentul că
tot ceea ce noi le cerem lor, facem în primul rând noi.
8. Pentru
a le întări credința, sunt foarte necesare excursiile la mănăstiri. Aceste locașuri
adăpostesc nu numai pe doritorii de a-și închina întreaga viață lui Dumnezeu,
ci adăpostesc familiile domnitorilor, cu averea lor, cronicile, pomelnicele,
odoarele de cult, diferite documente. Pe toate acestea mărturii s-a putut
întemeia adevărata istorie a neamului nostru. Apoi, tot datorită arhivelor, documentelor,
pomelnicelor, adnotărilor de pe marginile cărților de cult, ca și Sinodicolelor,
s-a putut scrie istoria țării și a neamului nostru. Să nu se uite a le spune elevilor
că în tindele mănăstirilor și ale bisericilor au luat ființă primele școli. Tot
pe lângă mănăstiri erau bolnițele – spitalele de azi; și tot în aceste locașuri
au fost primele tiparnițe[1].
Evenimentul anului pentru tinerii ortodocși. Întâlnire internațională la Sibiu pentru „unitate, credință, neam”
Evenimentul anului
pentru tinerii ortodocși. Întâlnire internațională la Sibiu pentru „unitate,
credință, neam”
„Unitate, credință, neam” este motto-ul sub care se vor
întâlni la Sibiu peste 2.500 tineri din țară și din străinătate în perioada 6-9
septembrie 2018 în cadrul Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși
(ITO).
Lansarea proiectului ITO 2018 a avut loc vineri,
de Ziua
Internațională a Tineretului Ortodox, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu.
IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, și-a
exprimat aprecierea față de eveniment și i-a îndemnat pe tinerii din Eparhie să
se înscrie ca voluntari pentru organizarea manifestării din toamnă.
„Suntem bucuroși și pregătiți să trăim cu
toții această comuniune cu tinerii noștri care sunt viitorul Bisericii și
viitorul neamului”, a spus ierarhul.
Potrivit site-ului oficial ITO 2018, „Întâlnirea are
ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de
experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte
regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață
creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile
din care provin”.
IPS Laurențiu a precizat că evenimentul anului
pentru tinerii ortodocși va marca „anul centenarului unității de neam și
credință”. Acest lucru este reflectat atât în sigla ITO 2018, care cuprinde
culorile tricolorului în crucea șaguniană formată din patru tineri, cât și în
motto-ul evenimentului: „Unitate, credință, neam”.
A cincea ediție a Întâlnirii Internaționale a
Tinerilor Ortodocși (ITO) va reuni în orașul de reședință a Mitropoliei
Ardealului participanți cu vârste între 16-35 ani din România, Republica
Moldova, Ucraina, Grecia, Serbia, Albania, Macedonia, Germania, Franța, Belgia,
Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, India și altele.
Edițiile anterioare ale Întâlnirii
Internaționale a Tinerilor Ortodocși au fost organizate la Baia Mare (2014),
Cluj (2015),
București (2016)
și Iași (2017).
Mai multe informații despre eveniment puteți afla
pe pagina de Facebook a
evenimentului și pe site-ul ito2018.ro.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)