Religia, şcoala şi dreapta măsură
Andrei Pleşu
Se
discută aprins pe tema orelor de religie din şcoli. Dacă să existe sau nu, dacă
să fie obligatorii sau facultative, dacă să focalizeze asupra creştinismului, a
ortodoxiei, sau să prefere generalitatea unor prelegeri de istoria religiilor.
Am
mai multe argumente care, din punctul meu de vedere, pledează, în mod raţional,
pentru păstrarea în programa şcolară a orelor de religie. Mai întîi, e firesc
şi recomandabil ca orice spor de cunoaştere, orice efort de înţelegere, fie că
e vorba de istoria doctrinelor economice, de astrofizică, sau de marile texte
sacre ale umanităţii, să îşi afle locul în programul de formare şi in-formare a
omului tînăr. A evacua religia din sfera culturii e, oricum, ilustrarea unei
ignoranţe cronice cu privire la istoria artei, a literaturii, a învăţămîntului
universitar, a identităţii spirituale europene şi planetare. Ideea că studiul
religiei produce bigoţi, că e vetust, că lezează autonomia statului laic vine,
mai mult sau mai puţin conştient, în continuarea propagandei ateiste, a
retoricii – cu adevărat vetuste – pentru care religia e „opiumul popoarelor”.
Există,
e drept, un mod rudimentar, superstiţios, de a te raporta la tematica
transcendenţei, dar tocmai de aceea e foarte important să avem, încă din
şcoală, o bună întîlnire, un dialog luminat cu această tematică. Iar dacă tot
ce e tradiţie e „vetust“, atunci n-avem decît să ne naştem din nou, spălaţi pe
creiere, voioşi să „sheruim“ un confortabil statut de fiinţe virtuale. Cît
despre laicitate, nicăieri în civilizaţiile europene bine aşezate, ea nu
implică, dincolo de o firească separare a domeniilor şi competenţelor, o
ipocrită acţiune de subminare reciprocă. Roluri specifice, autonomie, dar nu
excludere şi cu atît mai puţin dispreţ mutual.
Trebuie
să recunoaştem că opozanţii orelor de religie din şcoli au ce au mai ales cu
religia autohtonă. Dacă s-ar introduce cursuri de mitologie greacă, sau de
filozofie buddhistă, cei „ofensaţi“ ar fi mult mai puţini. Or, normal este ca
orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un
spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt „tainele“, ce
înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi
ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de
incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă
universul simbolic şi ritual al bunicilor săi. Şi, mai ales, nu strică nimănui
să citească Scriptura, de vreme ce nici lectura Coranului, a Talmudului şi a
Upanishadelor nu trece drept futilă în ariile culturale pe care le reprezintă.
O
problemă există, totuşi. Nu e de loc indiferent cine îşi asumă funcţia
pedagogică în programa şcolară. O oră de religie prost făcută, o oră de religie
debitată convenţional, într-o atmosferă de evlavie formală, o oră de religie
predată de profesori slab pregătiţi, care nu fac nici o diferenţă între ora de
religie de la şcoală şi predica duminicală de la biserică – e un „experiment”
ratat, care poate avea efecte mai rele decît chiar lipsa totală a oricărei
instrucţii religioase. Am auzit lucruri smintitoare despre preoţi care
promiteau iadul copiilor nepostitori sau celor care merg la film duminica. Am
auzit discursuri agresiv-inculte şi de un schematism robust, despre o
problematică prin definiţie inefabilă. Dacă BOR insistă să se pronunţe în
legătură cu organizarea învăţămîntului religios în şcolile publice, atunci
trebuie început cu cei care asumă rolul de profesori. Altfel, se vor livra
argumente greu de contestat celor care se opun oricum materiilor „mistice”…
Important
este şi altceva: cu ce tip de discurs se militează împotriva măsurii de a
scoate religia din şcoli. Spun asta pentru că mi se pare contra-productiv
patosul vecin cu anatema, naţionalismul previzibil, lipsa de măsură şi de
smerenie a cîte unui militant radical. Să-mi fie iertată îndrăzneala, dar dacă
aş fi în tabăra ateilor de rea credinţă, aş lua pastorala de Crăciun a IPS
Pimen al Sucevei drept o dovadă că pledoaria în favoarea orelor de religie
poate fi impură şi neavenită. Ce spune IPS Pimen? Că scoaterea religiei din
şcoli e un ”atentat la fiinţa naţională, la credinţa neamului nostru românesc”,
o ”ofensă a maiestăţii divine”. Foarte bine. Nu mă voi bate cu abuzul dramatic
al acestui verdict. Dar e imposibil să auzi asemenea grele vorbe şi să nu te
întrebi unde erau patriotismul şi credinţa IPS Pimen cînd se dărîmau biserici,
cînd predica includea fatalmente lauda conducătorilor, cînd în şcoli nu numai
că nu se făcea religie, ci, dimpotrivă, se făcea propagandă ateistă.
Nu
erau şi acestea „mici” ofense la adresa „maiestăţii divine”? IPS Pimen era
stareţ la sfîrşitul anilor `70 şi episcop-vicar la începutul anilor `80. O
decizie definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din octombrie 2012 a
stabilit că înaltul prelat a colaborat harnic, ani de-a rîndul, cu securitatea
(internă şi externă). Mai nou, s-a luptat duhovniceşte să obţină pentru
Arhiepiscopia sa 90.000 de hectare de păduri şi creşterea în grad de la
”Arhiepiscopie” la ”Mitropolie”. Smintitoare e şi una dintre declaraţiile
”actuale” ale IPSfinţiei sale: „Rău era pe vremea comuniştilor, dar mai rău e
cu Uniunea Europeană”. IPS Pimen descoperă cam tîrziu ce înseamnă ”atentatul la
fiinţa naţională”. Şi o face abia acum, cînd ”s-a dat drumul” la curaj. Cu o astfel
de autoritate, nu eşti prea credibil ca avocat al introducerii religiei în
şcoli. Aş spune chiar că faci mai degrabă rău cauzei. E nevoie de alt ton, de
altă acoperire spirituală şi morală, de altă strategie. În rest, să nu ne
speriem de pomană: nu religia ne va strica tineretul, ci lipsa manualelor de
calitate, incultura veselă, standardizarea vieţii interioare, lipsa măsurii, a
discernămîntului, a respectului pentru valori şi pentru beneficiile
singurătăţii bine folosite…
Sursa: (adev.ro/nhca1f)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu