Zidul și parcul!

Zidul și parcul!

            Povestea următoare este despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferește din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria amănunțit ceea ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creșteau din belșug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedea în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu o voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de poveste închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să-și antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fel așezat în locul aceluia.

Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constantă că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheamă asistenții să ia trupul neînsuflețit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși se să proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit, se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întreabă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi de cărămidă?”

Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate vroia doar să te încurajeze”[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 267-268

O inimă perfectă

O inimă perfectă

Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraș și a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulțime de oameni și toți îi admirau inima care într-adevăr perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toți au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui și nu contenea să se laude singur cu ea. Când deodată de mulțime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniștit, el a rostit ca pentru sine:

-                     „Și totuși, perfecțiunea inimii lui nu se compară cu frumusețea inimii mele”. Oamenii din mulțimea strânsă în jurul tânărului au început să-și întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până și tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucățile străine și inima bătrânelului fiind sinuoase, chiar colțuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăți întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.

-                     „Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă, își șopteau uimiți oamenii”. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, și-a ridicat privirea și i-a spus râzând:

-                     „Cred că glumești, moșnege. Privește la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi și durere.

-                     „Da, a spus bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aș schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea și i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potrivește în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt măsurare la milimetru, rămân margini colțuroase, pe care eu le prețuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtășit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăți din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Acestea sunt rănile deschide din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Și deși aceste răni sângerează încă și mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până și pentru acești oameni; și, cine știe, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine și să-mi umple locurile goale cu bucăți din inimile lor. Înțelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumusețe a inimii?” – a încheiat cu glas domol și zâmbet cald bătrânelul.

Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă și i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima lui brăzdată de cicatrice și a dat inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colțuroase. Tânărul și-a privit inima, care nu mai era perfectă, dare care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrățișat, și-au zâmbit și au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumusețe...

...........................................................................................................................................

O inimă rănită este semnul cultivării sensibilității relaționale. Întemeiat pe credința în Dumnezeu creștinismul ne învață să-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă de neînlocuit cu o valoare absolută. Cicatricea sufletului este amprenta purtării unei iubiri care oferă, investește, se jertfește chiar dacă primește înapoi indiferență, dezinteres sau chiar ură (Matei 5, 46-48)[1].

---

[1] Pr. Lect. Univ. dr. Ovidiu Panaite, Prin joc spre viață, Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 247-248

Povestea păsărilor din noaptea Crăciunului

Povestea păsărilor din noaptea Crăciunului

Cine ascultă sau citește cu atenţie o pildă nu va mai fi niciodată același, fiindcă ea îşi va croi singură drum către inima lui şi va doborî barierele din calea harului divin. Louis Cassels, un scriitor american creștin, azi în vârstă de 96 de ani, a scris, cu mult timp în urmă, o istorioară legată de sărbătoarea Crăciunului. Povestea relatată de el, în fapt, o întâmplare cât se poate de adevărată, vine să ne transmită un mesaj simplu și pătrunzător: Adevărului nu i te poţi opune la nesfârșit, decât dacă ești nesincer ori viclean.

A fost odată ca niciodată un om care privea Crăciunul ca pe o mare nerozie. Era o persoană integră și binevoitoare, amabilă cu familia sa, cinstit în relațiile sale cu ceilalți oameni. Dar el nu credea în ceea ce Biserica propovăduia mai ales acum, în perioada Crăciunului, anume că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. Și, de asemenea, era prea corect cu sine ca să pretindă că da, el totuși crede. „Îmi pare foarte rău că trebuie să te dezamăgesc”, i-a spus într-una din zilele premergătoare sărbătorii mult așteptate soției sale, care era o creștină practicantă foarte evlavioasă. „Dar pur și simplu nu înțeleg această învățătură că Dumnezeu a luat trup omenesc, făcându-Se la fel ca noi. Nu are nici un sens afirmația aceasta, cel puțin pentru mine.”

În noaptea de Crăciun, soția și copiii omului nostru au mers la slujba Liturghiei marelui praznic. Capul familiei a refuzat să-i însoțească. „M-aș simți ca un ipocrit”, s-a dezvinovățit. „Mai degrabă voi sta acasă. Dar nu am să dorm, ci voi sta treaz și vă voi aștepta”.

Curând după ce familia a plecat cu mașina spre biserică, a început să ningă cu fulgi mari. Bărbatul rămas acasă s-a dus la fereastră și privea rafalele de zăpadă devenite din ce în ce mai puternice.

„Dacă este Crăciun, e frumos să avem unul alb, cu multă nea”, și-a spus ca pentru sine după care s-a întors în fotoliul său așezat lângă șemineu și a început să-și citească ziarul. Câteva minute mai târziu a fost luat prin surprindere de o bufnitură. Aceasta a fost urmată repede de o alta și apoi de o alta.

Prima dată, bărbatul s-a gândit că cineva trebuie să fi luat la țintă cu bulgări de zăpadă fereastra sufrageriei unde stătea. Când a ajuns în fața ușii de la intrarea în casă pentru a-și da seama ce se întâmplase, el a găsit mai multe păsări înghesuite jalnic una într-alta din cauza viscolului. Fuseseră prinse de vremea rea și în căutare disperată de adăpost încercaseră să zboare la fereastra unde lumina era aprinsă. „Nu pot lăsa aceste păsărele să stea afară și să înghețe”, s-a gândit el. „Dar cum aș putea să le ajut?” Atunci și-a adus aminte de grajdul unde era ținut poneiul copiilor săi. 'Acest loc va oferi căldura mult așteptată și adăpostul perfect pentru păsările mele.”

„Dacă aș fi asemenea lor, aș reuși să le conduc la locul sigur...”

Și-a pus haina și s-a încălțat cu cizmele, călcând prin zăpada de acum înaltă până la șopron. A deschis larg ușa acestuia și a aprins lumina. Dar păsărelele nu au vrut să intre acolo. „Doar mâncarea le va atrage să intre aici”, s-a gândit repede omul. Așa încât bărbatul s-a întors pe grabă în casă pentru câteva bucățele de pâine pe care le-a împrăștiat pe zăpada proaspăt așternută, făcând o dâră de firimituri de acasă până la grajd. Spre mâhnirea lui, păsările nu au luat seama la resturile de pâine și au continuat să fâlfâie din aripi, neajutorate, în zăpadă. Atunci omul a încercat să le gonească spre staul umblând și agitând cu mâinile pentru a le arăta cumva unde trebuie să ajungă. Dar păsările s-au risipit în toate direcțiile, cu excepția celei dorite de om, grajdul cel luminat și călduros.

„Mă socotesc o făptură ciudată și înspăimântătoare”, și-a spus în barbă neputincios, „și nu întrevăd cum aș putea descoperi vreun mod prin care să le fac a avea încredere în mine. Doar dacă aș fi eu însumi o pasăre, asemenea lor, doar pentru câteva minute, poate că aș reuși să le conduc la locul sigur...”

Exact în acel moment clopotele bisericii au început să bată. Omul a stat tăcut pentru un timp, ascultând clopotele ce aduceau vestea bună a Crăciunului. Atunci el s-a aruncat în genunchi în zăpadă. „Acum înțeleg”, a șoptit. „Acum am priceput de ce a trebuit să faci asta, să Te faci om, la fel ca noi.”

Aceasta a fost Povestea de Crăciun scrisă cu mulți ani în urmă de Louis Cassels, istorioară adevărată care prezintă într-un mod simplu, dar deosebit de expresiv taina și mesajul Nașterii lui Hristos în lume.

Să ne gândim la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care în prologul Epistolei către Evrei scria: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile”.

Punctul culminant al legăturii Creatorului cu omul în Vechiul Testament a fost atins atunci când Dumnezeu a întocmit Legământ cu Moise, dând Legea pe Muntele Sinai. Dumnezeu Însuși S-a făcut părtaș acestui Legământ pentru noi, iar noi ne-am alăturat lui. Dar oamenii au păcătuit în continuare, încât Dumnezeu a ridicat profeți pentru a-i chema înapoi de la păcat, dar numai puțini au dat atenție trimișilor Divinității. Printr-unul dintre profeții de dinainte de Hristos, Osea, Dumnezeu spune că Israel a ajuns asemenea unei soții necredincioase care a săvârșit adulter mergând după dumnezei mincinoși. De-a lungul atâtor veacuri până la Hristos, Dumnezeu ne-a căutat cu iubire nesfârșită, dar noi am necinstit Legământul făcut cu El. Pentru aceea Ziditorul a fost nevoit să facă un alt Legământ, veșnic, cu umanitatea și „S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Hristos, locul unde Dumnezeu este în maximă unire cu umanitatea

Mântuitorul Și-a vărsat sângele ca să ne convingă o dată pentru totdeauna să primim invitația de a redeveni poporul Lui. Căci pentru Sine ne-a chemat din neființă, spre a ne împărtăși de El, Care este Calea, Adevărul și Viața. Iisus Hristos este locul ­unde Dumnezeu Se află în maximă unire cu umanitatea.

Respingerea de acum a acestui Nou Legământ înseamnă păcatul refuzului suprem al iubirii lui Dumnezeu de care vorbește și Sfântul Evanghelist Ioan: „În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut; întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 10-12).

„Acum știu de ce a trebuit să faci asta”, scria Louis Cassels în Povestea lui de Crăciun. Și într-adevăr, Dumnezeu a trebuit să facă asta, a devenit om ca noi să înțelegem de ce contrar tuturor încercărilor posibile ale lui Dumnezeu pe parcursul întregului Vechi Testament, nu am înțeles mesajul Lui. Uneori, trebuie, după cum știm, să devii foarte intim cuiva pentru a te face înțeles de el. Crăciunul, Nașterea Domnului este momentul de apropiere absolută a lui Dumnezeu față de oameni pentru a-i face să priceapă ceea ce El dorește să le transmită.

La Crăciun, Dumnezeu spune pământenilor: „Poate Nașterea lui Hristos va atrage atenția lor”.

Dumnezeu vorbește acum pe „limba noastră” fiindcă Cuvântul a devenit trup. Haideți să-I dăm voie acestui Cuvânt să Se pogoare în inimile noastre.

(Traducere și adaptare de Augustin Păunoiu după Louis Cassels, A Christmas Parable, https://www.catecheticalcentre.org)

Sursa: http://ziarullumina.ro/povestea-pasarilor-din-noaptea-craciunului-140129.html

Copiii învață ceea ce trăiesc

Copiii învață ceea ce trăiesc

            În cazul în care copiii sunt criticați în mod constant atunci când cresc, ei vor învăța să condamne.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu ostilitate, ei vor învăța să se bată.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu teamă, ei vor învăța să fie precauți.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu milă, ei vor învăța să își plângă singuri de milă.

            În cazul în care copiii sunt ridiculizați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să fie timizi.

            În cazul în care copiii sunt crescuți cu invidie, ei vor învăța la rândul lor să fie invidioși.

În cazul în care copiii sunt făcuți de rușine în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se simtă vinovați.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu toleranță, ei vor învăța să fie răbdători.

În cazul în care copiii sunt încurajați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să aibă încredere în ei înșiși.

În cazul în care copiii sunt lăudați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se aprecieze.

În cazul în care copiii sunt aprobați în timp ce sunt crescuți, ei vor învăța să se placă pe ei înșiși.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de acceptare, ei vor învăța să vadă iubirea în lumea exterioară.

În cazul în care copii sunt crescuți într-o atmosferă de recunoaștere a meritelor lor, ei vor învăța să își stabilească scopuri și obiective.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de împărtășire, ei vor învăța să fie generoși.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu onestitate și într-o atmosferă dreaptă, ei vor învăța să creadă în adevăr și în justiție.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă de securitate, ei vor învăța să creadă în ei înșiși și în cei din jurul lor.

În cazul în care copiii sunt crescuți cu prietenie, ei vor învăța că lumea este un loc minunat, în care merită să trăiești.

În cazul în care copiii sunt crescuți într-o atmosferă senină, ei vor învăța ce înseamnă pacea interioară.

Tu cum îți crești copiii?

Dorothy L. Nolte[1]

---

[1] Jack Canfield și Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet. Povești adevărate de viață care deschid inima și trezesc spiritul, Traducere din limba engleză: Cristian Hanu, Adevăr Divin, Brașov, 2014, pp. 74-75.

Abandon total

 

 

Abandon total

 

Nu te neliniști din cauza greutăților vieții, din cauza suișurilor și coborâșurilor, din cauza dezamăgirilor, din cauza viitorului mai mult sau mai puțin sumbru. Dorește ceea ce dorește Dumnezeu. Oferă-i sacrificiul sufletului tău simplu în mijlocul neliniștilor și greutăților și, mai ales, acceptă voia Lui. Nu contează că te consideri un ratat dacă Dumnezeu te consideră pe deplin realizat după placul Lui. Lasă-te cu încredere în mâinile lui dumnezeu, cate te iubește și va ajunge la tine, deși tu nu-l vezi. Gândește-te că ești în mâinile Lui, ocrotit cu atât mai puternic cu cât te simți mai trist și dezolat. Trăiește fericit, trăiește în pace, nimic să nu te deranjeze, nimic să nu te neliniștească, nici oboseala, nici eșecurile. Fă să apară și să se mențină tot timpul un zâmbet dulce pe fața ta, mărturie că Dumnezeu te călăuzește mereu. Și în adâncul inimii tale pune, înainte de toate, tot ceea ce te umple de pacea lui Dumnezeu. Roagă-te cu ardoare și ai încredere.

(Părintele Teilhard de Chardin)[1].

---

[1] Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 4, ed. Pauline, București, 2004, P. 88-89.

Nenorocire sau binecuvântare

 

Nenorocire sau binecuvântare

 

Într-un sat mic, trăia un bătrân cu băiatul lui de 17 ani.

Într-o zi, singurul cal alb cu care lucra a sărit gardul și a fugit cu niște cai sălbatici. Lumea din sat murmura: „Ce nenorocire pe dumneata, nea Cipriane!”, iar el, liniștit, răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e o binecuvântare”.

La câteva zile după, calul alb s-a întors cu un alt frumos cal sălbatic, iar lumea îl saluta pe bătrân, zicându-i: „Ce noroc!”, la care nea Ciprian răspundea: „Poate e un noroc, poate e o nenorocire”.

După alte câteva zile, băiatul adolescent, în timp ce urca pe calul sălbatic pentru a-l îmblânzi, a fost dărâmat și și-a fracturat un picior și din cauza asta a început să șchiopăteze, iar oamenii îi spuneau bătrânului: „Ce nenorocire pe capul tău, omul”, la care el răspundea: „Poate e o nenorocire, poate e un noroc”.

După o vreme, a izbucnit războiul și toți tinerii din sat au fost luați la luptă în fruntea frontului, dar pe băiatul lui nu l-au luat pentru că șchiopăta. Și toată lumea din sat când îl saluta pe bătrân îi spunea: „Ce binecuvântare pe capul tău, nea Ciprian!” Iar el, cu credința lui de neclintit, a răspuns din nou: „Numai Dumnezeu știe, poate este o binecuvântare, poate este o nenorocire”.

Într-adevăr, numai Dumnezeu știe și el niciodată nu se înșală.

 

Mulțumiri lui Luis Vece[1].

---

[1]Humberto A. Agudelo C., Vitamine zilnice pentru suflet, vol. 5, trad.: Simona Tănăsescu, ed. Pauline, București, 2006, pp. 8-10.