Copilul, pâinea și Hristos

Copilul, pâinea și Hristos

            În copilărie cunoșteam această povestioară sub formă de poezie. Azi am (re)găsit-o. Îmi amintește de povestea lui Marcellino: http://hrabalexandru.blogspot.com/2014/11/marcellino-o-minune-de-baietel-filmele.html

            A fost odată un băiat, care se pierduse de părinții săi, așa că nu știa de unde-i și al cui este. Și fiindcă băiatul acela era foarte curățel și frumușel și pe deasupra și foarte isteț, l-a luat un boier de suflet și l-a dus la curtea sa, ca să-l crească. Nu departe de curtea boierului era biserica satului, iar la portița bisericii se afla o cruce mare, pe care era zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Băiatul găsit trecând odată pe lângă biserică și dând cu ochii de chipul Domnului nostru Iisus Hristos, a crezut că acela nu-i chip, ci un băiețel viu ca și el. De aceea, mai pe urmă, ori de câte ori căpăta el de mâncare, și mai ales pâine, n-o mânca singur, ci îndată fugea cu ea până la porțile bisericii și o împărțea cu Domnul Iisus Hristos, zicând:

-  Na, Mititelule, mănâncă și Tu, că știu vă vei fi flămând! Iisus Hristos întindea mâna și lua pâinea. Așa s-a întâmplat de mai multe ori, în mai multe zile și săptămâni la rând. De la o vreme însă, bogatul băgă de seamă că băiatul găsit, de câte ori primește o bucată de pâine fuge cu ea în curtea bisericii.

-  Ce faci tu cu pâinea, mai băiete, că tare repede o isprăvești?

-  Ce să fac? – răspunse bunul copilaș, ia, o împarte cu mititelul acela de la poarta bisericii.

Dar boierul nu știa de care mititel era vorba. Credea că va fi vorba de vreun băiat din sat, cu care împarte, copilul găsit, în fiecare zi, pâinea. De aceea, s-a supărat boierul și a zis:

-  Dacă e așa, apoi du-te la mititelul acela, s-ți dea el de acum înainte mâncare, că eu nu-ți mai dau nimica!

Bietul copil! Acum iar era al nimănui. Așteptă o zi, două, dar boierul nu-i mai dădu nimica de mâncare. Începu să plângă cu lacrimi mult. Apoi se duse la portița bisericii, se opri lângă cruce și zise către pruncul Iisus.

- Pruncule, eu n-am căpătat, în zilele acestea, nimic de mâncare și-s tare flămând. Abia mă mai țin pe picioare... Dacă ai, dă-mi și mie puțin!... Ști, că și eu ți-am dat, când am avut!...

Abia a terminat de spus aceste cuvinte și iată, că Maica Domnul, din chip, se dădu jos, prefăcută într-o femeie adevărată, vie, scoase o pâine de grâu, albă și mare cât o rotiță de plug și întinzând-o băiatul găsit, îi zise:

-       Na, puiule! Că cine dă, lui și dă! Ti ai dat fiului meu, Lui Iisus. Acum eu îți întorc darul, ca să ai ce mânca multă vreme![1]

„Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35)

---

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Hristos în școală, Vol I, Sibiu, 2004, pp. 54-55.

Omagierea Unirii Principatelor Române în Școala Gimnazială Satchinez

Omagierea Unirii Principatelor Române în Școala Gimnazială Satchinez from Hrab Alexandru on Vimeo.

Smartphonul, Internetul și Crăciunul Pr. Liviu Vidican Manci

Smartphonul, Internetul și Crăciunul

Pr. Liviu Vidican Manci

      Nașterea Domnului vine cu multă bucurie pentru creștinii credincioși. E sărbătoarea darurilor, a generozității, a timpului petrecut în familie. Pentru cei care au copii și nepoți, încă suficient de mici pentru a se arăta încântați de cadouri, bucuria e îndoită. Pentru școlari e timp de vacanță, de liniștire după un semestru extrem de complicat, scurt și solicitant. Cei mai norocoși dintre ei au plănuit concediul cu părinții, la munte sau la țară, ceilalți nu au niciun plan concret. Cel mai probabil își doresc să stea și să se relaxeze, să oprească timpul și să uite de tot ce îi poate împovăra.

