Citesc site-ul REPUBLICA și mi- a atras atenția un articol
scris de doamna Alexandra Anton:
Aș lucra într-o școală de stat, dar
cu următoarele condiții:
1. Directorul să-mi fie
partener, nu șef, să fie un exemplu de profesionalism și integritate.
Vreau să-l pot vedea predând, să predau în echipă cu el (nu contează dacă
predăm aceeași materie sau nu) și să mă mentoreze când am nevoie. Același
director să pună sarcinile administrative pe locul trei, după copii și
profesori. L-aș susține oricând să nu lucreze pentru hârtii, ci pentru copii, să
susțină o atmosferă relaxată, dar cu preocupare reală pentru calitate! Să nu-i
cerem permisiunea pentru fiecare decizie, ci să ne consultăm permanent – noi să
avem încredere în el și el în noi! Să ne creăm propriul set de reguli, să ne
asumăm responsabilitatea de a face din școala noastră un loc în care învățăm
continuu.
2. Inspectorii și ARACIPul să
reducă la minim stratul de hârtii, să aibă echipe de profesioniști care
lucrează cu copiii, profesioniști cu o inteligență emoțională peste medie. Să
vină în școli când sunt solicitați și să ofere sprijin. Să nu mai existe
controale, plocoane, aere de superioritate în fața profesorilor – să eliminăm
inspectorul care vine la teatru în loc să vină la școală: aranjat și coafat, pe
tocuri/cu papion și cu rujul până la urechi, în vreme ce elevii aproape că nici
nu suflă. Școala e pentru copii. Nu pentru directori, profesori, inspectori sau
miniștri. Școala e pentru copii! (niciodată nu voi spune acest lucru de
suficient de multe ori)
3. Copiii să învețe într-un
singur schimb și numai dimineața, școala să fie mereu curată, dotată
cu tot ce e necesar și un mediu sigur și plăcut pentru toți. Să putem găzdui
evenimente pentru comunitate ori de câte ori este necesar, cluburi pentru
copii, părinți și bunici. Să putem celebra reușitele alături de copii,
profesori, părinți – să dăm petreceri, să organizăm spectacole, să strângem
fonduri pentru orice nevoie identificată. Școala este doar o societate la scară
mai mică.
4. Să existe buget pentru
specialiști (psihologi, logopezi, profesori de sprijin și asistenți)
care oferă sprijin punctual copiilor și profesorilor. Dacă observ că unii
copii/colegi au dificultăți să nu mă împiedic de hârtii și restricții de buget.
Dacă intervenim rapid putem evita probleme mai mari mai târziu.
5. Să predau fără limitări:
să pot ține ușa clasei deschisă, iar zgomotul produs de învățare să nu
deranjeze pe nimeni (mai ales direcțiunea), să-mi pot desfășura orele de
engleză oriunde (pe hol, în sala de sport, în curte, la muzeu, pe stradă) și
oricând (mă sugrumă ideea de săptămână altfel – o săptămână e prea puțin și
mult prea standardizată pentru gusturile mele), iar cu toate astea să nu se
considere că vreau să ies în evidență cu ceva. O fac pentru copii, cu acordul
lor și chiar ca urmare a dorințelor pe care ei și le exprimă.
6. Să pot decide singură care
sunt nevoile de pregătire continuă, să pot identifica furnizori de cursuri
și costurile să fie acoperite de școală. Nu vreau credite, nici măcar diplomă,
vreau ca cei care vor să-mi verifice pregătirea să mă vadă predând. Mi-ar
plăcea să discut nevoile mele de pregătire cu colegii și să ne specializăm pe
subgrupe, apoi să facem schimb de cunoștințe. O echipă în cancelarie va ști să
inspire spiritul de echipă printre copii.
7. Să colaborez cu profesori
din alte școli, să ne vizităm, să facem proiecte împreună, să ne sprijinim
în găsirea de soluții creative și sustenabile pentru comunitățile noastre,
pentru țară. Să-i învățăm să gândească global și să acționeze local – ei sunt
viitorul nostru.
8. Să pot combina materia mea
cu alte materii, după interesele copiilor – muzică și engleză, sport și
engleză, istorie și engleză, orice și engleză. Câtă vreme copiii vor comunica
fluent în limba engleză și nu vor avea teama de a greși pentru mine e o mare victorie.
9. Vreau să decidem cum ne notăm
copiii – o notă pe semestru e suficientă, copiii să se concentreze pe
învățare autentică, nu pe note. N-o să-i întrebe nimeni ce note au luat, mult
mai important e ce știu! Aș putea combina lejer evaluarea formativă (feedback,
auto-evaluare, evaluare între colegi) cu evaluarea sumativă (o notă la finalul
semestrului) , astfel încât fiecare copil să știe care este nivelul lui și ce
are de făcut pentru a continua creșterea. Să-mi pot evalua copiii obiectiv, cu
sprijinul celorlalți profesori din echipa școlii.
10. Să simt că e întotdeauna
timp pentru ce contează: să mă pregătesc, să cresc continuu, să ascult
părerile comunității noastre. Să nu mă mai simt hăituită de propria profesie.
În aceste condiții, cu siguranță n-aș
fi singura care ar intra în sistem. Nu, nu e un gând prea îndrăzneț. Poate fi
un proiect pilot într-o școală, poate fi testat și măsurat de cercetătorii
facultăților de profil din România. Dacă funcționează, dăm vorba mai departe.
Dacă nu, vedem unde scârțâie și mai reglăm. Mi-e greu să cred că nu s-ar
găsi școli și profesori care să încerce o altfel de abordare, iar dacă și
ISJ-urile și ARACIPul s-ar mobiliza, chiar nu văd ce ne mai lipsește!
Ce credeți, merită efortul?
Însă
ca un răspuns la articolul mai sus citat, doamna Claudia Chiru, și-a așternut, în
oglindă, condițiile care stau la baza alegerii dânsei „conștiente și asumate” de
a lucra în învățământul de stat din România:
Inspirată fiind de rândurile
scrise de Alexandra Anton aștern și eu, în oglindă, condițiile
care stau la baza acestei alegeri conștiente și asumate.
Lucrez într-o școală de sat pentru
că:
·
Directorul îmi este partener și nu șef ori
de cate ori merg către el într-o manieră constructivă și îi dau soluții, nu
probleme de rezolvat. Fiind o școală mare cu aproximativ 2600 de elevi, echipa
de profesori pe ambele cicluri este de circa 100 de capete luminate, iar
personalul TESA care deservește această sută de oameni este reprezentat de
cifra 7, așa că… vă puteți imagina că directorul care este ajutat de încă 3
adjuncți numai mie nu stă să-mi pregătească terenul. Desigur, mi-ar plăcea să
fie altfel, însă până una alta aceasta este realitatea și mi-am demonstrat de
nenumărate ori că dacă vreau să fac ceva este suficient să anunț că vreau să
fac și nu mă va împiedica nimeni. De aceea am devenit un “one man show” foarte
bun, mi-am dezvoltat abilitățile de lider și manager de proiect, performer și
evaluator. Adică eu centrez cu mingea mea și tot eu apăr poarta în care am
centrat cu propria minge, apoi fug repede în tribună și mă încurajez cu bannere
gândite, desenate și executate de mine, lipite și ținute tot de mine. Super
tare, nu? Credeți că mă pot plictisi vreodată?
·
Inspectorii și ARACIP-ul culeg ceea ce
seamănă, adică ori de cate ori vin la mine mă găsesc cu hârtiile în regulă, pot
completa aceste hârtii foarte repede, am o imaginație bogată datorită
exercițiilor zilnice din categoria “one man show”, așa că pentru mine este
foarte simplu să bifez documentele necesare și să le așez într-un dosar cu șină
în ordinea pe care o respectăm de 20 de ani încoace. Îmi ia fix 5 minute zilnic
acest lucru, mi-am propus și am reușit să respect actualizarea constantă a
acestui dosar, la modul că imediat după o activitate, pac, așez și hârtia în
dosar, proba la perete și poza pe Facebook. Este o procedură standard, la fel
ca cea de îmbarcare a pasagerilor și de citire a vocilor.
·
Din fericire eu și elevii mei învățăm în
schimbul de dimineață și după noi nu intră altă clasă, așa că… nu am sugestii
de făcut și nici obiecții la acest punct, sper să mă țină cât mai mult această
situație, așa că… țineți-mi pumnii, vă rog, este doar o chestiune de noroc.
Avem o sală de spectacole încăpătoare unde putem desfășura cu programare orice
activitate pe care ne-o dorim, oricând ne putem organiza pentru a strânge
fonduri și pentru a sprijini o cauză, repet, mă pot organiza ori de câte ori
doresc, nimeni nu mă împiedică, iar sala de spectacole poate fi oricând
definită ca fiind un spațiu creativ cu arii tematice sau o pajiște cu iarbă și
flori.
·
Îmi doresc să existe buget pentru
specialiști! Ceea ce-mi trece prin cap în acest moment este tot “one man show”
căci tu te faci bine singur cu propriile resurse și atunci când nu mai poți te
scuturi ca Harap-Alb și o iei de la capăt. Aceasta este frumusețea
antreprenoriatului în educația de stat. Aceasta este puterea de care dispun și
pe care o pun în slujba elevilor mei. Anduranța îmi este pusă zilnic la
încercare și de aici imaginația și creativitatea mea nu cunosc limite, se
reînnoiesc și renasc din propria cenușă ori de câte ori este necesar. Elevul
meu mă vede făcând aceste slalomuri zilnic, de aceea învață din ce vede, nu din
ce spun eu că ar trebui să vadă. We’re in this together și învățăm unii de la
altii. Desigur, sunt situații în care într-o clasă sunt 3, 4, 5 copii
diagnosticați sau nu, recunoscuți sau nu și știu din surse sigure că în acele
clase se trăiesc adevarate traume zilnic, știu din surse sigure că acele
învățătoare sunt bune de dus la Bălăceanca însă ele se încăpățânează să vină
zilnic la școală. Pentru aceste cauze spun că acest punct este primul pe care
ar trebui să-l nominalizăm pentru a fi efectiv reflectat în realitatea
cotidiană, este primul punct la care aș începe ieri să lucrez.
·
Predau fără limitări, am ieșit din linie
și predau experiențial, în echipe, individual, în pereche și integrat, acolo
unde este necesar, alternez rolurile de transmițător și facilitator în funcție
de nevoile elevilor mei pe care îi cunosc și cu care am o relație care este mai
presus de orice pe lumea aceasta, țin ușa clasei deschisă oricând simt nevoia,
am chiar o ușă modernă cu o fâșie de geam inserată peste care nu am lipit nimic
în încercarea de a bloca accesul vizual. Merg în parc cu elevii și fac
minunatul dosarul care conține acordul scris al părinților, acordul elevilor și
acordul direcțiunii, strâng semnături de la părinți și mi-am perfecționat un
sistem super eficient de comunicare cu părinții, mă filmez în timpul actului
didactic și mă laud cu asta prin intermediul canalului meu de YouTube, FEDEx –
Claudia Chiru și pe pagina mea de Facebook. Majoritatea oamenilor care mă
urmăresc sunt de părere că fac aceste demersuri pentru a-i inspira și pe alții,
iar un procent mic sunt de părere că mă laud și chiar m-ar arde pe rug în piața
publică. Ambele opinii sunt valoroase pentru mine și ambele îmi dau ocazia să reflectez
asupra propriilor comportamente și sentimente și de aici îmi iau singură ocazia
să-mi îmbunătățesc performanțele și viața profesională.
·
Decid singură care-mi sunt nevoile de
pregătire continuă și fac o selecție la sânge a cursurilor și a oportunităților
de perfecționare prezente pe piața românească. Pentru a mă atrage pe mine la un
curs de orice fel este nevoie de mult profesionalism dovedit în mai multe
situații și de-a lungul unei perioade semnificative. Dacă aleg să merg la un
curs sunt un elev exemplu și mă implic 100%. Sigur plec din acea sală cu cel
puțin 3-4 idei zilnic și sigur merg și aplic imediat ceea ce am învățat. Dacă
un curs cu plată îmi atrage atenția, strâng bani și merg orice s-ar întâmpla,
sunt convinsă că în educație cursurile pe fonduri sau cele prost platite au o
calitate îndoielnică, așa că prefer să plătesc o sumă acceptată ca fiind
satisfăcătoare de profesorul livrator pentru a fi sigură că nu voi face turism.
·
Colaborez cu profesorii din alte școli și
cu orice instituție sau companie îmi face cu ochiul pentru că vreau să fac
acest lucru, este suficient să mă prezint la ușă și să mă dai afară pentru că
sigur voi intra pe geam, cred că am spus totul.
·
Combin pedarea-învățarea-evaluarea cu
limba engleză pentru că folosesc tehnologia și e oarecum inevitabil. În plus,
le dau elevilor mei fișe și provocări în limba engleză, sunt de părere că limba
engleză se poate integra într-un mod natural, este a doua limbă a noastră a
tuturor, este trecutul, prezentul și viitorul.
·
Fac tot soiul de combinații de modalități
de evaluare și autoevaluare. Copiii știu întotdeauna de unde au plecat, pe unde
au mers și unde au ajuns. Fiecare își compară performanțele cu propriile
standarde și folosesc propriul punct de plecare în călătoria învățării,
calificativele sunt personale și spațiul este bine delimitat, fiecare elev își
știe parcursul și evoluția. Tot așa funcționez și eu, mă interesează să aflu ce
știu eu să fac și ce pot îmbunătăți înainte să trag cu ochiul la vecinul și să
oftez. Niciodată nu știu suficient și niciodată nu știu toate răspunsurile,
chiar fac greșeli în fața elevilor și învăț cot la cot cu ei.
·
Simt întotdeauna că este timp pentru ce
contează pentru că mă asigur că ceea ce fac contează. Este un protocol pe care
l-am învățat în anii în care am zburat. Contează ceea ce faci doar dacă te
asiguri tu că cei de lângă tine înțeleg importanța a ceea ce faci. Protocolul
zice că este responsabilitatea mea să construiesc o comunitate și să îi învăț
pe copii ce înseamnă conștientizarea situațională. Dacă ei nu sunt interesați
înseamnă că eu nu am reușit să comunic corect și această situație este încă o
oportunitate de îmbunatățire și de începere da capo cu acțiuni diferite care să
genereze rezultate diferite.
În lumina celor spuse mai sus vă
invit să vă rebranduiți și să intrați în sistem, dacă vă doriți schimbarea
pentru că eu știu sigur că schimbarea începe cu MINE, continuă și se termină cu
MINE.
Pentru a mă asigura că sunt înțeleasă
subliniez că singura scăpare pe care o am sunt EU și EU îmi pot face viața mai
frumoasă și importantă, EU pot lasa în urmă o amprentă care să-i asigure fiului
meu o lume mai bună și EU dețin un rol super important, asumat și crescut cu
bună știință deoarece… “Copilul construiește adultul și nu există om care să nu
fie creat de către copilul care a fost cândva.” (Maria Montessori, “Mintea
absorbantă”) – Înțelegeți acum importanța meseriei mele? Înțelegeți profunzimea
implicării și amplitudinea impactului? Înțelegeți de ce mă expun și sunt
pregătită să fiu arătată cu degetul? Înțelegeți de ce merg înainte și ies din
linie?
Citind cele două analize, cred că
fiecare dintre noi poate să își extragă „ideile principale” în așa fel încât actul
educațional să fie realizat la clasă în condiții optime.
