„Înger, Îngerașul meu”
Încerc să îmi imaginez ce fel de om aș fi fost și cum ar fi fost viața mea, dacă în copilărie nu aș fi fost învățată să îngenunchez la marginea patului și să spun, înainte de a adormi, rugăciunea. Nu reușesc, pentru că ar fi vorba de cineva atât de diferit, încât nu pot să-l înțeleg, simt că trebuie să-mi fie mila de el. Pentru că, în timp ce spuneam „Înger, îngerașul meu” cu pleoapele cât mai grele și vedeam printre gene cum îngerii se joacă fâlfâind între viața și vis, adormeam fericită, iar aceea senzație de dulce intimitate cu transcedentalul nu avea să mă mai părăsească niciodată.
