Preotul în viața mea - clasa Pregătitoare

Zidul și parcul!

Zidul și parcul!

            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.

Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”

Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268

O inimă perfectă

O inimă perfectă

Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraș și a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui și nu contenea să se laude singur cu ea. Când deodată de mulțime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:

-                     „Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.

-                     „Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:

-                     „Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere.

-                     „Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurare la milimetru, rămân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși aceste răni sângerează încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul.

Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă și i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima lui brăzdată de cicatrice și a dat inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colțuroase. Tânărul și-a privit inima, care nu mai era perfectă, dare care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrățișat, și-au zâmbit și au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumusețe...

...........................................................................................................................................

O inimă rănită este semnul cultivării sensibilității relaționale. Întemeiat pe credința în Dumnezeu creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 247-248

Minunile lui Iisus - clasa a II-a

MALL-URI ȘI CATEDRALE - Sorin IVAN

MALL-URI ȘI CATEDRALE

Când se fac mall-uri, unul lângă altul, nimeni nu simte că ar fi vreo problemă pentru existența noastră comunitară și națională, nimeni nu se exprimă într-un fel sau altul, nimeni nu-și pune întrebări fundamentale. Când o clădire monumentală cum a fost Casa Radio, proiectată să devină Muzeul Național de Istorie, a fost tăiată în două (operă de distrugere remarcabilă ea însăși, din punct de vedere tehnic) pentru a fi construite două mall-uri gemene, nimeni n-a zis nimic. Acum, o clădire care ar fi putut deveni emblematică pentru civilizația noastră – chiar dacă a fost construită în comunism, nu comunismul a zidit-o, ci tot poporul acesta –, de fapt cele două clădiri rezultate din operația chirugicală de tăiere și separare zac în ruine, devalizate de marmură, fier și toate materialele care au putut fi valorificate între timp. (În paranteză: cine a permis să se întâmple această tragedie?) Când apar, peste noapte, noi și noi imense hangare strălucitoare pline cu mărfuri și hrană, faptul semnifică un nou progres al societății de consum, al creșterii nivelului de trai și al calității vieții... http://www.tribunainvatamantului.ro/mall-uri-si-catedrale/

Ce înseamnă să devenim sfinți? - clasa a IV-a

Ce înseamnă să devenim sfinți?

            Pentru ora de Religie Ortodoxă, la clasa a IV-a, există lecția Calea spre Dumnezeu, deschisă tuturor oamenilor. Unul din manualele de Religie, Benga, Cristina, Ciachir, Aurora, Ghițiu, Mihaela, Niculae, Ioana, Religie. Cultul Ortodox. Manual pentru clasa a IV-a, semestrul I, ed. Corint, București, 2017, la pagina 37, cuprinde câteva idei pe care elevii să le noteze în caiețel.

            De la aceste idei, am încercat să creez un filmuleț și o fișă ca informațiile să fie mai bine asimilate de elevi.

Fișa este pe formatul A5 ca la imprimantă să poată fi scoase două pagini pe o foaie.

            De ce l-am ales pe Sfântul Nicolae? Pentru că, după părerea mea, este sfântul cel mai iubit de copii.

Fișa se găsește aici word: https://app.box.com/s/s6imehlsgfwlsewi5zswgf4oewbhgbi1

Fișa se găsește aici pdf: https://app.box.com/s/c6teqxese9lp1kih7172ea1x1xigqggm

Dezbatere Republica: Aș lucra într-o școală de stat, dacă.../ Lucrez într-o școală de stat pentru că…

Citesc site-ul REPUBLICA și mi- a atras atenția un articol scris de doamna Alexandra Anton:

Aș lucra într-o școală de stat, dacă...

Aș lucra într-o școală de stat, dar cu următoarele condiții:

1. Directorul să-mi fie partener, nu șef, să fie un exemplu de profesionalism și integritate. Vreau să-l pot vedea predând, să predau în echipă cu el (nu contează dacă predăm aceeași materie sau nu) și să mă mentoreze când am nevoie. Același director să pună sarcinile administrative pe locul trei, după copii și profesori. L-aș susține oricând să nu lucreze pentru hârtii, ci pentru copii, să susțină o atmosferă relaxată, dar cu preocupare reală pentru calitate! Să nu-i cerem permisiunea pentru fiecare decizie, ci să ne consultăm permanent – noi să avem încredere în el și el în noi! Să ne creăm propriul set de reguli, să ne asumăm responsabilitatea de a face din școala noastră un loc în care învățăm continuu.  

