La următoarea adresă http://didacticaortodoxa.blogspot.ro/2018/02/fise-de-colorat-cu-iisus-hristos.html găsim nenumărate icoane pe care le putem colora împreună cu elevii.
marți, 20 februarie 2018
Un articol care-i privește și pe ortodocși: Privind la elevii mei, îi văd pe viitorii ex-catolici
Este un articol de pe un site catolic, dar ar trebui citit
și de un ortodox, doar în așa fel vom reuși să băgăm la inimă dorințele elevilor.
Privind la elevii mei, îi văd pe
viitorii ex-catolici
Autor: Mary Deturris Poust
Traducere: Radu Capan
Sursa: Aleteia.org, 23 octombrie 2015
Când vine vorba de adolescenți, te aștepți la ochi
dați peste cap și apatie, dar pune-i la o oră de religie după o zi lungă de
școală, cam când le-ar fi ora de masă, și vei vedea un nivel de dezinteres ce
te va face să vrei să te urci pe pereți. Cu așa ceva ne-am confruntat
la un moment dat eu și soțul meu.
Scena nu era nici nouă, nici neașteptată. Predaserăm
acelorași copii și în anul anterior,
fiind vorba de un program de doi ani care culmina cu primirea Mirului
primăvara. Dar eu aș
pune pariu că apatia lor nu are atât de mult de a face cu vârsta, cât cu
lipsa temeliilor catehetice. Am folosit toate trucurile indicate în cărți – de
la activități de grup la sesiuni de întrebări, ba chiar i-am mituit cu brioșe
de exemplu – pentru a-i face pe acești copii să mă asculte când le vorbesc
despre Liturghie, despre Evanghelie, despre frumoasele învățături și tradiții
catolice. Și totuși, an de an, când se întorc fără chef la ore, ajung să fiu
bucuroasă dacă jumătate dintre ei își amintesc „Tatăl nostru”.
Când mă uit la acești copii – indiferent de vârstă,
indiferent dacă au mers la școli catolice
sau de stat – am impresia că văd 75% dintre viitorii ex-catolici. Vina
cade în mare parte pe Biserică, aceea care, de decenii bune, i-a lăsat pe
părinții acestor copii să trăiască înfometați spiritual, făcându-le o cateheză
slabă în tinerețe și oferindu-le predici care nu au reușit să îi provoace și să
îi implice ca adulți. După cum le spunea Papa Francisc preoților la o
hirotonire anul acesta: „Fie ca predicile voastre să nu fie plictisitoare; fie
ca predicile voastre să atingă inimile oamenilor pentru că vin din inima voastră”.
Unii ar putea spune că în ciuda predicilor plate, Preasfânta Euharistie ar
trebui să fie suficientă pentru a-i atrage pe oameni, dar cum ar putea să fie
așa dacă oamenii nu au înțeles puterea și minunăția acestui Sacrament, dat
fiind că nimeni nu i-a învățat așa ceva, nici de la catedră, nici de la amvon?
Oamenii sunt înfometați, da, dar înainte să ajungă să
alerge la Isus în Euharistie, trebuie
să meargă într-o parohie, duminică de duminică, și să asculte cuvintele
care le hrănesc spiritele secătuite și să găsească o comunitate care le
amintește că nu sunt singuri. Ca persoană ce sunt invitată să vorbesc și să țin
zile de reculegere, vă pot spune, din
experiența mea personală și din întâlniri cu alți catolici din toată țara,
că nu prea se întâmplă așa în parohiile din Statele Unite ale Americii. Unele
comunități fac lucrurile așa cum trebuie, dar din păcate sunt excepții și nu
norma. Și atunci oamenii merg în alte părți. Poate la biserica neconfesională
de mai sus de pe stradă, unde predica este captivantă și relevantă, iar
comunitatea implicată total, în mod ironic formată predominant din foști
catolici. Nu au Euharistia, dar sunt oameni ce se simt hrăniți și de aceea se
întorc acolo, săptămână de săptămână. Când mergi duminică la Liturghie,
încearcă să o trăiești din perspectiva unui nou venit și întreabă-te: dacă
aceasta ar fi prima și singura ta experiență catolică, ai mai reveni?
Pe vremea când am scris „Manualul pentru to(n)ți
despre Catehismul Catolic” (Complete Idiot’s Guide to the Catholic Catechism),
am auzit același refren spus de catolicii adulți rupți de credință: „De ce nu
am învățat toate acestea în tinerețe?” Mulți dintre ei au fost crescuți în ceea
ce eu numesc „Era Colajelor”, cu decupat și lipit imagini cu Isus, dar cu prea
puține informații de bază despre lucrurile care te hrănesc pentru o viață
întreagă, despre frumusețea unei credințe vii înflăcărate. Personal, îi sunt
recunoscătoare mamei mele pentru că m-a ajutat să depășesc prăpastia dintre
educația mea religioasă oficială și credința mea personală, și de aceea știu că
pentru a schimba Biserica trebuie să pornim în primul rând de la familiile
noastre.
Cateheza trebuie să înceapă atrăgând familiile în
această lucrare de formare, făcându-le
să se simtă bine primite, dându-le mult mai mult decât buletine
parohiale prin poștă. Doar când simt că aparțin Bisericii vor avea deschiderea
de a-și însoți spiritual copiii și a îmbrățișa calea credinței ca adulți. Când
vom face astfel, își vor aduce copiii cu ei, iar formarea în credință nu va mai
fi văzută ca un certificat de obținut pentru a putea primi un Sacrament, nici
ca o „absolvire” în spațiul religiei, ci ca un prim pas într-o călătorie pe
viață. Desigur, adolescenții vor fi adolescenți. Tot își vor da ochii peste cap
și vor răspunde la întrebări cu o tăcere de mormânt, dar în spate la toate
acestea va fi o temelie a unei credințe reale, o cunoaștere dătătoare de viață
despre faptul că sunt iubiți fără măsură de Dumnezeu care i-a creat, i-a
mântuit și îi așteaptă. Cred că acești copii care vin la orele noastre și se
comportă de parcă nu le-ar păsa deloc de religie au o disperată nevoie de Dumnezeu,
asemenea părinților lor. Dacă nu găsim o cale să îl facem pe Dumnezeu real și relevant
vieților lor, El va rămâne o idee abstractă, la care reflectezi distant și nu
care te implică, ceea ce va fi o pierdere nu doar pentru ei, ci pentru noi
toți.
duminică, 18 februarie 2018
sâmbătă, 17 februarie 2018
Preotul ca educator - Prof. Univ. Dr. Constatin Cucoș
Preotul ca educator
Prin
tot ceea ce gândește și întreprinde, preotul se constituie într-un model pentru
cei din comunitatea pe care o slujește. Adevărata lui menire constă în
asistarea spirituală a oamenilor. Cele mai mici gesticulații ale sale sunt
urmărite și amendate ca atare. De aceea, se cere a fi realizată o selecție și
promovare atentă a clerului. „a fi preot – scria S. Mehedinți – înseamnă a fi nobil din naștere,, adică un real
talent etic. Iar a te ridica pe treptele mai înalte ale ierarhiei bisericești
înseamnă că faci parte din aristocrația sufletească a întregii generații cu care
ai venit pe pământ” (1935, p. 45). A merge pe urmele lui Hristos este nu numai
o problemă de conștiință individuală, ci și o chestiune care atinge existența
și igiena morală a unei societăți. Harul inițial, dacă există, se cere a fi
împlinit prin efort susținut, prin încordare spirituală, prin inițiativă și
continuitate practică. „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de
om, de omul modern, este o artă. Esențială este acea putere minunată de a te
pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui și de a aduce încet la suprafață
ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esențial este să te estompezi, pentru a-L
lăsa pe Hristos să vorbească” (Evdokimov, 19992, p. 180).
Preotul
este inserat lumii în care trăiește și, ca atare, îi va cunoaște disponibilitatea
sau limitele. „Preotul ortodox – scria Ion Tomescu – trebuie să trăiască în
lume și pentru lume. Misiunea lui este deci cu mult mai grea: căci pentru a
îmbunătăți lumea, el trebuie să lupte cu lumea, cu toate ispitele, piedicile și
greutățile vieții ei” 9Tomescu, 1935, p. 12). Precum Fiul lui Dumnezeu, care a
luat chip de om pentru a ajuta pe om, cunoscând bucuriile și durerile ei, la
fel și preotul are obligația de a se integra în comunitate pentru a afla care
sunt trebuințele imediate ale firii omenești. El este un păstor de suflete, dar
poate deveni și un sfătuitor în probleme foarte stringente cu un caracter
consistent pragmatic. „Preotul nu trebuie niciodată să fie sub vremi, ci peste
vremi. Căci preotul este întruparea permanentă a lui Hristos în lume, pentru
Mântuirea Lumii. Trăind într-o epocă, cunoscând toată structura ei, calitățile
și cursul ei” (Rovența, 1940, p. 11). Un preot este prețuit prin cultura sa
intelectuală, profunzimea trăirilor duhovnicești și prin disponibilitatea de a
răspunde afirmativ la trebuințele comunității în care el trăiește. Alegerea unor
preoți s-ar putea realiza în funcție de următoarele calități: darul minții
(căci ei vor purta „Lumina Lumii”), darul frumosului (întrucât vor mijloci
expresii artistice felurite) și darul sufletului (dat fiind că vor modela și vor
îndrepta spiritele oamenilor). La aceste calități vocaționale se vor adăuga în
chip obligatoriu educația profesională, cunoașterea în detaliu a fundamentelor
teologice ale credinței în numele căreia profesează. „O predică bine studiată,
care să provoace și susțină atenția, și a omului cult și a celui incult, poate
să contribuie foarte mult la adâncirea sentimentului religios” (Antonescu,
1937, p. 123). Un preot cultivat va avea mai mari șanse în a prezenta și educa
sentimentele și trăirile religioase. În calitate de duhovnic însă, preotul nu
va fi un simplu transmițător de învățătură, ci o întruchipare a valorilor
creștine și a competenței relaționale, întrucât are de-a face cu oamenii. Oricât
de bine ar fi echipat teoretic, dacă îi lipsește exemplaritatea faptelor și
înțelegerea aproapelui nu poate fi un autentic duhovnic spiritual și deci
preot.
Educația
pe care o exercită preotul este atât implicită,
prin întregul său comportament din biserică și din afara ei, dar și explicită,
prin aceea că el a devenit profesor, integrat corpului profesoral, predând
efectiv în ora de religie. Ca preot în biserică, el va fi pătruns de pietate,
cu puternice convingeri moral-religioase, altruist și generos, cu un suflet
blând și deschis, fiind un mângâietor pentru ceilalți. Ca profesor, preotul va
poseda temeinice cunoștințe psihologice și pedagogice, va fi apropiat și
iubitor de copii și tineri, își va însuși aparatul conceptual specific psihopedagogiei,
limbajul comun întru buna și aleasa înțelegere cu ceilalți profesori. De altfel,
printre ceilalți profesori, preotul va fi un model exemplar de conduită
profesională și didactică (nu este exclusă chiar opera de catehizare a
propriilor colegi, dat fiind că nu toți profesorii agreează ideea unei educații
creștine). El poate contribui stimulativ la întărirea coerenței colectivului de
profesori și se poate constitui într-un factor de mediere a eventualelor conflicte.
Un bun profesor-preot se cere a avea calități, precum cele invocare de Margaret
Lindsey (1978, p. 101-102): profesionalitate și cultură de specialitate,
experiență în domeniu, capacitate de individualizare a cunoștințelor, spirit
coordonator, spirit planificator și anticipator. Ține de demnitatea preotului
să acceadă la un comportament profesoral care să-l facă egal cu orice om de la
catedră. Nu este suficient ca preotul să posede numai cunoștințe bogate de teologie.
„Ne trebuie biserică nouă, religie vie, religie cu apostoli convinși de rostul
iubirii creștine – scria George Bota – iar nu apostoli cu rude mari și
strălucitoare și cu vorbe goale și neînțelese” (Bota, 1929, p. 84). Ca și în
cazul altor profesori, cultura psihopedagogică joacă un rol de primă importanță
pentru a vehicula, a transmite cunoștințe, a forma atitudine și convingeri
superioare. Un apostol al lui Iisus este un învățător prin excelență. Învățătura
a ocupat cea mai mare parte din activitatea lui Hristos. Oare nu același lucru
se cuvine și din partea preotului? Nu trebuie să fie el un exemplu pentru
comunitatea credincioșilor? „Dacă vrei să dai viață învățământului, atunci
trebuie ca elevii să muște în fiecare zi și la fiecare lecție viață din viața
ta, până la definitiva epuizare; astfel, dacă aceasta nu se întâmplă, atunci un
mort comunică lucruri moarte celor vii, ca să-i omoare și pe ei” (Miclea, 1942,
p. 136).
Relația
dintre preot și copil este asemenea aceleia dintre un guru, un maestru și un
discipol, un novice. Orice discipol posedă o experiență personală, un mod de a
fi, care se cere a fi cunoscut și respectat de către magistru. Preotul are de
jucat rolul unui ghid spiritual, care nu poate fi înlocuit de părinți sau
profesori. Atitudinea sa va fi de înțelegere și bunăvoire, și nu de maltratare
a sufletelor. El este un „călător al adâncimilor” (Davy, 1987, p. 66) din sufletul
omului. „Educatorul este un om care trebuie să citească într-un suflet frumosul
poem pe care Dumnezeu l-a scris; să-l citească, să-l deceleze și să-l facă să apară
scris în literele vieții, precum savantul citește opera divină în steaua ce
lucește pe firmament. Educatorul este dintre dată mag și profet” (Ponsard, 1937,
p. 46). Este mare lucru să știi să-ți asumi această misie de călăuză
spirituală, în cazul în care există, se cere a fi forjată și perfectată prin
metodă, prin însușirea unor minime, dar indispensabile, cunoștințe de psihologie
și pedagogie sistematică.
Educația
religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini orice, ci
constituie o deprindere care este cucerită și însușită cu efort și credință
exemplară. Personalitatea catehetului își lasă direct amprenta asupra
profilului spiritual al catehumenului. Preotul este un apostol al neamului și
al comunității pe care o slujește. El va fi cuprins de entuziasm și încredere
în ceea ce face. El va da dovadă de înțelegere, răbdare și îngăduință față de
cei pe care îi asistă și îndrumă spiritual[1].
[1] Constantin
Cucoș, Educația religioasă. Conținut și
forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, pp.
122-124.
miercuri, 14 februarie 2018
Teamă în pastorația tinerilor? Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin Necula
Teamă în pastorația tinerilor?
Preot Prof. Dr. Conf. Univ. Constantin
Necula
Nu pot să nu observ o oarecare
agitație, deloc creștină, a tinerilor mei colegi profesori de Religie atunci
când le transmiți date cu privire la proiectele catehumenale de genul „Hristos împărtășit copiilor” ori
„Alege școala”, de departe cele mai
dinamice proiecte generale de pastorație a tineretului în Ortodoxia românească
modernă. Se simt amenințați li, uneori, te tratează ca și cu le-ai fura pâinea
de la gură, ca și cum scopul primar al Bisericii ar fi să-și deposedeze de
autoritate pastorală oamenii care o reprezintă în linia întâi a pastoralei
pentru tineret, școala românească.
Vom încerca, pe parcursul mai
multor articole, să ne lămurim împreună asupra elementelor de pedagogie pastorală,
specială, aplicate de proiectele amintite ca și de altele, similare, aplicate
în diferite regiuni ale lumii. Experiențele deloc de ocolit în privința
dinamizării dialogului cu tinerii și foarte tinerii creștini. Dar mai întâi vom
încerca să lămurim, fie și numai în câteva rânduri, netemeinicia fricii colegiale.
De ani de zile una dintre fracturile vieții pastorale urbane, și nu de puține
ori chiar rurale, este lipsa de coordonare în acțiunile dintre biserica
parohială și școala de pe teritoriul său, desigur nu doar fizic. Prea ocupat,
ori poate doar indolent, preotul trece rar pragul școlii, mi-au spus-o la mai
toate întâlnirile profesorii de Religie. De cealaltă parte, preoții parohi se
plângeau de absenteismul profesorului în preocupările pastorației parohiale ori
sufocarea parohului prin tot felul de cerințe, gen spovedit clase la rând în
perioada cea mai aglomerată în slujbe și slujiri din timpul celor patru posturi
ale anului bisericesc.
Pe teren lucrurile stau așa cum
sunt prezentate. De o parte profesorii de Religie, un soi de batalion de șoc,
de cealaltă preoțimea, ca și cum așa trebuie să stea lucrurile, cu o vale de
plângeri și incongruențe întrei ei, prin mrejele căreia se plimbă nederanjat
duhul incompetenței. Am militat mereu pentru soluția unui comitet catehumenal
al parohiei în care să fie încadrați, cu responsabilități multiple, acei dintre
profesorii școlii cărora le pasă și de sufletul copiilor nu doar de
îndeplinirea normei didactice. Cum, cred, este obligatoriu ca fie măcar o dată
în lună preotul să străbată, cu ocazii luminoase coridoarele școlii, pentru
întâlniri cu tinerii dar și cu profesorii acestora. Nu e vorba de a forța ceva,
ci de intrarea în normalitate. Adică în dialog. Adică în părtășie pentru binele
copiilor.
Teama de a fi dați afară la fiecare
reformă care se anunță prin școală, pe care ne-o reiterează de fiecare dată
profesorii re Religie, dovedește fragilitatea statutului lor, lipsa de sprijin
real în pastorația pe care o desfășoară în școală. De aceea cred că este
potrivit ca fiecare început de an școlar să aducă fiecărui profesor de Religie
și o recunoaștere publică, în mijlocul bisericii locale, a acestui statut.
Pentru a se înțelege deplin, inclusiv de către factorii decizionali din administrația
bisericească, dublul caracter misiologic al profesorului de Religie: profesor
și apostol mărturisitor. Mai ales că cea de-a doua dimensiune este cea mai
hulită de către grupurile de dialog social, care vor coborârea orei de Religie
la nivelul atelierului industrial sau orei de activitate gospodărească de
odinioară.
Proiectele „Hristos împărtășit copiilor” și „Alege școala” vin să deschidă tocmai această posibilitate. De a
dovedi, că în inteligența pastorală specifică, Ortodoxia românească dezvoltă
confesionalismul discursului său în acțiuni extra-școlare, cu o pedagogie
fundamentală revelațional, în spațiul specific liturgicului și pastoralei
catehumenale specifice. Ele sunt posibilități de angrenare a copiilor în
acțiuni pe care statutul orei de Religie în programa orei din școala de stat,
în mentalitatea absurdă a vremii de acum, nu încap. Pentru că, nu-i așa,
alergând prin programă ca să dovedim că suntem materie respectabilă, acordând
note, trecând absențe în cataloage, perfectându-ne mereu modelul de predare
după metode tot mai moderne, uităm copiii. Intrăm în capcana ideologiei
educative și a educației ideologice, transformând ora de Religie în încă o oră
de orar. De cele mai multe ori în plus. Colaborarea cu preotul paroh, programa
eliberată de structuri inutile, subiectele plăcute și abordările de toți copii
comunității, manualele coerente și ghidurile lor, mută libertatea de a în
dialog cu pruncii în biserică, prin pârghiile acestor proiecte. Comunicarea
desăvârșindu-se în comunicare. Ori asta nu înseamnă părăsirea catedrei, ci
prelungirea ei, întoarcerea ei în fundamentul dintâi: miezul ei „catedralic”.
E un efort în plus. Este clar.
Presupune renunțarea la unele din după-amiezele noastre. Mai ales cele
duminicale. Renunțarea la unele din tonalitățile didacticiste prin care ne-am
alineat (și alienat, deopotrivă). Cultura creștină oferită prin biserică, în
libertate de asumare, vor fi, în timp, cele mai clare biruințe împotriva
secularizării de care suferim.
Se vor naște zâmbete pe chipurile
unora dintre colegi, preoți ori profesori, vor reacționa ciudat directorii de
școală ori vreo personalitate din Inspectorat? Mai bine. Pentru că aceasta va
dovedi că lovim în insalubra mentalitate a idei că Religia e materie de mâna a
doua, e cenușăreasă acceptată la masa bogaților realiști ori umaniști. Fără
frică, trebuie muncit mai mult cu noi și mentalitățile noastre. Exact statura
de excepție pe care o cere predarea Religie, inclusiv în orele propuse prin
proiectele amintite, sunt sămânța ce cutremură de teamă pe ceilalți. Ei știu
bine că acela care ascultă durerea unui copil și contribuie la dezvoltarea
staturii sale morale este autoritatea care nu poate fi smulsă din peisajul
școli normale.
Vom continua cu amănuntele legate
de cele două proiecte, așa cum se derulează ele practic. Primul și cel mai de
preț amănunt de reținut este acela că aceste proiecte cer reașezarea preotului
în dialog cu profesorul de Religie și cu părinții copiilor. Fără confundare de
locuri. Sistematic. Fără ifose. Al doilea, important și el, că aceste proiecte
nu înlocuiesc, nici de departe, ora de Religie, ci o continuă în firescul ei
extra-curricular, de care toate celelalte materii beneficiază. Nu este nevoie
să ne complexăm cu frici inutile atunci când ne dezvolătm proiectele pastorale.
Să păstrăm frica pentru lucrurile pe care nu le înnobilăm, nu le împlinim după
voia lui Dumnezeu. Vom reveni așadar[1].
[1] Pr.
Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, „Teamă în pastorația tinerilor?” în Pr.
Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Perspective catehumenale, tradiției
și contextualizare pastorală – studii catehumenale și cateheze pentru ziua de
azi - , ed. Techno Media, Sibiu, 2013, pp. 282-284.
marți, 6 februarie 2018
Rugăciuni către Sfântul Efrem cel Nou pentru naștere de copii
Rugăciune
către Sfântul Efrem cel Nou
pentru naștere de prunci
Bucurie de necuprins în cuvinte ai adus mamelor care
și-au pus nădejdea întru tine, dumnezeiescule Efrem, căci iată, cele care erau
socotite neroditoare acum își poartă copiii pe brațe. Pentru aceea și noi
îndreptăm spre tine rugăciunile noastre, cerându-ți să ne cureți de toată întinăciunea
păcatului și de relele învoiri sufletești, ca întru bună așezare sufletească să
ne învrednicim de rodnicia cea binecuvântată. Însuți pogoară asupra noastră
darul cel mare al nașterii de prunci și învrednicește-ne ca întru cei care vor
veni la viață în sânul familiei noastre să se preamărească chipul Fiului lui Dumnezeu.
Și fă ca încă din această viață să dobândească ei harul Duhului Sfânt, întru
care să crească și să sporească în dragostea cea dumnezeiască.
Mijlocește, Preacuvioase, la Dumnezeu, ca dorul ce-l
avem să fie roditor și dăruiește-ne să vedem cu ochii noștri cum se împlinesc
minunile tale, aducând în familia noastră un om nou, care nu numai să ne
încununeze dragostea, ci să și meargă pe calea către casa cea veșnică a
Părintelui ceresc. Prin puterea Sfintei Cruci, noi înșine și unii pe alții să
ne încredințăm ție, Mare Mucenice Efrem, în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh. Amin[1].
Rugăciunea celor care nu pot
avea copii
O, Sfinte Efrem, grabnic ajutătorule al celor ce se
roagă ție, primind puțina noastră rugăciune, vino în ajutorul nostru. Întristată
este inima noastră că nu ne-am învrednicit a aduce pe lume copii. Mare este
darul nașterii de prunci și mult se bucură părinții de copiii lor. Dar, din pricina
păcatelor noastre, noi suntem lipsiți de această bucurie. Știm că multe femei,
care erau apăsate de felurite boli, și cărora doctorii le spuseseră că pântecele
lor va rămâne sterp, s-au rugat ție și au primit ceea ce ceruseră. Cine poate
spune bucuria lor, când au văzut pruncii veniți pe lume, ca rod al minunilor
tale, după atâta așteptare? Sau cine poate spune veselia bărbaților care, deși
aflaseră de la doctori că nu vor putea avea copii, au crezut mai mult în
sprijinul tău decât în știința acelora? Și noi credem că ne poți ajuta, chiar
dacă răbdarea noastră s-a împuținat și credința noastră este slabă. Ocrotește-ne
Sfinte, să nu cadă și peste noi pedeapsa dumnezeiască, așa cum a zis proorocul
Osea: Dă-le lor pântece sterp și sâni fără lapte”, blestemând pe femeile israeliților
care au părăsit legea lui Dumnezeu; ci, știindu-ne păcatele, învață-ne să ne
curățim sufletele prin pocăință. Roagă-te pentru noi, Sfinte Efrem, ca,
îndreptându-ne viața, să primim și bucuria de a avea copii. Și, dacă îi vom
avea, să îi creștem în dreapta credință, fiindu-le pildă de viețuire creștinească.
Iar dacă, din pricini neștiute de noi, Dumnezeu ne va lăsa lipsiți de acest dar,
roagă-te să mergem pe calea rugăciunii, pe calea cea strâmtă care duce în Împărăția
Cerurilor. Întărește-ne, sfinte, ca în viață să nu căutăm voia noastră, ci voia
dumnezeiască, și în tot locul să îi aducem laudă Dumnezeului cel iubitor de oameni,
Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[2].
Rugăciunea părinților către sfântul Efrem, pentru copii lor
Rugăciunea
părinților către sfântul Efrem, pentru copii lor
Sfinte Efrem, ocrotitorule al părinților binecredincioși
și al copiilor lor, auzi rugăciunea noastră și sârguiește-te să ne vii în
ajutor. Ne rugăm ție, sfinte, pentru copiii noștri (N). Ocrotește-i prin
rugăciunile tale, fii lor povățuitor pe calea adevărului și ferește-i de toată
ispita și necazul. Fii lor călăuză pe marea cea învolburată a vieții acesteia. Ferește-i,
cu rugăciunile tale, de patimile trupești și de ispitirile de tot felul. Fii lor
dascăl înțelept, învățându-i să aleagă cele bune și să se ferească de cele rele.
Roagă-te pentru ei Iubitorului de oameni Dumnezeu, să le dăruiască sănătate
sufletească și trupească și minte luminată. Tu, cel ce te-ai arătat fetiței pe
care ai îndemnat-o să se spovedească, îndeamnă-i și pe copiii noștri să meargă
pe calea spovedaniei. Tu ne-ai învățat că Sfânta Împărtășanie este cel mai mare
ajutor pentru copii, pentru aceea ajută-i pe aceștia să trăiască o viață
curată, pentru a primi fără osândă Sfintele Taine.
Nu rugăm ție, Sfinte Efrem, pentru toți copiii
credincioși, pentru duhovnicii și părinții lor. Ferește-i de prieteniile
pierzătoare de suflet, ferește-i de uneltirile celui viclean. Ajută-i, sfinte,
să ducă o viață bineplăcută lui Dumnezeu și să fie pilde de credință și evlavie
pentru cei din jurul lor. Ca, lucrând cele de folos și simțind ocrotirea ta, să
îți mulțumească în fiecare zi a vieții lor și pe Dumnezeu să Îl laude în tot
ceasul, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[1].
Abonați-vă la:
Postări (Atom)