Povestea păsărilor din noaptea Crăciunului
Cine ascultă sau citește cu atenţie o
pildă nu va mai fi niciodată același, fiindcă ea îşi va croi singură drum către
inima lui şi va doborî barierele din calea harului divin. Louis Cassels, un
scriitor american creștin, azi în vârstă de 96 de ani, a scris, cu mult timp în
urmă, o istorioară legată de sărbătoarea Crăciunului. Povestea relatată de el,
în fapt, o întâmplare cât se poate de adevărată, vine să ne transmită un mesaj
simplu și pătrunzător: Adevărului nu i te poţi opune la nesfârșit, decât dacă ești
nesincer ori viclean.
A fost odată ca niciodată un om care
privea Crăciunul ca pe o mare nerozie. Era o persoană integră și binevoitoare,
amabilă cu familia sa, cinstit în relațiile sale cu ceilalți oameni. Dar el nu
credea în ceea ce Biserica propovăduia mai ales acum, în perioada Crăciunului,
anume că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. Și, de asemenea, era prea corect cu
sine ca să pretindă că da, el totuși crede. „Îmi pare foarte rău că trebuie să
te dezamăgesc”, i-a spus într-una din zilele premergătoare sărbătorii mult
așteptate soției sale, care era o creștină practicantă foarte evlavioasă. „Dar
pur și simplu nu înțeleg această învățătură că Dumnezeu a luat trup omenesc,
făcându-Se la fel ca noi. Nu are nici un sens afirmația aceasta, cel puțin
pentru mine.”
În noaptea de Crăciun, soția și
copiii omului nostru au mers la slujba Liturghiei marelui praznic. Capul
familiei a refuzat să-i însoțească. „M-aș simți ca un ipocrit”, s-a
dezvinovățit. „Mai degrabă voi sta acasă. Dar nu am să dorm, ci voi sta treaz
și vă voi aștepta”.
Curând după ce familia a plecat cu
mașina spre biserică, a început să ningă cu fulgi mari. Bărbatul rămas acasă
s-a dus la fereastră și privea rafalele de zăpadă devenite din ce în ce mai
puternice.
„Dacă este Crăciun, e frumos să avem
unul alb, cu multă nea”, și-a spus ca pentru sine după care s-a întors în
fotoliul său așezat lângă șemineu și a început să-și citească ziarul. Câteva
minute mai târziu a fost luat prin surprindere de o bufnitură. Aceasta a fost
urmată repede de o alta și apoi de o alta.
Prima dată, bărbatul s-a gândit că
cineva trebuie să fi luat la țintă cu bulgări de zăpadă fereastra sufrageriei
unde stătea. Când a ajuns în fața ușii de la intrarea în casă pentru a-și da
seama ce se întâmplase, el a găsit mai multe păsări înghesuite jalnic una
într-alta din cauza viscolului. Fuseseră prinse de vremea rea și în căutare
disperată de adăpost încercaseră să zboare la fereastra unde lumina era
aprinsă. „Nu pot lăsa aceste păsărele să stea afară și să înghețe”, s-a gândit
el. „Dar cum aș putea să le ajut?” Atunci și-a adus aminte de grajdul unde era
ținut poneiul copiilor săi. 'Acest loc va oferi căldura mult așteptată și
adăpostul perfect pentru păsările mele.”
„Dacă aș fi asemenea lor,
aș reuși să le conduc la locul sigur...”
Și-a pus haina și s-a încălțat cu
cizmele, călcând prin zăpada de acum înaltă până la șopron. A deschis larg ușa
acestuia și a aprins lumina. Dar păsărelele nu au vrut să intre acolo. „Doar
mâncarea le va atrage să intre aici”, s-a gândit repede omul. Așa încât
bărbatul s-a întors pe grabă în casă pentru câteva bucățele de pâine pe care
le-a împrăștiat pe zăpada proaspăt așternută, făcând o dâră de firimituri de
acasă până la grajd. Spre mâhnirea lui, păsările nu au luat seama la resturile
de pâine și au continuat să fâlfâie din aripi, neajutorate, în zăpadă. Atunci
omul a încercat să le gonească spre staul umblând și agitând cu mâinile pentru
a le arăta cumva unde trebuie să ajungă. Dar păsările s-au risipit în toate
direcțiile, cu excepția celei dorite de om, grajdul cel luminat și călduros.