2. Inspectorii și ARACIPul să reducă la minim stratul de hârtii, să aibă echipe de profesioniști care lucrează cu copiii, profesioniști cu o inteligență emoțională peste medie. Să vină în școli când sunt solicitați și să ofere sprijin. Să nu mai existe controale, plocoane, aere de superioritate în fața profesorilor – să eliminăm inspectorul care vine la teatru în loc să vină la școală: aranjat și coafat, pe tocuri/cu papion și cu rujul până la urechi, în vreme ce elevii aproape că nici nu suflă. Școala e pentru copii. Nu pentru directori, profesori, inspectori sau miniștri. Școala e pentru copii! (niciodată nu voi spune acest lucru de suficient de multe ori)

3. Copiii să învețe într-un singur schimb și numai dimineața, școala să fie mereu curată, dotată cu tot ce e necesar și un mediu sigur și plăcut pentru toți. Să putem găzdui evenimente pentru comunitate ori de câte ori este necesar, cluburi pentru copii, părinți și bunici. Să putem celebra reușitele alături de copii, profesori, părinți – să dăm petreceri, să organizăm spectacole, să strângem fonduri pentru orice nevoie identificată. Școala este doar o societate la scară mai mică.

4. Să existe buget pentru specialiști (psihologi, logopezi, profesori de sprijin și asistenți) care oferă sprijin punctual copiilor și profesorilor. Dacă observ că unii copii/colegi au dificultăți să nu mă împiedic de hârtii și restricții de buget. Dacă intervenim rapid putem evita probleme mai mari mai târziu. 

5. Să predau fără limitări: să pot ține ușa clasei deschisă, iar zgomotul produs de învățare să nu deranjeze pe nimeni (mai ales direcțiunea), să-mi pot desfășura orele de engleză oriunde (pe hol, în sala de sport, în curte, la muzeu, pe stradă) și oricând (mă sugrumă ideea de săptămână altfel – o săptămână e prea puțin și mult prea standardizată pentru gusturile mele), iar cu toate astea să nu se considere că vreau să ies în evidență cu ceva. O fac pentru copii, cu acordul lor și chiar ca urmare a dorințelor pe care ei și le exprimă.

6. Să pot decide singură care sunt nevoile de pregătire continuă, să pot identifica furnizori de cursuri și costurile să fie acoperite de școală. Nu vreau credite, nici măcar diplomă, vreau ca cei care vor să-mi verifice pregătirea să mă vadă predând. Mi-ar plăcea să discut nevoile mele de pregătire cu colegii și să ne specializăm pe subgrupe, apoi să facem schimb de cunoștințe. O echipă în cancelarie va ști să inspire spiritul de echipă printre copii.

7. Să colaborez cu profesori din alte școli, să ne vizităm, să facem proiecte împreună, să ne sprijinim în găsirea de soluții creative și sustenabile pentru comunitățile noastre, pentru țară. Să-i învățăm să gândească global și să acționeze local – ei sunt viitorul nostru.

8. Să pot combina materia mea cu alte materii, după interesele copiilor – muzică și engleză, sport și engleză, istorie și engleză, orice și engleză. Câtă vreme copiii vor comunica fluent în limba engleză și nu vor avea teama de a greși pentru mine e o mare victorie.

9. Vreau să decidem cum ne notăm copiii – o notă pe semestru e suficientă, copiii să se concentreze pe învățare autentică, nu pe note. N-o să-i întrebe nimeni ce note au luat, mult mai important e ce știu! Aș putea combina lejer evaluarea formativă (feedback, auto-evaluare, evaluare între colegi) cu evaluarea sumativă (o notă la finalul semestrului) , astfel încât fiecare copil să știe care este nivelul lui și ce are de făcut pentru a continua creșterea. Să-mi pot evalua copiii obiectiv, cu sprijinul celorlalți profesori din echipa școlii.

10. Să simt că e întotdeauna timp pentru ce contează: să mă pregătesc, să cresc continuu, să ascult părerile comunității noastre. Să nu mă mai simt hăituită de propria profesie.

În aceste condiții, cu siguranță n-aș fi singura care ar intra în sistem. Nu, nu e un gând prea îndrăzneț. Poate fi un proiect pilot într-o școală, poate fi testat și măsurat de cercetătorii facultăților de profil din România. Dacă funcționează, dăm vorba mai departe. Dacă nu, vedem unde scârțâie și mai reglăm. Mi-e greu să cred că nu s-ar găsi școli și profesori care să încerce o altfel de abordare, iar dacă și ISJ-urile și ARACIPul s-ar mobiliza, chiar nu văd ce ne mai lipsește!

Ce credeți, merită efortul? 

Sursa: https://republica.ro/as-lucra-intr-o-scoala-de-stat-daca

            Însă ca un răspuns la articolul mai sus citat, doamna Claudia Chiru, și-a așternut, în oglindă, condițiile care stau la baza alegerii dânsei „conștiente și asumate” de a lucra în învățământul de stat din România:

Lucrez într-o școală de stat pentru că…

Inspirată fiind de rândurile scrise de Alexandra Anton aștern și eu, în oglindă, condițiile care stau la baza acestei alegeri conștiente și asumate.

