Preotul ca educator
Prin
tot ceea ce gândește și întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru
cei din comunitatea pe care o slujește. Adevărata lui menire constă în
asistarea spirituală a oamenilor. Cele mai mici gesticulații ale sale sunt
urmărite și amendate ca atare. De aceea, se cere a fi realizată o selecție și
promovare atentă a clerului. „a fi preot – scria S. Mehedinți – înseamnă a fi nobil din naștere,, adică un real
talent etic. Iar a te ridica pe treptele mai înalte ale ierarhiei bisericești
înseamnă că faci parte din aristocrația sufletească a întregii generații cu care
ai venit pe pământ” (1935, p. 45). A merge pe urmele lui Hristos este nu numai
o problemă de conștiință individuală, ci și o chestiune care atinge existența
și igiena morală a unei societăți. Harul inițial, dacă există, se cere a fi
împlinit prin efort susținut, prin încordare spirituală, prin inițiativă și
continuitate practică. „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de
om, de omul modern, este o artă. Esențială este acea putere minunată de a te
pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui și de a aduce încet la suprafață
ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esențial este să te estompezi, pentru a-L
lăsa pe Hristos să vorbească” (Evdokimov, 19992, p. 180).
Preotul
este inserat lumii în care trăiește și, ca atare, îi va cunoaște disponibilitatea
sau limitele. „Preotul ortodox – scria Ion Tomescu – trebuie să trăiască în
lume și pentru lume. Misiunea lui este deci cu mult mai grea: căci pentru a
îmbunătăți lumea, el trebuie să lupte cu lumea, cu toate ispitele, piedicile și
greutățile vieții ei” 9Tomescu, 1935, p. 12). Precum Fiul lui Dumnezeu, care a
luat chip de om pentru a ajuta pe om, cunoscând bucuriile și durerile ei, la
fel și preotul are obligația de a se integra în comunitate pentru a afla care
sunt trebuințele imediate ale firii omenești. El este un păstor de suflete, dar
poate deveni și un sfătuitor în probleme foarte stringente cu un caracter
consistent pragmatic. „Preotul nu trebuie niciodată să fie sub vremi, ci peste
vremi. Căci preotul este întruparea permanentă a lui Hristos în lume, pentru
Mântuirea Lumii. Trăind într-o epocă, cunoscând toată structura ei, calitățile
și cursul ei” (Rovența, 1940, p. 11). Un preot este prețuit prin cultura sa
intelectuală, profunzimea trăirilor duhovnicești și prin disponibilitatea de a
răspunde afirmativ la trebuințele comunității în care el trăiește. Alegerea unor
preoți s-ar putea realiza în funcție de următoarele calități: darul minții
(căci ei vor purta „Lumina Lumii”), darul frumosului (întrucât vor mijloci
expresii artistice felurite) și darul sufletului (dat fiind că vor modela și vor
îndrepta spiritele oamenilor). La aceste calități vocaționale se vor adăuga în
chip obligatoriu educația profesională, cunoașterea în detaliu a fundamentelor
teologice ale credinței în numele căreia profesează. „O predică bine studiată,
care să provoace și susțină atenția, și a omului cult și a celui incult, poate
să contribuie foarte mult la adâncirea sentimentului religios” (Antonescu,
1937, p. 123). Un preot cultivat va avea mai mari șanse în a prezenta și educa
sentimentele și trăirile religioase. În calitate de duhovnic însă, preotul nu
va fi un simplu transmițător de învățătură, ci o întruchipare a valorilor
creștine și a competenței relaționale, întrucât are de-a face cu oamenii. Oricât
de bine ar fi echipat teoretic, dacă îi lipsește exemplaritatea faptelor și
înțelegerea aproapelui nu poate fi un autentic duhovnic spiritual și deci
preot.
