„Înger, Îngerașul meu”
Încerc să îmi imaginez ce fel de om aș fi fost și cum ar fi fost viața mea, dacă în copilărie nu aș fi fost învățată să îngenunchez la marginea patului și să spun, înainte de a adormi, rugăciunea. Nu reușesc, pentru că ar fi vorba de cineva atât de diferit, încât nu pot să-l înțeleg, simt că trebuie să-mi fie mila de el. Pentru că, în timp ce spuneam „Înger, îngerașul meu” cu pleoapele cât mai grele și vedeam printre gene cum îngerii se joacă fâlfâind între viața și vis, adormeam fericită, iar aceea senzație de dulce intimitate cu transcedentalul nu avea să mă mai părăsească niciodată.
Nu
pot să-mi imaginez cum aș fi rezistat tuturor încercărilor prin care am trecut
de-a lungul vieții, fără sentimentul născut atunci că nu sunt niciodată
singură, că lângă mine se află mereu, protejându-mă și gata să mă ajute,
îngerul păzitor din rugăciunea de la marginea patului. Și asta pentru că pur și
simplu nu aș fi rezistat. Toată puterea, tot curajul și chiar toată inteligența
pe care m-am sprijinit mai târziu proveneau din acel miraculos sentiment al
nesingurătății descoperit în prima copilărie.
De
altfel, aceste rugăciune simple de la început de lume – cu versurile lor naive,
învățate pe de rost de copii chiar înainte de a le înțelege – reușesc într-un
mod aproape magic să fixeze în micile suflete, pentru tot restul vieții, linia
despărțitoare dintre bine și rău, ca și credința, bunătatea, duioșia,
compasiunea, dragostea, speranța. Sunt ca niște semințe semănate la timpul
potrivit din care, poate, vor crește plantele care să apere viitorul de
uscăciune, opunând luptei sălbatice între generații, dragostea de părinți și
legi de fier al celui mai puternic, mila caldă pentru cel mai slab.
Recitesc
înduioșată și cu nostalgie poezii pe care le recitam când aveam 3-4 ani și pe
care le știu pe dinafară și acum, fără să le judec estetic și fără să mi se
pară învechite. Le recitesc cu sentimentul cu care privesc vechile icoane pe
sticlă în care chiar stângăcia desenului dă farmecul și argumentul
autenticității.
Tot
ce pot să sper este ca un număr cât mai mare din copiii de azi să le învețe
pentru toată viața și un număr cât mai mare din adulții de mâine să și le aducă
aminte cu înduioșarea și nostalgia mea de acum, cu neobosita convingere că
lumea noastră tehnică și rece mai poate fi încălzită – și salvată astfel – la
sânul vechilor obiceiuri și a veșnicei credințe. Și nu sunt în stare să-mi
imaginez un tablou mai vibrant de optimism și speranță decât viziunea milioanelor
de copii ai viitorului îngenunchiați în cămășuțe albe la marginea patului și
spunând cu pleoapele grele de somn „Înger, îngerașul meu…”
Ana
Blandiana[1].
[1] Cele mai frumoase poezii creștine pentru
copii, Antologie de Leon Magdan cu o prefață de Ana Blandiana, ed. Mateiaș,
București, 2006, pp 4-5.
