Vindecarea orbului din Naștere clasa a VII-a - Exemplu de urmat

     Când vorbește la clasa a VII-a despre vindecarea orbului din naștere, profesorul se poate folosi de următoarele filmulețe:

Pelerinajul la biserici și mănăstiri. Clasa a VIII-a

Pelerinajul la biserici și mănăstiri from Hrabalexandru

Alături de ppt. am folosit și următoarea metodă și o fișă din caietul de religie pentru clasa a II-a, semestrul I, ed. Corint.

Fise de colorat cu Iisus Hristos, Praznice, Maica Domnului si Sfinti

 La următoarea adresă http://didacticaortodoxa.blogspot.ro/2018/02/fise-de-colorat-cu-iisus-hristos.html găsim nenumărate icoane pe care le putem colora împreună cu elevii.

Un articol care-i privește și pe ortodocși: Privind la elevii mei, îi văd pe viitorii ex-catolici

Este un articol de pe un site catolic, dar ar trebui citit și de un ortodox, doar în așa fel vom reuși să băgăm la inimă dorințele elevilor.

Privind la elevii mei, îi văd pe viitorii ex-catolici

Autor: Mary Deturris Poust

Traducere: Radu Capan

Sursa: Aleteia.org, 23 octombrie 2015

Când vine vorba de adolescenți, te aștepți la ochi dați peste cap și apatie, dar pune-i la o oră de religie după o zi lungă de școală, cam când le-ar fi ora de masă, și vei vedea un nivel de dezinteres ce te va face să vrei să te urci pe pereți. Cu așa ceva ne-am confruntat

la un moment dat eu și soțul meu.

Scena nu era nici nouă, nici neașteptată. Predaserăm acelorași copii și în anul anterior,

fiind vorba de un program de doi ani care culmina cu primirea Mirului primăvara. Dar eu aș

pune pariu că apatia lor nu are atât de mult de a face cu vârsta, cât cu lipsa temeliilor catehetice. Am folosit toate trucurile indicate în cărți – de la activități de grup la sesiuni de întrebări, ba chiar i-am mituit cu brioșe de exemplu – pentru a-i face pe acești copii să mă asculte când le vorbesc despre Liturghie, despre Evanghelie, despre frumoasele învățături și tradiții catolice. Și totuși, an de an, când se întorc fără chef la ore, ajung să fiu bucuroasă dacă jumătate dintre ei își amintesc „Tatăl nostru”.

Când mă uit la acești copii – indiferent de vârstă, indiferent dacă au mers la școli catolice

sau de stat – am impresia că văd 75% dintre viitorii ex-catolici. Vina cade în mare parte pe Biserică, aceea care, de decenii bune, i-a lăsat pe părinții acestor copii să trăiască înfometați spiritual, făcându-le o cateheză slabă în tinerețe și oferindu-le predici care nu au reușit să îi provoace și să îi implice ca adulți. După cum le spunea Papa Francisc preoților la o hirotonire anul acesta: „Fie ca predicile voastre să nu fie plictisitoare; fie ca predicile voastre să atingă inimile oamenilor pentru că vin din inima voastră”. Unii ar putea spune că în ciuda predicilor plate, Preasfânta Euharistie ar trebui să fie suficientă pentru a-i atrage pe oameni, dar cum ar putea să fie așa dacă oamenii nu au înțeles puterea și minunăția acestui Sacrament, dat fiind că nimeni nu i-a învățat așa ceva, nici de la catedră, nici de la amvon?

Oamenii sunt înfometați, da, dar înainte să ajungă să alerge la Isus în Euharistie, trebuie

să meargă într-o parohie, duminică de duminică, și să asculte cuvintele care le hrănesc spiritele secătuite și să găsească o comunitate care le amintește că nu sunt singuri. Ca persoană ce sunt invitată să vorbesc și să țin zile de reculegere, vă pot spune, din

experiența mea personală și din întâlniri cu alți catolici din toată țara, că nu prea se întâmplă așa în parohiile din Statele Unite ale Americii. Unele comunități fac lucrurile așa cum trebuie, dar din păcate sunt excepții și nu norma. Și atunci oamenii merg în alte părți. Poate la biserica neconfesională de mai sus de pe stradă, unde predica este captivantă și relevantă, iar comunitatea implicată total, în mod ironic formată predominant din foști catolici. Nu au Euharistia, dar sunt oameni ce se simt hrăniți și de aceea se întorc acolo, săptămână de săptămână. Când mergi duminică la Liturghie, încearcă să o trăiești din perspectiva unui nou venit și întreabă-te: dacă aceasta ar fi prima și singura ta experiență catolică, ai mai reveni?

Pe vremea când am scris „Manualul pentru to(n)ți despre Catehismul Catolic” (Complete Idiot’s Guide to the Catholic Catechism), am auzit același refren spus de catolicii adulți rupți de credință: „De ce nu am învățat toate acestea în tinerețe?” Mulți dintre ei au fost crescuți în ceea ce eu numesc „Era Colajelor”, cu decupat și lipit imagini cu Isus, dar cu prea puține informații de bază despre lucrurile care te hrănesc pentru o viață întreagă, despre frumusețea unei credințe vii înflăcărate. Personal, îi sunt recunoscătoare mamei mele pentru că m-a ajutat să depășesc prăpastia dintre educația mea religioasă oficială și credința mea personală, și de aceea știu că pentru a schimba Biserica trebuie să pornim în primul rând de la familiile noastre.

Cateheza trebuie să înceapă atrăgând familiile în această lucrare de formare, făcându-le

să se simtă bine primite, dându-le mult mai mult decât buletine parohiale prin poștă. Doar când simt că aparțin Bisericii vor avea deschiderea de a-și însoți spiritual copiii și a îmbrățișa calea credinței ca adulți. Când vom face astfel, își vor aduce copiii cu ei, iar formarea în credință nu va mai fi văzută ca un certificat de obținut pentru a putea primi un Sacrament, nici ca o „absolvire” în spațiul religiei, ci ca un prim pas într-o călătorie pe viață. Desigur, adolescenții vor fi adolescenți. Tot își vor da ochii peste cap și vor răspunde la întrebări cu o tăcere de mormânt, dar în spate la toate acestea va fi o temelie a unei credințe reale, o cunoaștere dătătoare de viață despre faptul că sunt iubiți fără măsură de Dumnezeu care i-a creat, i-a mântuit și îi așteaptă. Cred că acești copii care vin la orele noastre și se comportă de parcă nu le-ar păsa deloc de religie au o disperată nevoie de Dumnezeu, asemenea părinților lor. Dacă nu găsim o cale să îl facem pe Dumnezeu real și relevant vieților lor, El va rămâne o idee abstractă, la care reflectezi distant și nu care te implică, ceea ce va fi o pierdere nu doar pentru ei, ci pentru noi toți.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2015/11/privind-la-elevii-mei-ii-vad-pe-viitorii-ex-catolici/

Minunile lui Iisus (Material video pentru clasa a II-a)

Preotul ca educator - Prof. Univ. Dr. Constatin Cucoș

Preotul ca educator

            Prin tot ceea ce gândește și întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru cei din comunitatea pe care o slujește. Adevărata lui menire constă în asistarea spirituală a oamenilor. Cele mai mici gesticulații ale sale sunt urmărite și amendate ca atare. De aceea, se cere a fi realizată o selecție și promovare atentă a clerului. „a fi preot – scria S. Mehedinți – înseamnă a fi nobil din naștere,, adică un real talent etic. Iar a te ridica pe treptele mai înalte ale ierarhiei bisericești înseamnă că faci parte din aristocrația sufletească a întregii generații cu care ai venit pe pământ” (1935, p. 45). A merge pe urmele lui Hristos este nu numai o problemă de conștiință individuală, ci și o chestiune care atinge existența și igiena morală a unei societăți. Harul inițial, dacă există, se cere a fi împlinit prin efort susținut, prin încordare spirituală, prin inițiativă și continuitate practică. „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de omul modern, este o artă. Esențială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui și de a aduce încet la suprafață ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esențial este să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească” (Evdokimov, 19992, p. 180).

            Preotul este inserat lumii în care trăiește și, ca atare, îi va cunoaște disponibilitatea sau limitele. „Preotul ortodox – scria Ion Tomescu – trebuie să trăiască în lume și pentru lume. Misiunea lui este deci cu mult mai grea: căci pentru a îmbunătăți lumea, el trebuie să lupte cu lumea, cu toate ispitele, piedicile și greutățile vieții ei” 9Tomescu, 1935, p. 12). Precum Fiul lui Dumnezeu, care a luat chip de om pentru a ajuta pe om, cunoscând bucuriile și durerile ei, la fel și preotul are obligația de a se integra în comunitate pentru a afla care sunt trebuințele imediate ale firii omenești. El este un păstor de suflete, dar poate deveni și un sfătuitor în probleme foarte stringente cu un caracter consistent pragmatic. „Preotul nu trebuie niciodată să fie sub vremi, ci peste vremi. Căci preotul este întruparea permanentă a lui Hristos în lume, pentru Mântuirea Lumii. Trăind într-o epocă, cunoscând toată structura ei, calitățile și cursul ei” (Rovența, 1940, p. 11). Un preot este prețuit prin cultura sa intelectuală, profunzimea trăirilor duhovnicești și prin disponibilitatea de a răspunde afirmativ la trebuințele comunității în care el trăiește. Alegerea unor preoți s-ar putea realiza în funcție de următoarele calități: darul minții (căci ei vor purta „Lumina Lumii”), darul frumosului (întrucât vor mijloci expresii artistice felurite) și darul sufletului (dat fiind că vor modela și vor îndrepta spiritele oamenilor). La aceste calități vocaționale se vor adăuga în chip obligatoriu educația profesională, cunoașterea în detaliu a fundamentelor teologice ale credinței în numele căreia profesează. „O predică bine studiată, care să provoace și susțină atenția, și a omului cult și a celui incult, poate să contribuie foarte mult la adâncirea sentimentului religios” (Antonescu, 1937, p. 123). Un preot cultivat va avea mai mari șanse în a prezenta și educa sentimentele și trăirile religioase. În calitate de duhovnic însă, preotul nu va fi un simplu transmițător de învățătură, ci o întruchipare a valorilor creștine și a competenței relaționale, întrucât are de-a face cu oamenii. Oricât de bine ar fi echipat teoretic, dacă îi lipsește exemplaritatea faptelor și înțelegerea aproapelui nu poate fi un autentic duhovnic spiritual și deci preot.

            Educația  pe care o exercită preotul este atât implicită, prin întregul său comportament din biserică și din afara ei, dar și explicită, prin aceea că el a devenit profesor, integrat corpului profesoral, predând efectiv în ora de religie. Ca preot în biserică, el va fi pătruns de pietate, cu puternice convingeri moral-religioase, altruist și generos, cu un suflet blând și deschis, fiind un mângâietor pentru ceilalți. Ca profesor, preotul va poseda temeinice cunoștințe psihologice și pedagogice, va fi apropiat și iubitor de copii și tineri, își va însuși aparatul conceptual specific psihopedagogiei, limbajul comun întru buna și aleasa înțelegere cu ceilalți profesori. De altfel, printre ceilalți profesori, preotul va fi un model exemplar de conduită profesională și didactică (nu este exclusă chiar opera de catehizare a propriilor colegi, dat fiind că nu toți profesorii agreează ideea unei educații creștine). El poate contribui stimulativ la întărirea coerenței colectivului de profesori și se poate constitui într-un factor de mediere a eventualelor conflicte. Un bun profesor-preot se cere a avea calități, precum cele invocare de Margaret Lindsey (1978, p. 101-102): profesionalitate și cultură de specialitate, experiență în domeniu, capacitate de individualizare a cunoștințelor, spirit coordonator, spirit planificator și anticipator. Ține de demnitatea preotului să acceadă la un comportament profesoral care să-l facă egal cu orice om de la catedră. Nu este suficient ca preotul să posede numai cunoștințe bogate de teologie. „Ne trebuie biserică nouă, religie vie, religie cu apostoli convinși de rostul iubirii creștine – scria George Bota – iar nu apostoli cu rude mari și strălucitoare și cu vorbe goale și neînțelese” (Bota, 1929, p. 84). Ca și în cazul altor profesori, cultura psihopedagogică joacă un rol de primă importanță pentru a vehicula, a transmite cunoștințe, a forma atitudine și convingeri superioare. Un apostol al lui Iisus este un învățător prin excelență. Învățătura a ocupat cea mai mare parte din activitatea lui Hristos. Oare nu același lucru se cuvine și din partea preotului? Nu trebuie să fie el un exemplu pentru comunitatea credincioșilor? „Dacă vrei să dai viață învățământului, atunci trebuie ca elevii să muște în fiecare zi și la fiecare lecție viață din viața ta, până la definitiva epuizare; astfel, dacă aceasta nu se întâmplă, atunci un mort comunică lucruri moarte celor vii, ca să-i omoare și pe ei” (Miclea, 1942, p. 136).

            Relația dintre preot și copil este asemenea aceleia dintre un guru, un maestru și un discipol, un novice. Orice discipol posedă o experiență personală, un mod de a fi, care se cere a fi cunoscut și respectat de către magistru. Preotul are de jucat rolul unui ghid spiritual, care nu poate fi înlocuit de părinți sau profesori. Atitudinea sa va fi de înțelegere și bunăvoire, și nu de maltratare a sufletelor. El este un „călător al adâncimilor” (Davy, 1987, p. 66) din sufletul omului. „Educatorul este un om care trebuie să citească într-un suflet frumosul poem pe care Dumnezeu l-a scris; să-l citească, să-l deceleze și să-l facă să apară scris în literele vieții, precum savantul citește opera divină în steaua ce lucește pe firmament. Educatorul este dintre dată mag și profet” (Ponsard, 1937, p. 46). Este mare lucru să știi să-ți asumi această misie de călăuză spirituală, în cazul în care există, se cere a fi forjată și perfectată prin metodă, prin însușirea unor minime, dar indispensabile, cunoștințe de psihologie și pedagogie sistematică.

            Educația religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini orice, ci constituie o deprindere care este cucerită și însușită cu efort și credință exemplară. Personalitatea catehetului își lasă direct amprenta asupra profilului spiritual al catehumenului. Preotul este un apostol al neamului și al comunității pe care o slujește. El va fi cuprins de entuziasm și încredere în ceea ce face. El va da dovadă de înțelegere, răbdare și îngăduință față de cei pe care îi asistă și îndrumă spiritual[1].

---

[1] Constantin Cucoș, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, pp. 122-124.

Teamă în pastorația tinerilor? Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin Necula

Teamă în pastorația tinerilor?

Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin Necula

Nu pot să nu observ o oarecare agitație, deloc creștină, a tinerilor mei colegi profesori de Religie atunci când le transmiți date cu privire la proiectele catehumenale de genul „Hristos împărtășit copiilor” ori „Alege școala”, de departe cele mai dinamice proiecte generale de pastorație a tineretului în Ortodoxia românească modernă. Se simt amenințați li, uneori, te tratează ca și cu le-ai fura pâinea de la gură, ca și cum scopul primar al Bisericii ar fi să-și deposedeze de autoritate pastorală oamenii care o reprezintă în linia întâi a pastoralei pentru tineret, școala românească.

Vom încerca, pe parcursul mai multor articole, să ne lămurim împreună asupra elementelor de pedagogie pastorală, specială, aplicate de proiectele amintite ca și de altele, similare, aplicate în diferite regiuni ale lumii. Experiențele deloc de ocolit în privința dinamizării dialogului cu tinerii și foarte tinerii creștini. Dar mai întâi vom încerca să lămurim, fie și numai în câteva rânduri, netemeinicia fricii colegiale. De ani de zile una dintre fracturile vieții pastorale urbane, și nu de puține ori chiar rurale, este lipsa de coordonare în acțiunile dintre biserica parohială și școala de pe teritoriul său, desigur nu doar fizic. Prea ocupat, ori poate doar indolent, preotul trece rar pragul școlii, mi-au spus-o la mai toate întâlnirile profesorii de Religie. De cealaltă parte, preoții parohi se plângeau de absenteismul profesorului în preocupările pastorației parohiale ori sufocarea parohului prin tot felul de cerințe, gen spovedit clase la rând în perioada cea mai aglomerată în slujbe și slujiri din timpul celor patru posturi ale anului bisericesc.

Pe teren lucrurile stau așa cum sunt prezentate. De o parte profesorii de Religie, un soi de batalion de șoc, de cealaltă preoțimea, ca și cum așa trebuie să stea lucrurile, cu o vale de plângeri și incongruențe întrei ei, prin mrejele căreia se plimbă nederanjat duhul incompetenței. Am militat mereu pentru soluția unui comitet catehumenal al parohiei în care să fie încadrați, cu responsabilități multiple, acei dintre profesorii școlii cărora le pasă și de sufletul copiilor nu doar de îndeplinirea normei didactice. Cum, cred, este obligatoriu ca fie măcar o dată în lună preotul să străbată, cu ocazii luminoase coridoarele școlii, pentru întâlniri cu tinerii dar și cu profesorii acestora. Nu e vorba de a forța ceva, ci de intrarea în normalitate. Adică în dialog. Adică în părtășie pentru binele copiilor.

Teama de a fi dați afară la fiecare reformă care se anunță prin școală, pe care ne-o reiterează de fiecare dată profesorii re Religie, dovedește fragilitatea statutului lor, lipsa de sprijin real în pastorația pe care o desfășoară în școală. De aceea cred că este potrivit ca fiecare început de an școlar să aducă fiecărui profesor de Religie și o recunoaștere publică, în mijlocul bisericii locale, a acestui statut. Pentru a se înțelege deplin, inclusiv de către factorii decizionali din administrația bisericească, dublul caracter misiologic al profesorului de Religie: profesor și apostol mărturisitor. Mai ales că cea de-a doua dimensiune este cea mai hulită de către grupurile de dialog social, care vor coborârea orei de Religie la nivelul atelierului industrial sau orei de activitate gospodărească de odinioară.

Proiectele „Hristos împărtășit copiilor” și „Alege școala” vin să deschidă tocmai această posibilitate. De a dovedi, că în inteligența pastorală specifică, Ortodoxia românească dezvoltă confesionalismul discursului său în acțiuni extra-școlare, cu o pedagogie fundamentală revelațional, în spațiul specific liturgicului și pastoralei catehumenale specifice. Ele sunt posibilități de angrenare a copiilor în acțiuni pe care statutul orei de Religie în programa orei din școala de stat, în mentalitatea absurdă a vremii de acum, nu încap. Pentru că, nu-i așa, alergând prin programă ca să dovedim că suntem materie respectabilă, acordând note, trecând absențe în cataloage, perfectându-ne mereu modelul de predare după metode tot mai moderne, uităm copiii. Intrăm în capcana ideologiei educative și a educației ideologice, transformând ora de Religie în încă o oră de orar. De cele mai multe ori în plus. Colaborarea cu preotul paroh, programa eliberată de structuri inutile, subiectele plăcute și abordările de toți copii comunității, manualele coerente și ghidurile lor, mută libertatea de a în dialog cu pruncii în biserică, prin pârghiile acestor proiecte. Comunicarea desăvârșindu-se în comunicare. Ori asta nu înseamnă părăsirea catedrei, ci prelungirea ei, întoarcerea ei în fundamentul dintâi: miezul ei „catedralic”.

E un efort în plus. Este clar. Presupune renunțarea la unele din după-amiezele noastre. Mai ales cele duminicale. Renunțarea la unele din tonalitățile didacticiste prin care ne-am alineat (și alienat, deopotrivă). Cultura creștină oferită prin biserică, în libertate de asumare, vor fi, în timp, cele mai clare biruințe împotriva secularizării de care suferim.

Se vor naște zâmbete pe chipurile unora dintre colegi, preoți ori profesori, vor reacționa ciudat directorii de școală ori vreo personalitate din Inspectorat? Mai bine. Pentru că aceasta va dovedi că lovim în insalubra mentalitate a idei că Religia e materie de mâna a doua, e cenușăreasă acceptată la masa bogaților realiști ori umaniști. Fără frică, trebuie muncit mai mult cu noi și mentalitățile noastre. Exact statura de excepție pe care o cere predarea Religie, inclusiv în orele propuse prin proiectele amintite, sunt sămânța ce cutremură de teamă pe ceilalți. Ei știu bine că acela care ascultă durerea unui copil și contribuie la dezvoltarea staturii sale morale este autoritatea care nu poate fi smulsă din peisajul școli normale.

Vom continua cu amănuntele legate de cele două proiecte, așa cum se derulează ele practic. Primul și cel mai de preț amănunt de reținut este acela că aceste proiecte cer reașezarea preotului în dialog cu profesorul de Religie și cu părinții copiilor. Fără confundare de locuri. Sistematic. Fără ifose. Al doilea, important și el, că aceste proiecte nu înlocuiesc, nici de departe, ora de Religie, ci o continuă în firescul ei extra-curricular, de care toate celelalte materii beneficiază. Nu este nevoie să ne complexăm cu frici inutile atunci când ne dezvolătm proiectele pastorale. Să păstrăm frica pentru lucrurile pe care nu le înnobilăm, nu le împlinim după voia lui Dumnezeu. Vom reveni așadar[1].

---

[1] Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, „Teamă în pastorația tinerilor?” în Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Perspective catehumenale, tradiției și contextualizare pastorală – studii catehumenale și cateheze pentru ziua de azi - , ed. Techno Media, Sibiu, 2013, pp. 282-284.

loading..