Educația
pe care o exercită preotul este atât implicită,
prin întregul său comportament din biserică și din afara ei, dar și explicită,
prin aceea că el a devenit profesor, integrat corpului profesoral, predând
efectiv în ora de religie. Ca preot în biserică, el va fi pătruns de pietate,
cu puternice convingeri moral-religioase, altruist și generos, cu un suflet
blând și deschis, fiind un mângâietor pentru ceilalți. Ca profesor, preotul va
poseda temeinice cunoștințe psihologice și pedagogice, va fi apropiat și
iubitor de copii și tineri, își va însuși aparatul conceptual specific psihopedagogiei,
limbajul comun întru buna și aleasa înțelegere cu ceilalți profesori. De altfel,
printre ceilalți profesori, preotul va fi un model exemplar de conduită
profesională și didactică (nu este exclusă chiar opera de catehizare a
propriilor colegi, dat fiind că nu toți profesorii agreează ideea unei educații
creștine). El poate contribui stimulativ la întărirea coerenței colectivului de
profesori și se poate constitui într-un factor de mediere a eventualelor conflicte.
Un bun profesor-preot se cere a avea calități, precum cele invocare de Margaret
Lindsey (1978, p. 101-102): profesionalitate și cultură de specialitate,
experiență în domeniu, capacitate de individualizare a cunoștințelor, spirit
coordonator, spirit planificator și anticipator. Ține de demnitatea preotului
să acceadă la un comportament profesoral care să-l facă egal cu orice om de la
catedră. Nu este suficient ca preotul să posede numai cunoștințe bogate de teologie.
„Ne trebuie biserică nouă, religie vie, religie cu apostoli convinși de rostul
iubirii creștine – scria George Bota – iar nu apostoli cu rude mari și
strălucitoare și cu vorbe goale și neînțelese” (Bota, 1929, p. 84). Ca și în
cazul altor profesori, cultura psihopedagogică joacă un rol de primă importanță
pentru a vehicula, a transmite cunoștințe, a forma atitudine și convingeri
superioare. Un apostol al lui Iisus este un învățător prin excelență. Învățătura
a ocupat cea mai mare parte din activitatea lui Hristos. Oare nu același lucru
se cuvine și din partea preotului? Nu trebuie să fie el un exemplu pentru
comunitatea credincioșilor? „Dacă vrei să dai viață învățământului, atunci
trebuie ca elevii să muște în fiecare zi și la fiecare lecție viață din viața
ta, până la definitiva epuizare; astfel, dacă aceasta nu se întâmplă, atunci un
mort comunică lucruri moarte celor vii, ca să-i omoare și pe ei” (Miclea, 1942,
p. 136).
Relația
dintre preot și copil este asemenea aceleia dintre un guru, un maestru și un
discipol, un novice. Orice discipol posedă o experiență personală, un mod de a
fi, care se cere a fi cunoscut și respectat de către magistru. Preotul are de
jucat rolul unui ghid spiritual, care nu poate fi înlocuit de părinți sau
profesori. Atitudinea sa va fi de înțelegere și bunăvoire, și nu de maltratare
a sufletelor. El este un „călător al adâncimilor” (Davy, 1987, p. 66) din sufletul
omului. „Educatorul este un om care trebuie să citească într-un suflet frumosul
poem pe care Dumnezeu l-a scris; să-l citească, să-l deceleze și să-l facă să apară
scris în literele vieții, precum savantul citește opera divină în steaua ce
lucește pe firmament. Educatorul este dintre dată mag și profet” (Ponsard, 1937,
p. 46). Este mare lucru să știi să-ți asumi această misie de călăuză
spirituală, în cazul în care există, se cere a fi forjată și perfectată prin
metodă, prin însușirea unor minime, dar indispensabile, cunoștințe de psihologie
și pedagogie sistematică.
Educația
religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini orice, ci
constituie o deprindere care este cucerită și însușită cu efort și credință
exemplară. Personalitatea catehetului își lasă direct amprenta asupra
profilului spiritual al catehumenului. Preotul este un apostol al neamului și
al comunității pe care o slujește. El va fi cuprins de entuziasm și încredere
în ceea ce face. El va da dovadă de înțelegere, răbdare și îngăduință față de
cei pe care îi asistă și îndrumă spiritual[1].
[1] Constantin
Cucoș, Educația religioasă. Conținut și
forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, pp.
122-124.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu