Cele patru piersici

Hrab Alexandru · Cele patru piersici

Cele patru piersici

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuvi­inţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...

- Şi apoi?

- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - 1-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

- Nu ştiu.

- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?

- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?

- Nici eu nu ştiu, tătucă.

- Cum, şi tu ai vândut-o?

- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet[1].

---

[1] Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, ed. Aramis, f.l., f.a., pp. 12-13.

„Înger, Îngerașul meu” - Ana Blandiana

„Înger, Îngerașul meu”

        

    Încerc să îmi imaginez ce fel de om aș fi fost și cum ar fi fost viața mea, dacă în copilărie nu aș fi fost învățată să îngenunchez la marginea patului și să spun, înainte de a adormi, rugăciunea. Nu reușesc, pentru că ar fi vorba de cineva atât de diferit, încât nu pot să-l înțeleg, simt că trebuie să-mi fie mila de el. Pentru că, în timp ce spuneam „Înger, îngerașul meu” cu pleoapele cât mai grele și vedeam printre gene cum îngerii se joacă fâlfâind între viața și vis, adormeam fericită, iar aceea senzație de dulce intimitate cu transcedentalul nu avea să mă mai părăsească niciodată.

            Nu pot să-mi imaginez cum aș fi rezistat tuturor încercărilor prin care am trecut de-a lungul vieții, fără sentimentul născut atunci că nu sunt niciodată singură, că lângă mine se află mereu, protejându-mă și gata să mă ajute, îngerul păzitor din rugăciunea de la marginea patului. Și asta pentru că pur și simplu nu aș fi rezistat. Toată puterea, tot curajul și chiar toată inteligența pe care m-am sprijinit mai târziu proveneau din acel miraculos sentiment al nesingurătății descoperit în prima copilărie.

            De altfel, aceste rugăciune simple de la început de lume – cu versurile lor naive, învățate pe de rost de copii chiar înainte de a le înțelege – reușesc într-un mod aproape magic să fixeze în micile suflete, pentru tot restul vieții, linia despărțitoare dintre bine și rău, ca și credința, bunătatea, duioșia, compasiunea, dragostea, speranța. Sunt ca niște semințe semănate la timpul potrivit din care, poate, vor crește plantele care să apere viitorul de uscăciune, opunând luptei sălbatice între generații, dragostea de părinți și legi de fier al celui mai puternic, mila caldă pentru cel mai slab.

            Recitesc înduioșată și cu nostalgie poezii pe care le recitam când aveam 3-4 ani și pe care le știu pe dinafară și acum, fără să le judec estetic și fără să mi se pară învechite. Le recitesc cu sentimentul cu care privesc vechile icoane pe sticlă în care chiar stângăcia desenului dă farmecul și argumentul autenticității.

            Tot ce pot să sper este ca un număr cât mai mare din copiii de azi să le învețe pentru toată viața și un număr cât mai mare din adulții de mâine să și le aducă aminte cu înduioșarea și nostalgia mea de acum, cu neobosita convingere că lumea noastră tehnică și rece mai poate fi încălzită – și salvată astfel – la sânul vechilor obiceiuri și a veșnicei credințe. Și nu sunt în stare să-mi imaginez un tablou mai vibrant de optimism și speranță decât viziunea milioanelor de copii ai viitorului îngenunchiați în cămășuțe albe la marginea patului și spunând cu pleoapele grele de somn „Înger, îngerașul meu…”

Ana Blandiana[1].

---

[1] Cele mai frumoase poezii creștine pentru copii, Antologie de Leon Magdan cu o prefață de Ana Blandiana, ed. Mateiaș, București, 2006, pp 4-5.

loading..