Este un articol de pe un site catolic, dar ar trebui citit
și de un ortodox, doar în așa fel vom reuși să băgăm la inimă dorințele elevilor.
Privind la elevii mei, îi văd pe
viitorii ex-catolici
Autor: Mary Deturris Poust
Traducere: Radu Capan
Sursa: Aleteia.org, 23 octombrie 2015
Când vine vorba de adolescenți, te aștepți la ochi
dați peste cap și apatie, dar pune-i la o oră de religie după o zi lungă de
școală, cam când le-ar fi ora de masă, și vei vedea un nivel de dezinteres ce
te va face să vrei să te urci pe pereți. Cu așa ceva ne-am confruntat
la un moment dat eu și soțul meu.
Scena nu era nici nouă, nici neașteptată. Predaserăm
acelorași copii și în anul anterior,
fiind vorba de un program de doi ani care culmina cu primirea Mirului
primăvara. Dar eu aș
pune pariu că apatia lor nu are atât de mult de a face cu vârsta, cât cu
lipsa temeliilor catehetice. Am folosit toate trucurile indicate în cărți – de
la activități de grup la sesiuni de întrebări, ba chiar i-am mituit cu brioșe
de exemplu – pentru a-i face pe acești copii să mă asculte când le vorbesc
despre Liturghie, despre Evanghelie, despre frumoasele învățături și tradiții
catolice. Și totuși, an de an, când se întorc fără chef la ore, ajung să fiu
bucuroasă dacă jumătate dintre ei își amintesc „Tatăl nostru”.
Când mă uit la acești copii – indiferent de vârstă,
indiferent dacă au mers la școli catolice
sau de stat – am impresia că văd 75% dintre viitorii ex-catolici. Vina
cade în mare parte pe Biserică, aceea care, de decenii bune, i-a lăsat pe
părinții acestor copii să trăiască înfometați spiritual, făcându-le o cateheză
slabă în tinerețe și oferindu-le predici care nu au reușit să îi provoace și să
îi implice ca adulți. După cum le spunea Papa Francisc preoților la o
hirotonire anul acesta: „Fie ca predicile voastre să nu fie plictisitoare; fie
ca predicile voastre să atingă inimile oamenilor pentru că vin din inima voastră”.
Unii ar putea spune că în ciuda predicilor plate, Preasfânta Euharistie ar
trebui să fie suficientă pentru a-i atrage pe oameni, dar cum ar putea să fie
așa dacă oamenii nu au înțeles puterea și minunăția acestui Sacrament, dat
fiind că nimeni nu i-a învățat așa ceva, nici de la catedră, nici de la amvon?
Oamenii sunt înfometați, da, dar înainte să ajungă să
alerge la Isus în Euharistie, trebuie
să meargă într-o parohie, duminică de duminică, și să asculte cuvintele
care le hrănesc spiritele secătuite și să găsească o comunitate care le
amintește că nu sunt singuri. Ca persoană ce sunt invitată să vorbesc și să țin
zile de reculegere, vă pot spune, din
experiența mea personală și din întâlniri cu alți catolici din toată țara,
că nu prea se întâmplă așa în parohiile din Statele Unite ale Americii. Unele
comunități fac lucrurile așa cum trebuie, dar din păcate sunt excepții și nu
norma. Și atunci oamenii merg în alte părți. Poate la biserica neconfesională
de mai sus de pe stradă, unde predica este captivantă și relevantă, iar
comunitatea implicată total, în mod ironic formată predominant din foști
catolici. Nu au Euharistia, dar sunt oameni ce se simt hrăniți și de aceea se
întorc acolo, săptămână de săptămână. Când mergi duminică la Liturghie,
încearcă să o trăiești din perspectiva unui nou venit și întreabă-te: dacă
aceasta ar fi prima și singura ta experiență catolică, ai mai reveni?
Pe vremea când am scris „Manualul pentru to(n)ți
despre Catehismul Catolic” (Complete Idiot’s Guide to the Catholic Catechism),
am auzit același refren spus de catolicii adulți rupți de credință: „De ce nu
am învățat toate acestea în tinerețe?” Mulți dintre ei au fost crescuți în ceea
ce eu numesc „Era Colajelor”, cu decupat și lipit imagini cu Isus, dar cu prea
puține informații de bază despre lucrurile care te hrănesc pentru o viață
întreagă, despre frumusețea unei credințe vii înflăcărate. Personal, îi sunt
recunoscătoare mamei mele pentru că m-a ajutat să depășesc prăpastia dintre
educația mea religioasă oficială și credința mea personală, și de aceea știu că
pentru a schimba Biserica trebuie să pornim în primul rând de la familiile
noastre.
Cateheza trebuie să înceapă atrăgând familiile în
această lucrare de formare, făcându-le
să se simtă bine primite, dându-le mult mai mult decât buletine
parohiale prin poștă. Doar când simt că aparțin Bisericii vor avea deschiderea
de a-și însoți spiritual copiii și a îmbrățișa calea credinței ca adulți. Când
vom face astfel, își vor aduce copiii cu ei, iar formarea în credință nu va mai
fi văzută ca un certificat de obținut pentru a putea primi un Sacrament, nici
ca o „absolvire” în spațiul religiei, ci ca un prim pas într-o călătorie pe
viață. Desigur, adolescenții vor fi adolescenți. Tot își vor da ochii peste cap
și vor răspunde la întrebări cu o tăcere de mormânt, dar în spate la toate
acestea va fi o temelie a unei credințe reale, o cunoaștere dătătoare de viață
despre faptul că sunt iubiți fără măsură de Dumnezeu care i-a creat, i-a
mântuit și îi așteaptă. Cred că acești copii care vin la orele noastre și se
comportă de parcă nu le-ar păsa deloc de religie au o disperată nevoie de Dumnezeu,
asemenea părinților lor. Dacă nu găsim o cale să îl facem pe Dumnezeu real și relevant
vieților lor, El va rămâne o idee abstractă, la care reflectezi distant și nu
care te implică, ceea ce va fi o pierdere nu doar pentru ei, ci pentru noi
toți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu