Cum şi ce trebuie să
fie profesorul de religie?
Pr. Prof. Dr. Nicolae
D. Necula
Predarea religiei în
şcolile de stat, după 1989, prin reactivarea învăţământului religios, practicat
până la instaurarea comunismului ateu, în ţara noastră, este una dintre marile
binefaceri ale schimbărilor intervenite în societatea românească în ultimii 14
ani. Scos brutal din planul de învăţământ şi din formarea şi educarea tinerilor
şi consfinţit prin Constituţie, ca
separat sau înlăturat din preocupările tineretului, prin acea formulare
binecunoscută: „Şcoala este despărţită de Biserică”, învăţământul religios s-a
întors din nou, în sala de clasă, în şcoală, fiind oficial asigurat de actuala
Constituţie a României. Religia este materie de studiu, ca toate celelalte
discipline de învăţământ.
Cât
este de benefic pentru formarea completă şi complexă a personalităţii umane, cu
toate împotrivirile care s-au manifestat şi se manifestă, din păcate, prin
unele părţi, de către persoane incapabile să înţeleagă rolul religiei în modelarea
sau dăltuirea caracterului, nu mai este cazul să vorbim. Un om, şi cu atât mai
mult o persoană care se pretinde intelectual sau cu o instruire care îl
defineşte ca pe un om de care, nu poate să aibă aceasta calitate dacă îi
lipseşte acest compartiment care înseamnă cunoştinţele religioase, atât de
bogate şi de interesante şi care, de cele mai multe ori, constituie o cheie a
înţelegerii valorilor culturale şi artistice. Să nu gândim ce ar însemna pentru
o persoană care nu are cunoştinţe religioase, să viziteze pinacotecile marilor
muzee din lume. Sunt convins că n-ar înţelege mai nimic din aceste valori
artistice care sunt inspirate, în majoritatea lor, din Biblie, teologie şi
istoria Bisericii în general. De asemenea, mă gândesc cât este de penibil, ca
să nu spun ridicol, văzând o personalitate, pretinsă a fi om de cultură, care
nu ştie nici măcar gradul de adresare faţă de o persoană bisericească sau
clericală, sau care confundă termeni teologici ori îi întrebuinţează necorespunzător.
Dar,
pentru că învăţământul religios, ora de religie în general, să fie eficientă
sau să-şi atingă scopul propus, aceasta trebuie să fie de calitate. În procesul
instruirii şi educaţiei religioase, trebuie să fie implicaţi toţi factorii de
răspundere. Aşa cum sublinia Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist al Biserici Ortodoxe Române,
în mesajul adresat elevilor la deschiderea noului an şcolar, 2001-2002, „în
această unitate, elevi, dascăli şi părinţi, trupeşti şi sufleteşti, instituţii
şi foruri cu atribuţii în domeniu, suntem chemaţi să împlinim menirea şi
datoria sfântă de a instrui, educa şi forma noua generaţie. De la mic la mare,
de la copil la părinte, de la aceştia la dascăli şi educatori şi, mai departe,
la autorităţile de stat, cu responsabilităţi în acest domeniu, şi până la
autoritatea spirituală, Biserica, avem datoria ca, în ciuda greutăţilor, să
găsim calea împlinirilor”[1].
Dar rolul cel mai important, în procesul învăţământului religios, îl are, fără
îndoială, profesorul de religie, cel chemat să vorbească, să înveţe şi să facă
să fie cunoscute valorile religioase şi frumuseţea învăţăturii creştine, să
mişte sufletele învăţăceilor şi să formeze caractere moral-religioase.
Profesorul de religie „este chemat la munca deloc uşoară, dar frumoasă, de
educator şi formator, să-şi deschidă inima şi sufletul către învăţăcei cu acea
dragoste de pedagog, socotită miracolul oricărei activităţi didactice, care
luminează mintea şi sensibilizează sufletul în duhul valorilor morale”[2].
De aceea, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii sau să aibă calităţi şi
virtuţi deosebite pentru ca lucrarea lui să fie eficientă şi să rodească în
sufletele învăţăceilor, făcând interesantă şi mai ales utilă lecţia de religie.
Ne vom referi la câteva dintre ceste calităţi care trebuie să împodobească
chipul adevăratului profesor de religie.
1. Prima
condiţiei sau calitate, care se cere profesorului de religie, este buna şi
solida
sa pregătire profesională. Învăţământul
religios trebuie profesat de persoane calificate,adică să aibă pregătire de
specialitate, înţelegând prin aceasta absolvenţi ai şcolilor de teologie,
seminar sau facultate de teologie. A lăsa învăţământul religios pe seama
profesorilor improvizaţi, care nu au nici o legătură cu biserica şi teologie
este o mare greşeală. De aceea, este bine să fie făcut de preoţi sau absolvenţi
de teologie şi seminar. Oricât s-ar strădui o persoană, care nu a trecut
printr-o şcoală teologică, să facă învăţământ religios, nu va reuşi să obţină
rezultate satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât persoana respectivă a avut
preocupări străine sau contare învăţăturii de credinţă. Acolo unde preotul are
suficient timp, ca pe lângă obligaţiile pastoral-misionare, să predea şi
religia la şcoală, putem vorbi despre o situaţie ideală, pentru că prezenţa preotului,
în uniforma preoţească, cu autoritatea şi prestanţa lui, impune mai mult
respect şi mai multă seriozitate orei de religie. O dată cu preotul intră
Hristos în şcoală, preotul fiind prin excelenţă un slujitor al Mântuitorului.
Fireşte că şi profesorul mirean de religie, bărbat sau femeie, poate fi un
foarte bun cadru didactic pentru predarea acestei materii.
2. Pentru
ca ora de religie să fie cât mai eficientă, lecţia trebuie foarte bine pregătită.
Încercarea sau îndrăzneala de a ne
prezenta în faţa elevilor fără pregătirea temeinică a lecţiei este o mare
eroare. Improvizaţia, tendinţa sau intenţia de spune câte ceva la lecţia de
religie sunt foarte păgubitoare ca şi cealaltă deficienţă de a spune orice sau
de toate la ora de religie, care nu poate aduce decât carenţă în formarea
elevilor. Lecţiile trebuie să se desfăşoare după programa analitică, aprobată
de Sfântul Sinod şi de inspectoratele şcolare, şi care trebuie să cuprindă
titlurile exacte ale lecţiilor, pe care profesorul trebuie să le respecte. Am
asistat la o inspecţie de definitivat într-un oraş mare din ţară, la o oră de
religie, predată de un fost student foarte bun de la Facultatea de Teologie,
dare care nu s-a ţinut deloc de titlul lecţiei , despre Argumentele Învierii Domnului, ci a făcut o expunere de teologie
dogmatică, fără prea mare legătură cu titlul lecţiei. De aceea, se impune ca
profesorul să respecte titlul lecţiei, ă-l acopere sau să-l justifice cu materia
predată şi mai ales să respecte momentele logico-psihologice ale unei lecţii,
aşa cum le urmărim la cateheză. Lecţia trebuie să fie sistematică şi să nu
vorbească despre orice. În această privinţă, îmi amintesc cuvintele marelui
nostru profesor de teologie, Pr. dr. Ioan G. Coman, dascăl erudit şi patrolog
de reputaţiei internaţională, care spunea într-o împrejurare festivă legată
susţinerea unei teze de doctorat a uni tânăr asistent la Facultatea de
Teologie: „Orice lecţie la catedră este o Sfântă Liturghiei. Aşa cum ne
pregătim pentru Sfânta Liturghie tot aşa să ne pregătim pentru susţinerea
lecţiei. Să nu dăm geană în geană până nu ne pregătim dumnezeieşte lecţia”. Ilustrul
profesor vorbea dintr-o experienţă personală de o viaţă, excelând ca profesor
cu lecţii care trezeau admiraţia prin erudiţia, documentarea şi pregătirea lor.
Dacă profesorul de religie mirean nu slujeşte la altar, catedra este pentru el
Sfântul Altar. De aceea, se cade să dea lecţiei de religie toată importanţa
care i se cuvinte. Tot în sensul acestei idei, se exprima atât de frumos şi de
plastic Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist,
care spunea la începutul anului şcolar: „Sunetul clopotului pentru noul an
şcolar 2001-2002 să fie înţeles precum chemarea Bisericii la o lucrare sfântă,
la o Liturghiei a Cuvântului, la o comuniune a dragostei şi a înfăptuirilor
bine plăcute lui Dumnezeu”[3].
3. Profesorul
de religie trebuie să fie un bun pedagog şi psiholog, ştiind să-şi
adapteze lecţia la puterea de înţelegere
şi la nivelul de pregătire al elevilor. Dacă el va veno să vorbească în faţa
copiilor despre lucruri de teologie înaltă, de speculaţie teologică rafinată şi
cu un limbaj prea specializat, riscă să nu fie ascultat sau înţeles. Fireşte că
există termeni şi expresii de specialitate, dar ei trebuie explicaţi pe
înţelesul copiilor. Limbajul bombastic, presărat cu neologisme, cu termeni în
limbile clasice sau alte limbi străine denotă preţiozitate şi lipsa de tact pedagogic
şi de simţ psihologic. Copiilor trebuie să li se vorbească mereu cât mai
simplu, dar atrăgător şi convingător. Erudiţia unui profesor de religie nu
constă în limbajul de preţiozitate şi bombastic întrebuinţat, ci în temeinicia
cunoaşterii problematicii religioase şi a modului de a o preda.
4. Una
dintre condiţiile esenţiale pe cate trebuie să le îndeplinească un profesor de
religie este ca acesta să fie un bun
creştin şi credincios cu adevărat. Fără îndoială că lecţia de religie, având un
caracter teoretic, poate fi făcută şi de o persoana care nu are convingeri
puternice religioase, care să ia din cărţi şi din manuale informaţii pentru a
întocmi lecţia de religie, dar suntem siguri că lucrul acesta ar fi perceput
imediat de către elevi. Una este convingerea sau ardoarea cu care vorbeşte un
credincios şi alta este modalitatea de expunere a unei persoane care nu este
încălzită sau nu vibrează la expunerea adevărurilor despre Dumnezeu. Un asemenea profesor poate fi un
bun teoretician, dar cu siguranţă el nu creează aderenţa sufletească necesară pătrunderii
în inimile copiilor. Un asemenea profesor este ca un pictor care pictează sfinţi
fără să creadă în ei sau ca un teolog care vorbeşte despre Dumnezeu fără să
creadă în El. În această privinţă, sunt demne de amintit cuvintele Sfântului
Diadoh al Foticeii, care spune: „Nimic nu este mai sărac decât cugetarea care,
stând afară de Dumnezeu, filosofează
despre Dumnezeu”[4]. Un
profesor de religie necredincios este un mercenar, care primeşte simbrie, dar
niciodată nu va putea crea convingeri.
5. Profesorul
de religie trebuie să fie un model de urmat pentru elevii lui, arătând un
caracter moral bine definit şi o trăire
şi comportare demne de un adevărat creştin. În toate domeniile de activitate,
dar mai ales în preoţiei şi predarea religiei se cere o strictă şi riguroasă
concordanţă între ceea ce se vorbeşte şi se face. Totdeauna elevii vor să vadă
în profesor un model de urmat. Modul de comportare al profesorului în general
şi al celui de religie în special poate avea urmări definitorii în viaţa
tinerilor, adică îi poate zidi sufleteşte sau dărâma, creând convingeri
religioase, sau dimpotrivă, depărtându-i de credinţă. De aceea, comportamentul
uni profesor de religie trebuie să fie cel al unui adevărat creştin. În această
privinţă, el poate fi un exemplu convingător nu numai pentru elevi, dar şi
pentru colegii lui de cancelarie. De la ţinuta exterioară, care înseamnă grija
pentru o costumaţie decentă, care să nu frizeze frivolitatea, de la modul
manierat a se adresa colegilor şi elevilor, utilizând mereu un limbaj care să
nu aibă nimic comun cu trivialitatea sau vorbirea urâtă de stradă, de la grija
de a se feri să fumeze sau să consume băuturi alcoolice, a avea viaţă morală exemplară şi până la
punctualitatea la orele de curs şi toate activităţile didactice, ca şi
pregătirea serioasă a acestora, profesorul de religie trebuie să fie un
permanent model. Căci ne imaginăm ce impresie urâtă şi ce decepţie creează în
sufletele colegilor şi ale elevilor profesorul de religie, care vorbeşte despre
Dumnezeu şi lucrurile sfinte la oră, iar în viaţa sa se comportă ca un străin
de toate acestea. Un profesor cu ţinuta indecentă, cu părul neglijent sau o
profesoară cu rochii sau fuste scurte şi blugi care fumează şi consumă băuturi
alcoolice, care înjură sau vorbeşte urât, cu viaţa morală dubioasă, care
întârzie sau lipseşte de la ore sau face lecţiile de mântuială sau improvizate,
nu vor zidi niciodată, ci vor dărâma. Nu mai vorbim despre atitudini brutale
faţă de elevi, vorbire răstită, pedepsirea copiilor cu metode nepedagogice,
bătaie, injurii, mod de adresare urât, care nu au ce căuta în atitudinea unui profesor
de religie. Dimpotrivă, bunătatea, blândeţea, delicateţea şi înţelegerea
trebuie să primeze.
Tot
atât de importantă este şi trăirea religioasă şi participarea la slujbele
Bisericii a profesorului de religie la care trebuie să facă părtaşi şi pe elevii
săi, căci, pe lângă instruirea religioasă, învăţământul religios trebuie să
aibă în vedere şi educaţia religioasă, adică formarea de buni şi autentici
creştini. În această privinţă, de mare importanţă este viaţa liturgică a
Bisericii la care trebuie să participe şi profesorii şi elevii, şi care, din
păcate, este aproape total neglijată. Ora de religie rămâne o oră teoretică fără
aplicare în viaţa practică, adică în rugăciunea şi în slujba bisericească.
Puţin sunt profesorii de religie care se spovedesc şi se împărtăşesc sau
participă la sfintele slujbe din biserică şi cu atât mai puţin sunt cei care
duc elevii la biserică, ceea ce este o mare carenţă a învăţământului religios.
Căci, aşa cum arăta Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, „predarea religiei
în şcoală vine să adâncească ştiinţa cărţii în izvorul limpede şi pururi
curgător al Cuvântului şi astfel să modeleze sufletul copilului, să-l purifice,
să-l înnobileze, să-l facă mai bun, să-l ferească de toate ispitele şi
capcanele vieţii…, iar dascălii îşi asumă responsabilitatea nu doar în planul
strict didactic, ci şi al confruntării cu provocările epocii, ca aşteptările
părinţilor copiilor să îşi găsească împlinirea în realizările acestora, în
formarea loc ca oameni cinstiţi şi demni”[5].
De aceea, acest obiectiv al învăţământului religios, adică educaţia sau
formarea de caractere creştine trebuie urmărită cu mult mai multă atenţie şi
interes.
6. Profesorul
de religie este şi trebuie să rămână un misionar. El nu face numai
munca ştiinţific – didactică de a
instrui pe elevi, adică de a-i îmbogăţi cunoştinţele religioase sau de a-i
forma ca buni trăitori ai învăţăturilor de credinţă, ci el este şi un misionar.
El nu trebuie să uite niciodată că, deşi este un salariat al şcolii sau al
inspectoratului şcolar ori al Ministerului Educaţiei, cercetării şi
Tineretului, el este un om al Bisericii. El îndeplineşte un mandat al Bisericii
şi în Slujba Bisericii şi încă unul dintre cele mai frumoase şi mai importante,
acelea de a mărturisi adevărurile de credinţă. Profesorul de religie este un
apostol şi face apostolat creştin. De aceea, şi cunoştinţele lui religioase sau
teologice, ca şi comportamentul ireproşabil îi sunt absolut necesare pentru o
asemenea lucrare de apostolat didactic. În acest sens, pe lângă predarea
corectă şi temeinică a învăţăturii de credinţă a Bisericii elevilor săi, el
trebuie să fie şi un apărător al acesteia în faţa celor care se pronunţă
împotriva Bisericii, a învăţăturilor sale, care dispreţuiesc tradiţiile şi
obiceiurile creştineşti ortodoxe sau pur şi simplu răstălmăcesc dreapta
învăţătură de credinţă. În împlinirea acestei misiuni, profesorul de religie
este un slujitor fără sutană al Bisericii. De aici şi necesitatea ataşamentului
său faţă de Biserică, ierarhie şi rânduielile şi buna vieţuire creştin
ortodoxă.
Iată
prezentate sumar, câteva dintre calităţile şi virtuţile care trebuie să
împodobească sufletul şi personalitatea profesorului de religie, sau câteva din
condiţiile pe care acesta trebui să le îndeplinească pentru a fi într-adevăr un
factor hotărâtor în desfăşurarea, cu frumoase rezultate, a instruirii şi
educaţiei religioase. Predarea religie în şcoală este o şansă care trebuie
fructificată din plin pentru a forma tânăra generaţie care va juca un rol
hotărâtor în reaşezarea morală şi spirituală a neamului nostru, sărăcit şi
pârjolit de vântul şi seceta educaţiei materialist-atee care a afectat în
primul rând sufletele tinerilor, care se cer acum revigorate, educate şi
întărite pentru noua lor răspundere de a fi viitorul unei ţări cu o istorie şi
cultură atât de bogate şi frumoase şi cu un creştinism atât de vechi şi
puternic ca însăşi fiinţa acestui popor. Iată de ce apostolatul profesorului de
religie este unul dintre cele mai frumoase, mai grele şi mai pline de
responsabilitate şi el trebuie îndeplinit la înălţimea acestei chemări[i].
[1] Vezi mesajul Prea Fericitului părinte Teoctist la deschiderea noului an şcolar – Predarea religiei în şcoală vine să adâncească ştiinţa cărţii, în
„Vestitorul Ortodoxiei” anul XII (2001), nr. 275-276, p. 3.
[2] Ibidem, p. 3.
[3] Ibidem, p. 3.
[4] Diadoh al Foticeii, Cuvânt
despre viaţa morală, despre cunoştinţa şi despre dreapta socoteală
duhovnicească, cap. VII, în Filocalia,
trad. de Pr. D. Stăniloae, vol. I, Sibiu, 1946, p.341.
[5] Vezi
mesajul Prea Fericitului părinte Teoctist
la deschiderea noului an şcolar – Predarea
religiei în şcoală vine să adâncească ştiinţa cărţii, în „Vestitorul
Ortodoxiei” anul XII (2001), nr. 275-276, p. 3.
[i] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „7 Cum şi ce trebuie să fie
profesorul de religie?” în Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică,
vol. 3, ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 328-335.
