Academia Română se opune introducerii de noi materii și diminuării disciplinelor vechi „verificate de la Renaștere încoace”

Academia Română se opune introducerii de noi materii și diminuării disciplinelor vechi „verificate de la Renaștere încoace”

Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România

Recentele constatări date publicităţii, referitoare la procentajul ridicat al elevilor români afectaţi de analfabetismul funcţional, dar şi îngrijorarea produsă de analfabetismul primar (cauzat de neputinţa şcolarizării tuturor copiilor de vârstă şcolară) şi de abandonul şcolar, determină Academia Română să propună un set de măsuri, reieşite din experienţa celui mai înalt for de consacrare a valorilor intelectuale şi de cercetare din România. În plus, în contextul fixării unui număr mai mic de ore pe săptămână pentru învăţământul preuniversitar, există riscul reducerii timpului alocat unor discipline şcolare clasice.

Până la adoptarea unei noi legi a educaţiei naţionale, menită să fie stabilă şi să cuprindă, mai mult principii decât date concrete (acestea trebuie să fie detaliate în statute şi regulamente), este nevoie de un set de măsuri care să stabilizeze şcoala românească şi să-i confere perspective bune de dezvoltare, fără a ceda în faţa unor presiuni conjuncturale, derivate dintr-o percepţie pripită asupra schimbărilor din societatea contemporană şi lipsită de o analiză profundă şi riguroasă. În acest sens, semnalăm şi propunem următoarele:

1. Presiunea nejustificată de a introduce noi discipline şcolare trebuie să fie oprită, prin crearea, în cadrul materiilor existente, a noi conţinuturi care să răspundă dinamicii societăţii contemporane. Astfel, protecţia mediului, combaterea poluării se pot studia la Geografie, educaţia financiară şi bancară la Ştiinţe sociale şi la Istorie (în liceu), educaţia civică şi constituţionalismul la Istorie, nutriţia sănătoasă, educaţia igienică şi educaţia sexuală la Biologie, circulaţia pe drumurile publice la Dirigenţie etc. Practic, nu există discipline şcolare actuale în cadrul cărora să nu se plieze temele stringente pentru actualitate. Propunerile de a introduce discipline noi şi de a le elimina sau diminua pe cele vechi – verificate de la Renaştere încoace – sunt lipsite complet de realism şi de spirit pedagogic. De asemenea, ideea de a avea mai multe discipline încheiate cu medii semestriale şi anuale şi derulate în câte o oră pe săptămână este lipsită de orice fel de fundamentare psiho-pedagogică. Disciplinele de o oră pe săptămână au cea mai slabă eficienţă în procesul de predare-învăţare.

2. Presiunea prin care se cere eliminarea sau reducerea drastică a teoriei în favoarea susţinerii deprinderilor practice are, de asemenea, un grad mare de periculozitate. În şcoală, teoria şi practica trebuie să fie îngemănate într-o sinteză armonioasă, fără de care rezultatele ajung să fie dezastruoase. Fără cunoştinţe teoretice temeinice, acumulate în memoria elevilor, deprinderile practice... citește mai departe aici.

Anul 2020, an greu pentru profesori?!

Sursa: https://xn--laclas-n0a.ro/opinii/anul-2020-va-fi-urat-pentru-profesori-vezi-de-ce/?fbclid=IwAR3ulrXOYVbXW44PWsHcirW5bLQbxRmHGEmaIz3VSyk7uNZUbxClfOuHLxs

Sfaturi pentru apropierea copiilor de Biserică - Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula

Sfaturi pentru apropierea copiilor de Biserică

            Persoanele care se spovedesc și practică sau participă la viața liturgică a Bisericii se comportă în Biserică, în societate și acasă altfel decât cele care sunt departe de acest mod de viață. desigur că ele nu sunt niște sfinți, dar au o altă înțelegere față de lume, de existență, de semeni, de încercările prin care trec, sunt mai înțelepte, mai bune, mai iertătoare față de cele care nu au legătură cu viața religioasă. Societatea în plină secularizare nu ne oferă cele necesare vieții spirituale și nici măcar pe cele materiale. Corupția, minciuna, necinstea, furtul, egoismul, desfrâul, invidia se răsfrâng în toate domeniile vieții noastre sociale. Școala a devenit și ea neputincioasă în a-i educa și instrui pe tineri, care sunt lipsiți de interesul de desăvârșire și înalte idealuri. Având în vedere aceste stări de lucru, să ne gândim și la unele remedii:

1.      Să-i formăm pe copiii noștri în spiritul credinței noastre strămoșești; să-i obișnuim cu prezența în locașul de cult, să vadă în preot nu pe cel care „taie limba și face injecție”, ci pe părintele bun și iubitor care-i primește pe toți cu dragoste.

2.      Să-i obișnuim pe copii de la vârste fragede cu preotul, și mai ales cu Spovedania, chiar dacă nu au mare lucru a ne spune.

3.      Să susținem activitatea catehetică tot mai bogată și să vorbim tot mai des despre Spovedanie și rolul ei extraordinar în viața duhovnicească, să o practicăm cât mai des și cu toată responsabilitatea.

4.      Să sporim participarea la Sfânta Împărtășanie, dar cu spovedire, dezlegare și binecuvântarea duhovnicului.

5.      Să rezervăm săvârșirii Spovedaniei un timp special pentru a o săvârși corect, pentru a fi un dialog deschis și sincer cu penitentul, și nu o formalitate.

6.      Să încercăm să trezim interesul și pentru cei care stau mai departe de viața religioasă și nu au cunoscut încă acest tratament al bolilor noastre sufletești și trupești, care este Spovedania, urmat de „antidotul nemuririi – Sfânta Împărtășanie” (pr. prof.dr. Petre Vintilescu, Spovedanie și duhovnicie, București, 1939)[1].

---

[1] Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, „Care sunt urmările Spovedaniei și ale nespovedirii?” în Colecția Media Christiana / Seria Lumina, Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Întrebări și răspunsuri liturgice, ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2014, pp. 98-89.

Toată lumea poate face ceva

 

 

Toată lumea poate face ceva

 

 

Principala diferență dinte un om obișnuit și un luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situație o provocare, în timp ce omul obișnuit consideră orice situație fie o binecuvântare, fie un blestem.

Don Juan

 

            Roger Crawford[1] avea tot ce îi trebuie ca să joace tenis, mai puțin două mâini și un picior.

            Când părinții lui Roger și-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu un singur deget ieșit direct din antebrațul drept și cu două degete ieșite din cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Brațele și picioarele sale erau mai scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel stâng era atât de contorsionat încă mai târziu a trebuit amputat.

            Mediul le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naștere rar întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată și că nu va putea avea grijă de el.

            Din fericire, părinții lui Roger nu i-au dat crezare medicului.

̶            Părinții mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalți oameni în urma handicapului meu. Odată, am avut necazuri la școală din cauza că îmi predam întotdeauna prea târziu lucrările (Roger trebuie să țină pixul cu ambele mâini, așa că scrie foarte încet). L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în care să le solicite prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a refuzat și mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme!

            Tatăl lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învățându-l să arunce și să prindă mingea de volei și să joace fotbal pe terenul sportiv al școlii. La vârsta de 12 ani, Roger a reușit să prindă un loc în echipa de fotbal a școlii.

            Înaintea fiecărui meci, Roger obișnuia să își vizualizeze visul, de a înscrie un eseu. Într-o zi, el a avut noroc. Mingea a ajuns la el și tânărul a început să alerge cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul lui, antrenorul și colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece yarzi, un adversar l-a prins din urmă și s-a agățat de glezna lui stângă. Roger a încercat să își elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de tot.

̶            Eram, încă în picioare, își amintește Roger. Nu știam ce altceva mai bun aș fi putut face, așa că am început să țopăi către linia de marcare. În sfârșit, arbitrul și-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele șase puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu piciorul meu artificial în mână face toți banii!

            Dragostea de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca și încrederea în sine. Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depășit pentru el. de pildă, mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros pentru Roger (care se chinuia să își ducă mâncarea la gură), la fel ca și eșecurile sale de la cursul de dactilografie.

̶            Cursul de dactilografie m-a învățat o lecție valoroasă, povestește el: nu le poți face pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poți face cel mai bine.

            S-a dovedit că unul din lucrurile pe care le putea face Roger era să țină racheta de tenis. Din păcat, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu ușurință din mână. Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner dublu, în care degetul său putea intra cu ușurință. Acest model i-a permis să folosească racheta la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să câștige o parte din acestea.

            El nu s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverșunare și a făcut o operație la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a permis să prindă mai bine racheta, îmbunătățindu-și astfel foarte mult jocul. Deși nu avea nici un exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat de jocul de tenis, și încetul cu încetul a început să câștige din ce în ce mai multe meciuri.

            El a continuat să joace tenis în timpul facultății, încheindu-și cariera cu 22 de victorii și 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu handicap fizic certificat ca jucător și antrenor profesionist de către Asociația Tenismenilor Profesioniști din Statele Unitate. La ora actuală, Roger face turnee prin întreaga țară și ține seminare în care îi învață pe participanți ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiția ta.

̶            Singura diferență dintre voi și mine, le spune el participanților, este că voi îmi vedeți mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru. Nu există om fără un handicap sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăși handicapul, le răspund că nu pot face orice face un om normal, dar în timp am învățat ce lucruri nu pot face cu nici un chip – de pildă să cânt la pian sau să mănânc cu bețișoarele chinezești – dar ceea ce este mai important, ce lucruri pot fac. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le pot face.

Jack Canfiel[2]

---

[1] Vorbitor motivațional și autor american de bestselleruri.

[2] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 212-215.

Biblia și Biserica ne arată calea spre Dumnezeu - fișă de lucru clasa a IV-a.

    Am încercat să creez o fișă de lucru pentru clasa a IV-a, lecția Biblia și Biserica ne arată calea spre Dumnezeu - Clasa a IV-a, folosindu-mă de exerciții preluate din caietele/auxiliare de religie. Deci, ceea ce am făcut a fost să aranjez niște exerciții în pagină. Sper să fie de folos. Nu cred că toți profesorii de religie au reușit să-și procure și caiete/auxiliare.
Fișa se poate descărca și de aici: https://www.didactic.ro/materiale-didactice/biblia-si-biserica-ne-arata-calea-spre-dumnezeu-clasa-a-iva

Biblia Si Biserica ne arata... by Alexandru Hrab on Scribd

Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate? Prof. Hrab Alexandru Sorin

Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate?

Prof. Hrab Alexandru Sorin

            La invitația Doamnei Inspector de Religie, Buzatu Daniela, am avut onoarea de a participa la cursul „Învățarea integrată – pregătiți pentru viață, adolescență și autocunoaștere. Aplicații practice pentru dirigenție și discipline opționale”. Curs susținut de doamna formator Prof. Georgiana Ciucur.

            În linii mari, aș putea spune că a fost unul din cele mai reușite cursuri la care am participat atât prin calitatea și multitudinea informațiilor, cât și prin profesionalismul formatorului.

            În cadrul ultimei „ședințe” a cursului, la momentul extragerii concluziilor, evaluarea a constat într-un joc de rol, fiecare dintre participanți trebuind să dea viață unui anumit personaj în așa fel încât informațiile primite la curs să fie aplicate practic. De exemplu, „Cum l-ai convinge pe directorul unității de învățământ în care profesezi să-ți permită susținerea opționalului despre care ai învățat la acest curs?”; „Cum ai putea să-i convingi pe elevi să participe la acest opțional?” etc. Întrebarea la care trebuia să răspund eu a fost: „Ce rol are profesorul în perspectiva abordărilor integrate?”

            Întrebarea a fost pusă și în cadrul unei aplicații, unde fiecare dintre participanți au dat diferite răspunsuri: „psiholog, preot, părinte, confesor, persoană de încredere, coechipier, îndrumător, psihoterapeut” etc. În completare, am putea adăuga un studiu realizat de Harvard Business School Press, conform căruia acesta trebuie: „să fie de încredere; să aibă abilitatea de a comunica opinii și idei într-un mod convingător; să prezinte realizări care merită admirație și respect; să aibă un stil carismatic care generează emoții pozitive și îl face pe elev să urmeze indicațiile dascălului; să pună în practică idei puternice și atractive; să debordeze de entuziasm și dedicare pentru muncă; să aibă încredere în sine; să facă dovada unei energii molipsitoare”[1].

            Sintetizând, profesorul ar trebui să înglobeze pe toate cele enumerate mai sus, dar mai ales, acesta trebuie să pornească de la gândul că la judecată Dumnezeu îi va întreba pe preoți / învățători: „câți oameni au reușit să salveze de la sinucidere, câți au fost îndepărtați de consumul de droguri, de alcool, de fumat, de desfrânare, câte familii dezbinate au reușit să reunifice, câți copii abandonați au recuperat, mai întâi pentru viață, nu neapărat pentru Biserică, și nu în ultimul rând, cât de mult s-au implicat în a alina suferința și deznădejdea semenilor lor”[2]. Altfel spus, pe câți au reușit să-i motiveze pentru Dumnezeu prin dragoste. Așadar inima profesorului trebuie să fie precum inima unui Tată, aceea a Tatălui din Pilda Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32). Tatăl, despre care noi știm că Îl reprezintă pe Dumnezeu, nici nu a plecat din poarta casei, ci a rămas așteptându-și fiul. Fiul a plecat din casa Tatălui, dar nu a plecat și din sufletului lui. Dovada, „Tatăl și-a exprimat dragostea și compasiunea față de fiul său înainte ca acesta să poată face vreo mărturisire. A căzut pe gâtul lui și l-a sărutat mult, în timp ce tânărul era în acele zdrențe care încă purtau mirosul dezgustător al porcilor”[3]: „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Chiar ni se spune că Tatăl a alergat înaintea fiului. Așa și noi să alergăm înaintea elevilor noștri. De multe ori ei ne dau spini, dar în noi stă puterea de a face din acei spini trandafiri, exact ca în această expresie: „Când cineva îți dă un buchet cu spini, în loc să-l iei cu indignare și să riști să te înțepi, primește-l cu seninătate și plantează-l în grădina vieții tale. Dar când aduni trandafirii, nu uita să trimiți cel puțin unul acelei persoane”. Sau ca în povestioara cu O inimă perfectă, în care un tânăr a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Când, deodată, din mulțime s-a apropiat un bătrânel. Cu glasul liniștit, el a rostit ca pentru sine: „Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde. „Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând: „Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere”. „Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși aceste răni sângerează, încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul[4].

            În concluzie, răspunsul la întrebarea din titlu și din aplicația mai sus menționată este acela de a-i vedea pe tineri așa cum îi vede Dumnezeu. „În ochii Săi, fiecare avem o frumusețe aparte, fiindcă El ne-a făcut așa prin harul Său”[5]. De altfel, aceasta este esența Evangheliei, să-l vezi pe om în potența lui de a fi bun. În favoarea acestei afirmații ne putem exprima astfel: „tânărul Augustin își căutase singur și liber calea spre adevăr, trecând în «revistă» mai toate opțiunile disponibile pe piața romană a ideilor. Ba chiar având un copil din flori, numit Adeodatus... Sinaxarele creștine sunt pline de figurile unor foști mari «păcătoși» (începând cu Sfântul Apostol Pavel), foste prostituate, foști fii rătăcitori... Chiar de acolo trebuie să-și culeagă părinții evlavioși exemplele de «liberalism» pedagogic, amintindu-și că Evanghelia lui Hristos nu este despre ce suntem, ci despre ce am putea deveni, prin neconstrânsă conlucrare cu Dumnezeu. Găsim în istoria Bisericii destule exemple de o grandioasă bunătate”[6]. Iar pentru a înțelege acestea trebuie să avem dragostea jertfelnică așa cum ne învață creștinismul: „întemeiat pe credința în Dumnezeu, creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)”[7]. „Uneori - la nivel uman – ne este greu să trecem peste problemele pe care ni le fac elevii. Totuși, meseria de dascăl presupune să ne detașăm de evenimentele negative și să devenim un model comportamental pentru cursanții noștri”[8]. De aceea, trebuie avut în vedere că „nu există tineri care creează probleme, ci tineri care trec prin probleme. Lăudați-i pe tinerii timizi, obezi, discriminați, hiperactivi, dificili, agresivi. Încurajați-i pe cei de care ceilalți își bat joc, pe care se simt diminuați. A fi educator înseamnă a fi promotor al respectului de sine”[9].

---

[1] Ion-Ovidiu Pânișoară, Ghidul profesorului, Polirom, f.l., 2017, p. 26.

[2] Petre Semen, Meditații la Evangheliile de peste săptămână, ed. Sf. Mina, Iași, 2018, p. 81.

[3] Domnul este aproape 2019: meditații biblice pentru fiecare zi, ed. GBV, București, 2018, vineri 23 august.

[4] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 247-248.

[5] Domnul este aproape 2019: meditații biblice pentru fiecare zi, ed. GBV, București, 2018, luni 29 aprilie.

[6] Teodor Baconschi, Averea bunei educații, Univers, f.l., f.a., p. 143.

[7] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 248.

[8] Ion-Ovidiu Pânișoară, Ghidul profesorului, Polirom, f.l., 2017, p. 25.

[9] Augusto Cury, Părinți străluciți, profesori fascinanți. Cum să formăm tineri fericiți și inteligenți, Tradcuere de Georgiana Bărbulescu, ed. For You, f.l., f.a., p. 144.

Derek Rowntree - Învață cum să înveți

Derek_vol1_OK by on Scribd

Derek_vol2_OK by on Scribd