Lucrez într-o școală de sat pentru că:

·         Directorul îmi este partener și nu șef ori de cate ori merg către el într-o manieră constructivă și îi dau soluții, nu probleme de rezolvat. Fiind o școală mare cu aproximativ 2600 de elevi, echipa de profesori pe ambele cicluri este de circa 100 de capete luminate, iar personalul TESA care deservește această sută de oameni este reprezentat de cifra 7, așa că… vă puteți imagina că directorul care este ajutat de încă 3 adjuncți numai mie nu stă să-mi pregătească terenul. Desigur, mi-ar plăcea să fie altfel, însă până una alta aceasta este realitatea și mi-am demonstrat de nenumărate ori că dacă vreau să fac ceva este suficient să anunț că vreau să fac și nu mă va împiedica nimeni. De aceea am devenit un “one man show” foarte bun, mi-am dezvoltat abilitățile de lider și manager de proiect, performer și evaluator. Adică eu centrez cu mingea mea și tot eu apăr poarta în care am centrat cu propria minge, apoi fug repede în tribună și mă încurajez cu bannere gândite, desenate și executate de mine, lipite și ținute tot de mine. Super tare, nu? Credeți că mă pot plictisi vreodată?

·         Inspectorii și ARACIP-ul culeg ceea ce seamănă, adică ori de cate ori vin la mine mă găsesc cu hârtiile în regulă, pot completa aceste hârtii foarte repede, am o imaginație bogată datorită exercițiilor zilnice din categoria “one man show”, așa că pentru mine este foarte simplu să bifez documentele necesare și să le așez într-un dosar cu șină în ordinea pe care o respectăm de 20 de ani încoace. Îmi ia fix 5 minute zilnic acest lucru, mi-am propus și am reușit să respect actualizarea constantă a acestui dosar, la modul că imediat după o activitate, pac, așez și hârtia în dosar, proba la perete și poza pe Facebook. Este o procedură standard, la fel ca cea de îmbarcare a pasagerilor și de citire a vocilor.

·         Din fericire eu și elevii mei învățăm în schimbul de dimineață și după noi nu intră altă clasă, așa că… nu am sugestii de făcut și nici obiecții la acest punct, sper să mă țină cât mai mult această situație, așa că… țineți-mi pumnii, vă rog, este doar o chestiune de noroc. Avem o sală de spectacole încăpătoare unde putem desfășura cu programare orice activitate pe care ne-o dorim, oricând ne putem organiza pentru a strânge fonduri și pentru a sprijini o cauză, repet, mă pot organiza ori de câte ori doresc, nimeni nu mă împiedică, iar sala de spectacole poate fi oricând definită ca fiind un spațiu creativ cu arii tematice sau o pajiște cu iarbă și flori.

·         Îmi doresc să existe buget pentru specialiști! Ceea ce-mi trece prin cap în acest moment este tot “one man show” căci tu te faci bine singur cu propriile resurse și atunci când nu mai poți te scuturi ca Harap-Alb și o iei de la capăt. Aceasta este frumusețea antreprenoriatului în educația de stat. Aceasta este puterea de care dispun și pe care o pun în slujba elevilor mei. Anduranța îmi este pusă zilnic la încercare și de aici imaginația și creativitatea mea nu cunosc limite, se reînnoiesc și renasc din propria cenușă ori de câte ori este necesar. Elevul meu mă vede făcând aceste slalomuri zilnic, de aceea învață din ce vede, nu din ce spun eu că ar trebui să vadă. We’re in this together și învățăm unii de la altii. Desigur, sunt situații în care într-o clasă sunt 3, 4, 5 copii diagnosticați sau nu, recunoscuți sau nu și știu din surse sigure că în acele clase se trăiesc adevarate traume zilnic, știu din surse sigure că acele învățătoare sunt bune de dus la Bălăceanca însă ele se încăpățânează să vină zilnic la școală. Pentru aceste cauze spun că acest punct este primul pe care ar trebui să-l nominalizăm pentru a fi efectiv reflectat în realitatea cotidiană, este primul punct la care aș începe ieri să lucrez.