Dacă pentru prima categorie lucrurile se anunță clare, pentru a doua m-aș arăta mai îngrijorat. Cum să se relaxeze? Cum să se recreeze? Demult nu mai e un lux ca adolescentul român, să nu mai vorbim de student și tânăr în general, să-și permită un telefon inteligent. Mai mult sau mai puțin scump, companiile de IT au gândit progrămele care să ruleze cu generozitate și, mai mult decât orice, să aibă acces la Internet. Acest acces nelimitat la Internet stă sub complexul joc al luminii și umbrelor. În acest scurt articol aș insista mai mult pe zonele întunecate încercând la final câteva linii practice.

Citește integral aici: Sursa: https://radiorenasterea.ro/smartphonul-internetul-si-craciunul/?fbclid=IwAR0YtOhZNTzHwf6K9pqb-xEpDOvpJt-xtKmKHu7sm6xNMjJwMwbIpCaFOGA

1.      În zilele de sărbătoare mergeți împreună la biserică, iar seara și dimineața rugați-vă cu copiii dumneavoastră;

2.      Nu vă lăsați copilul mai mult de o oră pe zi să se joace pe computer sau smartphone, dăunează grav sufletului și minții;

3.      Întrebați-vă copilul ce-l pasionează în lucrul pe calculator și ce conținuturi on-line preferă pentru a ști de ce să-l feriți;

4.      Duceți-vă copilul, dacă e posibil, la țară și încurajați-l să petreacă cât mai mult timp în aer liber;

5.      Învățați-vă copilul că o carte poate fi mai valoroasă decât o tabletă sau un telefon inteligent;

6.      Dacă tot e Crăciun și vrea pe YouTube, indicați-i câteva colinde tradiționale și ascultați-le împreună;

7.      Nu uitați, faptul că poate sta ore în șir în fața electronicelor nu-l face mai deștept, ci mai fragil intelectual.

Academia Română se opune introducerii de noi materii și diminuării disciplinelor vechi „verificate de la Renaștere încoace”

Academia Română se opune introducerii de noi materii și diminuării disciplinelor vechi „verificate de la Renaștere încoace”

Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România

Recentele constatări date publicităţii, referitoare la procentajul ridicat al elevilor români afectaţi de analfabetismul funcţional, dar şi îngrijorarea produsă de analfabetismul primar (cauzat de neputinţa şcolarizării tuturor copiilor de vârstă şcolară) şi de abandonul şcolar, determină Academia Română să propună un set de măsuri, reieşite din experienţa celui mai înalt for de consacrare a valorilor intelectuale şi de cercetare din România. În plus, în contextul fixării unui număr mai mic de ore pe săptămână pentru învăţământul preuniversitar, există riscul reducerii timpului alocat unor discipline şcolare clasice.

Până la adoptarea unei noi legi a educaţiei naţionale, menită să fie stabilă şi să cuprindă, mai mult principii decât date concrete (acestea trebuie să fie detaliate în statute şi regulamente), este nevoie de un set de măsuri care să stabilizeze şcoala românească şi să-i confere perspective bune de dezvoltare, fără a ceda în faţa unor presiuni conjuncturale, derivate dintr-o percepţie pripită asupra schimbărilor din societatea contemporană şi lipsită de o analiză profundă şi riguroasă. În acest sens, semnalăm şi propunem următoarele:

1. Presiunea nejustificată de a introduce noi discipline şcolare trebuie să fie oprită, prin crearea, în cadrul materiilor existente, a noi conţinuturi care să răspundă dinamicii societăţii contemporane. Astfel, protecţia mediului, combaterea poluării se pot studia la Geografie, educaţia financiară şi bancară la Ştiinţe sociale şi la Istorie (în liceu), educaţia civică şi constituţionalismul la Istorie, nutriţia sănătoasă, educaţia igienică şi educaţia sexuală la Biologie, circulaţia pe drumurile publice la Dirigenţie etc. Practic, nu există discipline şcolare actuale în cadrul cărora să nu se plieze temele stringente pentru actualitate. Propunerile de a introduce discipline noi şi de a le elimina sau diminua pe cele vechi – verificate de la Renaştere încoace – sunt lipsite complet de realism şi de spirit pedagogic. De asemenea, ideea de a avea mai multe discipline încheiate cu medii semestriale şi anuale şi derulate în câte o oră pe săptămână este lipsită de orice fel de fundamentare psiho-pedagogică. Disciplinele de o oră pe săptămână au cea mai slabă eficienţă în procesul de predare-învăţare.

2. Presiunea prin care se cere eliminarea sau reducerea drastică a teoriei în favoarea susţinerii deprinderilor practice are, de asemenea, un grad mare de periculozitate. În şcoală, teoria şi practica trebuie să fie îngemănate într-o sinteză armonioasă, fără de care rezultatele ajung să fie dezastruoase. Fără cunoştinţe teoretice temeinice, acumulate în memoria elevilor, deprinderile practice... citește mai departe aici.

Anul 2020, an greu pentru profesori?!

Sursa: https://xn--laclas-n0a.ro/opinii/anul-2020-va-fi-urat-pentru-profesori-vezi-de-ce/?fbclid=IwAR3ulrXOYVbXW44PWsHcirW5bLQbxRmHGEmaIz3VSyk7uNZUbxClfOuHLxs

Sfaturi pentru apropierea copiilor de Biserică - Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula

Sfaturi pentru apropierea copiilor de Biserică

            Persoanele care se spovedesc și practică sau participă la viața liturgică a Bisericii se comportă în Biserică, în societate și acasă altfel decât cele care sunt departe de acest mod de viață. desigur că ele nu sunt niște sfinți, dar au o altă înțelegere față de lume, de existență, de semeni, de încercările prin care trec, sunt mai înțelepte, mai bune, mai iertătoare față de cele care nu au legătură cu viața religioasă. Societatea în plină secularizare nu ne oferă cele necesare vieții spirituale și nici măcar pe cele materiale. Corupția, minciuna, necinstea, furtul, egoismul, desfrâul, invidia se răsfrâng în toate domeniile vieții noastre sociale. Școala a devenit și ea neputincioasă în a-i educa și instrui pe tineri, care sunt lipsiți de interesul de desăvârșire și înalte idealuri. Având în vedere aceste stări de lucru, să ne gândim și la unele remedii:

1.      Să-i formăm pe copiii noștri în spiritul credinței noastre strămoșești; să-i obișnuim cu prezența în locașul de cult, să vadă în preot nu pe cel care „taie limba și face injecție”, ci pe părintele bun și iubitor care-i primește pe toți cu dragoste.

2.      Să-i obișnuim pe copii de la vârste fragede cu preotul, și mai ales cu Spovedania, chiar dacă nu au mare lucru a ne spune.

3.      Să susținem activitatea catehetică tot mai bogată și să vorbim tot mai des despre Spovedanie și rolul ei extraordinar în viața duhovnicească, să o practicăm cât mai des și cu toată responsabilitatea.

4.      Să sporim participarea la Sfânta Împărtășanie, dar cu spovedire, dezlegare și binecuvântarea duhovnicului.

5.      Să rezervăm săvârșirii Spovedaniei un timp special pentru a o săvârși corect, pentru a fi un dialog deschis și sincer cu penitentul, și nu o formalitate.

6.      Să încercăm să trezim interesul și pentru cei care stau mai departe de viața religioasă și nu au cunoscut încă acest tratament al bolilor noastre sufletești și trupești, care este Spovedania, urmat de „antidotul nemuririi – Sfânta Împărtășanie” (pr. prof.dr. Petre Vintilescu, Spovedanie și duhovnicie, București, 1939)[1].

---

[1] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, „Care sunt urmările Spovedaniei și ale nespovedirii?” în Colecția Media Christiana / Seria Lumina, Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Întrebări și răspunsuri liturgice, ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2014, pp. 98-89.

Toată lumea poate face ceva

 

 

Toată lumea poate face ceva

 

 

Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situație o provocare, în timp ce omul obișnuit consideră orice situație fie o binecuvântare, fie un blestem.

Don Juan

 

            Roger Crawford[1] avea tot ce îi trebuie ca să joace tenis, mai puțin două mâini și un picior.

            Când părinții lui Roger și-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu un singur deget ieșit direct din antebrațul drept și cu două degete ieșite din cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Brațele și picioarele sale erau mai scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel stâng era atât de contorsionat încă mai târziu a trebuit amputat.

            Mediul le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naștere rar întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată și că nu va putea avea grijă de el.

            Din fericire, părinții lui Roger nu i-au dat crezare medicului.

̶            Părinții mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalți oameni în urma handicapului meu. Odată, am avut necazuri la școală din cauza că îmi predam întotdeauna prea târziu lucrările (Roger trebuie să țină pixul cu ambele mâini, așa că scrie foarte încet). L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în care să le solicite prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a refuzat și mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme!

            Tatăl lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învățându-l să arunce și să prindă mingea de volei și să joace fotbal pe terenul sportiv al școlii. La vârsta de 12 ani, Roger a reușit să prindă un loc în echipa de fotbal a școlii.

            Înaintea fiecărui meci, Roger obișnuia să își vizualizeze visul, de a înscrie un eseu. Într-o zi, el a avut noroc. Mingea a ajuns la el și tânărul a început să alerge cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul lui, antrenorul și colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece yarzi, un adversar l-a prins din urmă și s-a agățat de glezna lui stângă. Roger a încercat să își elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de tot.

̶            Eram, încă în picioare, își amintește Roger. Nu știam ce altceva mai bun aș fi putut face, așa că am început să țopăi către linia de marcare. În sfârșit, arbitrul și-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele șase puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu piciorul meu artificial în mână face toți banii!

            Dragostea de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca și încrederea în sine. Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depășit pentru el. de pildă, mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros pentru Roger (care se chinuia să își ducă mâncarea la gură), la fel ca și eșecurile sale de la cursul de dactilografie.

̶            Cursul de dactilografie m-a învățat o lecție valoroasă, povestește el: nu le poți face pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poți face cel mai bine.

            S-a dovedit că unul din lucrurile pe care le putea face Roger era să țină racheta de tenis. Din păcat, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu ușurință din mână. Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner dublu, în care degetul său putea intra cu ușurință. Acest model i-a permis să folosească racheta la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să câștige o parte din acestea.

            El nu s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverșunare și a făcut o operație la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a permis să prindă mai bine racheta, îmbunătățindu-și astfel foarte mult jocul. Deși nu avea nici un exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat de jocul de tenis, și încetul cu încetul a început să câștige din ce în ce mai multe meciuri.

            El a continuat să joace tenis în timpul facultății, încheindu-și cariera cu 22 de victorii și 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu handicap fizic certificat ca jucător și antrenor profesionist de către Asociația Tenismenilor Profesioniști din Statele Unitate. La ora actuală, Roger face turnee prin întreaga țară și ține seminare în care îi învață pe participanți ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiția ta.

̶            Singura diferență dintre voi și mine, le spune el participanților, este că voi îmi vedeți mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru. Nu există om fără un handicap sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăși handicapul, le răspund că nu pot face orice face un om normal, dar în timp am învățat ce lucruri nu pot face cu nici un chip – de pildă să cânt la pian sau să mănânc cu bețișoarele chinezești – dar ceea ce este mai important, ce lucruri pot fac. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le pot face.

Jack Canfiel[2]

---

[1] Vorbitor motivațional și autor american de bestselleruri.

[2] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 212-215.