„Mă socotesc o făptură ciudată și
înspăimântătoare”, și-a spus în barbă neputincios, „și nu întrevăd cum aș putea
descoperi vreun mod prin care să le fac a avea încredere în mine. Doar dacă aș
fi eu însumi o pasăre, asemenea lor, doar pentru câteva minute, poate că aș
reuși să le conduc la locul sigur...”
Exact în acel moment clopotele
bisericii au început să bată. Omul a stat tăcut pentru un timp, ascultând
clopotele ce aduceau vestea bună a Crăciunului. Atunci el s-a aruncat în
genunchi în zăpadă. „Acum înțeleg”, a șoptit. „Acum am priceput de ce a trebuit
să faci asta, să Te faci om, la fel ca noi.”
Aceasta a fost Povestea de Crăciun
scrisă cu mulți ani în urmă de Louis Cassels, istorioară adevărată care
prezintă într-un mod simplu, dar deosebit de expresiv taina și mesajul Nașterii
lui Hristos în lume.
Să ne gândim la cuvintele Sfântului
Apostol Pavel, care în prologul Epistolei către Evrei scria: „După ce Dumnezeu
odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri
prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul pe
Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile”.
Punctul culminant al legăturii
Creatorului cu omul în Vechiul Testament a fost atins atunci când Dumnezeu a
întocmit Legământ cu Moise, dând Legea pe Muntele Sinai. Dumnezeu Însuși S-a
făcut părtaș acestui Legământ pentru noi, iar noi ne-am alăturat lui. Dar
oamenii au păcătuit în continuare, încât Dumnezeu a ridicat profeți pentru a-i
chema înapoi de la păcat, dar numai puțini au dat atenție trimișilor
Divinității. Printr-unul dintre profeții de dinainte de Hristos, Osea, Dumnezeu
spune că Israel a ajuns asemenea unei soții necredincioase care a săvârșit
adulter mergând după dumnezei mincinoși. De-a lungul atâtor veacuri până la
Hristos, Dumnezeu ne-a căutat cu iubire nesfârșită, dar noi am necinstit
Legământul făcut cu El. Pentru aceea Ziditorul a fost nevoit să facă un alt
Legământ, veșnic, cu umanitatea și „S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi
și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de
adevăr” (Ioan 1, 14).
Hristos, locul unde
Dumnezeu este în maximă unire cu umanitatea
Mântuitorul Și-a vărsat sângele ca să
ne convingă o dată pentru totdeauna să primim invitația de a redeveni poporul
Lui. Căci pentru Sine ne-a chemat din neființă, spre a ne împărtăși de El, Care
este Calea, Adevărul și Viața. Iisus Hristos este locul unde Dumnezeu Se află
în maximă unire cu umanitatea.
Respingerea de acum a acestui Nou Legământ
înseamnă păcatul refuzului suprem al iubirii lui Dumnezeu de care vorbește și
Sfântul Evanghelist Ioan: „În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu
L-a cunoscut; întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit. Și celor câți
L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui
Dumnezeu” (Ioan 1, 10-12).
„Acum știu de ce a trebuit să faci
asta”, scria Louis Cassels în Povestea lui de Crăciun. Și într-adevăr, Dumnezeu
a trebuit să facă asta, a devenit om ca noi să înțelegem de ce contrar tuturor
încercărilor posibile ale lui Dumnezeu pe parcursul întregului Vechi Testament,
nu am înțeles mesajul Lui. Uneori, trebuie, după cum știm, să devii foarte
intim cuiva pentru a te face înțeles de el. Crăciunul, Nașterea Domnului este
momentul de apropiere absolută a lui Dumnezeu față de oameni pentru a-i face să
priceapă ceea ce El dorește să le transmită.
La Crăciun, Dumnezeu spune
pământenilor: „Poate Nașterea lui Hristos va atrage atenția lor”.
Dumnezeu vorbește acum pe „limba
noastră” fiindcă Cuvântul a devenit trup. Haideți să-I dăm voie acestui Cuvânt
să Se pogoare în inimile noastre.
(Traducere și adaptare de Augustin
Păunoiu după Louis Cassels, A Christmas Parable, https://www.catecheticalcentre.org)