·         Predau fără limitări, am ieșit din linie și predau experiențial, în echipe, individual, în pereche și integrat, acolo unde este necesar, alternez rolurile de transmițător și facilitator în funcție de nevoile elevilor mei pe care îi cunosc și cu care am o relație care este mai presus de orice pe lumea aceasta, țin ușa clasei deschisă oricând simt nevoia, am chiar o ușă modernă cu o fâșie de geam inserată peste care nu am lipit nimic în încercarea de a bloca accesul vizual. Merg în parc cu elevii și fac minunatul dosarul care conține acordul scris al părinților, acordul elevilor și acordul direcțiunii, strâng semnături de la părinți și mi-am perfecționat un sistem super eficient de comunicare cu părinții, mă filmez în timpul actului didactic și mă laud cu asta prin intermediul canalului meu de YouTube, FEDEx – Claudia Chiru și pe pagina mea de Facebook. Majoritatea oamenilor care mă urmăresc sunt de părere că fac aceste demersuri pentru a-i inspira și pe alții, iar un procent mic sunt de părere că mă laud și chiar m-ar arde pe rug în piața publică. Ambele opinii sunt valoroase pentru mine și ambele îmi dau ocazia să reflectez asupra propriilor comportamente și sentimente și de aici îmi iau singură ocazia să-mi îmbunătățesc performanțele și viața profesională.

·         Decid singură care-mi sunt nevoile de pregătire continuă și fac o selecție la sânge a cursurilor și a oportunităților de perfecționare prezente pe piața românească. Pentru a mă atrage pe mine la un curs de orice fel este nevoie de mult profesionalism dovedit în mai multe situații și de-a lungul unei perioade semnificative. Dacă aleg să merg la un curs sunt un elev exemplu și mă implic 100%. Sigur plec din acea sală cu cel puțin 3-4 idei zilnic și sigur merg și aplic imediat ceea ce am învățat. Dacă un curs cu plată îmi atrage atenția, strâng bani și merg orice s-ar întâmpla, sunt convinsă că în educație cursurile pe fonduri sau cele prost platite au o calitate îndoielnică, așa că prefer să plătesc o sumă acceptată ca fiind satisfăcătoare de profesorul livrator pentru a fi sigură că nu voi face turism.

·         Colaborez cu profesorii din alte școli și cu orice instituție sau companie îmi face cu ochiul pentru că vreau să fac acest lucru, este suficient să mă prezint la ușă și să mă dai afară pentru că sigur voi intra pe geam, cred că am spus totul.

·         Combin pedarea-învățarea-evaluarea cu limba engleză pentru că folosesc tehnologia și e oarecum inevitabil. În plus, le dau elevilor mei fișe și provocări în limba engleză, sunt de părere că limba engleză se poate integra într-un mod natural, este a doua limbă a noastră a tuturor, este trecutul, prezentul și viitorul.

·         Fac tot soiul de combinații de modalități de evaluare și autoevaluare. Copiii știu întotdeauna de unde au plecat, pe unde au mers și unde au ajuns. Fiecare își compară performanțele cu propriile standarde și folosesc propriul punct de plecare în călătoria învățării, calificativele sunt personale și spațiul este bine delimitat, fiecare elev își știe parcursul și evoluția. Tot așa funcționez și eu, mă interesează să aflu ce știu eu să fac și ce pot îmbunătăți înainte să trag cu ochiul la vecinul și să oftez. Niciodată nu știu suficient și niciodată nu știu toate răspunsurile, chiar fac greșeli în fața elevilor și învăț cot la cot cu ei.

·         Simt întotdeauna că este timp pentru ce contează pentru că mă asigur că ceea ce fac contează. Este un protocol pe care l-am învățat în anii în care am zburat. Contează ceea ce faci doar dacă te asiguri tu că cei de lângă tine înțeleg importanța a ceea ce faci. Protocolul zice că este responsabilitatea mea să construiesc o comunitate și să îi învăț pe copii ce înseamnă conștientizarea situațională. Dacă ei nu sunt interesați înseamnă că eu nu am reușit să comunic corect și această situație este încă o oportunitate de îmbunatățire și de începere da capo cu acțiuni diferite care să genereze rezultate diferite. 

În lumina celor spuse mai sus vă invit să vă rebranduiți și să intrați în sistem, dacă vă doriți schimbarea pentru că eu știu sigur că schimbarea începe cu MINE, continuă și se termină cu MINE.

Pentru a mă asigura că sunt înțeleasă subliniez că singura scăpare pe care o am sunt EU și EU îmi pot face viața mai frumoasă și importantă, EU pot lasa în urmă o amprentă care să-i asigure fiului meu o lume mai bună și EU dețin un rol super important, asumat și crescut cu bună știință deoarece… “Copilul construiește adultul și nu există om care să nu fie creat de către copilul care a fost cândva.” (Maria Montessori, “Mintea absorbantă”) – Înțelegeți acum importanța meseriei mele? Înțelegeți profunzimea implicării și amplitudinea impactului? Înțelegeți de ce mă expun și sunt pregătită să fiu arătată cu degetul? Înțelegeți de ce merg înainte și ies din linie?

Sursa: https://republica.ro/lucrez-intr-o-scoala-de-stat-pentru-ca

Citind cele două analize, cred că fiecare dintre noi poate să își extragă „ideile principale” în așa fel încât actul educațional să fie realizat la clasă în condiții optime.