Teamă în pastorația tinerilor?
Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin
Necula
Nu pot să nu observ o oarecare
agitație, deloc creștină, a tinerilor mei colegi profesori de Religie atunci
când le transmiți date cu privire la proiectele catehumenale de genul „Hristos împărtășit copiilor” ori
„Alege școala”, de departe cele mai
dinamice proiecte generale de pastorație a tineretului în Ortodoxia românească
modernă. Se simt amenințați li, uneori, te tratează ca și cu le-ai fura pâinea
de la gură, ca și cum scopul primar al Bisericii ar fi să-și deposedeze de
autoritate pastorală oamenii care o reprezintă în linia întâi a pastoralei
pentru tineret, școala românească.
Vom încerca, pe parcursul mai
multor articole, să ne lămurim împreună asupra elementelor de pedagogie pastorală,
specială, aplicate de proiectele amintite ca și de altele, similare, aplicate
în diferite regiuni ale lumii. Experiențele deloc de ocolit în privința
dinamizării dialogului cu tinerii și foarte tinerii creștini. Dar mai întâi vom
încerca să lămurim, fie și numai în câteva rânduri, netemeinicia fricii colegiale.
De ani de zile una dintre fracturile vieții pastorale urbane, și nu de puține
ori chiar rurale, este lipsa de coordonare în acțiunile dintre biserica
parohială și școala de pe teritoriul său, desigur nu doar fizic. Prea ocupat,
ori poate doar indolent, preotul trece rar pragul școlii, mi-au spus-o la mai
toate întâlnirile profesorii de Religie. De cealaltă parte, preoții parohi se
plângeau de absenteismul profesorului în preocupările pastorației parohiale ori
sufocarea parohului prin tot felul de cerințe, gen spovedit clase la rând în
perioada cea mai aglomerată în slujbe și slujiri din timpul celor patru posturi
ale anului bisericesc.
Pe teren lucrurile stau așa cum
sunt prezentate. De o parte profesorii de Religie, un soi de batalion de șoc,
de cealaltă preoțimea, ca și cum așa trebuie să stea lucrurile, cu o vale de
plângeri și incongruențe întrei ei, prin mrejele căreia se plimbă nederanjat
duhul incompetenței. Am militat mereu pentru soluția unui comitet catehumenal
al parohiei în care să fie încadrați, cu responsabilități multiple, acei dintre
profesorii școlii cărora le pasă și de sufletul copiilor nu doar de
îndeplinirea normei didactice. Cum, cred, este obligatoriu ca fie măcar o dată
în lună preotul să străbată, cu ocazii luminoase coridoarele școlii, pentru
întâlniri cu tinerii dar și cu profesorii acestora. Nu e vorba de a forța ceva,
ci de intrarea în normalitate. Adică în dialog. Adică în părtășie pentru binele
copiilor.
Teama de a fi dați afară la fiecare
reformă care se anunță prin școală, pe care ne-o reiterează de fiecare dată
profesorii re Religie, dovedește fragilitatea statutului lor, lipsa de sprijin
real în pastorația pe care o desfășoară în școală. De aceea cred că este
potrivit ca fiecare început de an școlar să aducă fiecărui profesor de Religie
și o recunoaștere publică, în mijlocul bisericii locale, a acestui statut.
Pentru a se înțelege deplin, inclusiv de către factorii decizionali din administrația
bisericească, dublul caracter misiologic al profesorului de Religie: profesor
și apostol mărturisitor. Mai ales că cea de-a doua dimensiune este cea mai
hulită de către grupurile de dialog social, care vor coborârea orei de Religie
la nivelul atelierului industrial sau orei de activitate gospodărească de
odinioară.
Proiectele „Hristos împărtășit copiilor” și „Alege școala” vin să deschidă tocmai această posibilitate. De a
dovedi, că în inteligența pastorală specifică, Ortodoxia românească dezvoltă
confesionalismul discursului său în acțiuni extra-școlare, cu o pedagogie
fundamentală revelațional, în spațiul specific liturgicului și pastoralei
catehumenale specifice. Ele sunt posibilități de angrenare a copiilor în
acțiuni pe care statutul orei de Religie în programa orei din școala de stat,
în mentalitatea absurdă a vremii de acum, nu încap. Pentru că, nu-i așa,
alergând prin programă ca să dovedim că suntem materie respectabilă, acordând
note, trecând absențe în cataloage, perfectându-ne mereu modelul de predare
după metode tot mai moderne, uităm copiii. Intrăm în capcana ideologiei
educative și a educației ideologice, transformând ora de Religie în încă o oră
de orar. De cele mai multe ori în plus. Colaborarea cu preotul paroh, programa
eliberată de structuri inutile, subiectele plăcute și abordările de toți copii
comunității, manualele coerente și ghidurile lor, mută libertatea de a în
dialog cu pruncii în biserică, prin pârghiile acestor proiecte. Comunicarea
desăvârșindu-se în comunicare. Ori asta nu înseamnă părăsirea catedrei, ci
prelungirea ei, întoarcerea ei în fundamentul dintâi: miezul ei „catedralic”.
E un efort în plus. Este clar.
Presupune renunțarea la unele din după-amiezele noastre. Mai ales cele
duminicale. Renunțarea la unele din tonalitățile didacticiste prin care ne-am
alineat (și alienat, deopotrivă). Cultura creștină oferită prin biserică, în
libertate de asumare, vor fi, în timp, cele mai clare biruințe împotriva
secularizării de care suferim.
Se vor naște zâmbete pe chipurile
unora dintre colegi, preoți ori profesori, vor reacționa ciudat directorii de
școală ori vreo personalitate din Inspectorat? Mai bine. Pentru că aceasta va
dovedi că lovim în insalubra mentalitate a idei că Religia e materie de mâna a
doua, e cenușăreasă acceptată la masa bogaților realiști ori umaniști. Fără
frică, trebuie muncit mai mult cu noi și mentalitățile noastre. Exact statura
de excepție pe care o cere predarea Religie, inclusiv în orele propuse prin
proiectele amintite, sunt sămânța ce cutremură de teamă pe ceilalți. Ei știu
bine că acela care ascultă durerea unui copil și contribuie la dezvoltarea
staturii sale morale este autoritatea care nu poate fi smulsă din peisajul
școli normale.
Vom continua cu amănuntele legate
de cele două proiecte, așa cum se derulează ele practic. Primul și cel mai de
preț amănunt de reținut este acela că aceste proiecte cer reașezarea preotului
în dialog cu profesorul de Religie și cu părinții copiilor. Fără confundare de
locuri. Sistematic. Fără ifose. Al doilea, important și el, că aceste proiecte
nu înlocuiesc, nici de departe, ora de Religie, ci o continuă în firescul ei
extra-curricular, de care toate celelalte materii beneficiază. Nu este nevoie
să ne complexăm cu frici inutile atunci când ne dezvolătm proiectele pastorale.
Să păstrăm frica pentru lucrurile pe care nu le înnobilăm, nu le împlinim după
voia lui Dumnezeu. Vom reveni așadar[1].
[1] Pr.
Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, „Teamă în pastorația tinerilor?” în Pr.
Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Perspective catehumenale, tradiției
și contextualizare pastorală – studii catehumenale și cateheze pentru ziua de
azi - , ed. Techno Media, Sibiu, 2013, pp. 282-284.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu