loading..
luni, 5 septembrie 2016
Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii de semeni - clasa a VII
Sfinții
Trei Ierarhi – modele ale iubirii de semeni
Pe
cei trei Sfinți Părinți îi sărbătorim împreună ca pe cei mai mari Învățători și
Păstori ai Bisericii din toată istoria creștinătății.
Plini de înțelepciune, ei au explicat poporului
binecredincios învățătura Sfintei Scripturi, confirmând-o cu viața și faptele
lor.
Cei trei ierarhi au trăit cam în aceeași perioadă de
timp, secolul al IV-lea, în epoca ce a urmat imediat după prigonirile sângeroase
împotriva creștinilor.
Ei au învățat poporul prin scrieri și cuvântări
pline de înțelepciune și dragoste. Au luptat mereu împotriva învățăturilor
greșite, dând exemplu viu prin cuvântul grăit și scris și prin faptele lor,
arătând adevărata credință în Dumnezeu cel Viu și Adevărat, Care a făcut cerul
și pământul, lumea văzută și pe cea nevăzută.
Poporul i-a iubit foarte mult. Unii dintre creștini
îl considerau pe Sfântul Vasile mai
mare dintre cei trei. De aceea i-au spus Vasile
cel Mare, pentru că a întrecut mul în cuvinte, nu numai pe cei din vremea
lui, ci și pe cei dinainte, împlinind prin fapte ceea ce spunea.
Alții erau de părere că Sfântul Grigorie este mai mare, pentru că toți se minunau de
cuvintele sale blânde și dulci ca mierea, cât și de puterea și adâncimea
gândului său, pentru că el înțelegea cu ușurință lucruri pe care alții nici nu
le intuiau. De aceea, lui i s-a spus: „Cuvântătorul de Dumnezeu”.
Alții îi dădeau întâietate Sfântului Ioan cel „cu gura de aur”, mai meștere la cuvânt decât
toți și îndemnător spre pocăință.
De aceea unii credincioși își spuneau vasiliteni, alții grigoriteni,
iar alții ioaniteni.
Sfântul Vasile cel Mare
S-a născut în secolul al IV-lea în Cezareea
Capadociei (Asia Mică) într-o familie foarte evlavioasă, care a dat
creștinătății cinci sfinți. Primele învățături le-a primit în familie de la
tatăl său, Vasile, un luminat dascăl al timpului, de la mama sa, Emilia, care
era fiică de mucenic și de la bunica lui, Macrina. Iubitor de învățătură și
însetat de cunoaștere, Sfântul Vasile a studiat apoi la cele mai mari școli ale
timpului: Cezareea, Atena și Constantinopol. La Atena, îl întâlnește pe Sfântul
Grigorie de Nazianz. Între ei se leagă o strânsă și frumoasă prietenie. Cei doi
prieteni cunoșteau doar două drumuri: cel al Bisericii, pentru a asculta
învățăturile dumnezeiești și cel al școlii, pentru a asculta lecțiile
profesorilor lor.
După terminarea studiilor, tânărul Vasile a fost, un
timp, profesor în orașul său, Cezareea. Primind botezul creștin, s-a hotărât să
renunțe la bucuriile pământești în care nu vedea nicio fericire. A intrat în
monahism și, urmând învățătura Mântuitorului, și-a împărțit averea la săraci.
Pentru a pătrunde cât mai bine tainele vieții ascetice, a călătorit în marile
centre monastice din Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.
La întoarce s-a retras în Pont (Asia Mică), unde
întemeiază o mănăstire. A organizat viața monahală cu regim de obște și a
alcătuit regulile vieții călugărești, care sunt valabile și astăzi în
mănăstirile ortodoxe. În singurătatea mănăstirii, Sfântul Vasile împreună cu
prietenul său, Grigorie de Nazianz, au alcătuit o culegere de texte despre
frumusețea vieții spirituale, intitulată
Filocalia, adică iubirea de frumos.
Sfântul Vasile cel Mare a fost hirotoni arhiepiscop
al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, din cauza ereziilor
apărute. Sfântul Vasile a apărat cu ardoare dogma Sfintei Treimi, suferind
multe prigoniri din partea împăratului și a ereticilor.
Lucrările scrise de el fac dovada unei vaste culturi
teologice. A lăsat umanității opere dogmatice, ascetice, exegetice, cuvântări,
rugăciuni și textul unei Sfintei Liturghii care-i poartă numele. Se ruga atât
de mult, încât a ajuns să spună că citirea Psaltirii este atât de importantă,
încât ar prefera să se oprească sorele din mersul său, decât să înceteze
citirea acesteia.
Activitatea lui de teolog și profund cunoscător al
dogmelor s-a prelungit și pe plan social. A fost primul ierarh care a încercat
și a reușit să concretizeze porunca iubirii aproapelui la nivel de
colectivitate, întemeind pe cheltuiala sa azile, spitale, orfelinate, cantine
pentru săraci și școli. A venit în ajutorul celor săraci și neputincioși îndemnând
pe cei înstăriți să-și folosească averile în scopuri filantropice. De-a lungul
timpului, Biserica, inspirându-se din învățătura și activitatea Sfântului
Vasile cel Mare, a început opera de caritate în spitale, în închisori, în
orfelinate și în parohii.
Slăbit și istovit de boală, trece la cele veșnice în
anul 379, la vârsta de 50 de ani. În semn de recunoaștere a personalității sale
de excepție, a fost numit „cel Mare”. Este sărbătorit la 1 ianuarie și 30
ianuarie în fiecare an.
Sfântul
Grigorie Teologul
Sfântul Grigorie
s-a născut, probabil în anul 329 d. Hr. La Nazianz, în Capadocia. Tatăl său,
Grigorie, care era episcop, și mama sa, Nona, au oferit o educație aleasă atât
lui Grigorie, cât și celorlalți doi copii, Gorgonia și Cezar. Sfântul Grigorie
a studiat în Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sfântul Vasile cel Mare,
care îi va deveni un prieten foarte bun. Împreună cu acesta a continuat
studiile în Cezareea Palestinei, în Alexandria și în Atena.
Pe
la anul 357, a părăsit Atena spre a se întoarce acasă, la tatăl său, care era
destul de bătrân. În anul 362, al dorința comunității din Nazianz, dar contrar
voii sale, a fost hirotonit preot de tatăl său, simțind prea grea această
sarcină, a fugit la prietenul său, Vasile, aflat într-o mănăstire, dar nu peste
mult timp, s-a întors la tatăl său, în Nazianz, pentru a-l ajutat în păstorirea
eparhiei amenințate de pericolul ereziilor. În anul 372 a fost hirotonit
episcop. A ajuns și patriarh al Constantinopolului, participând în anul 381 la
Sinodul II Ecumenic, din același oraș, unde a apărat Biserica de ereziile
vremii. A scris multe lucrări teologice și peste 20.000 de versuri. Pentru profunzimea
gândirii lui, Biserica l-a numit „Teologul”
sau „Cuvântătorul de Dumnezeu”. A
ajuns sfânt datorită vieții sale pline de fapte bune, de credință puternică și
dragostea către Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă este sărbătorit la 25 și la 30
ianuarie, în fiecare an.
Sfântul
Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de
Aur
s-a născut în Antiohia, probabil, în anul 344. Tatăl său, Secundus, era unul
din generalii Orientului, iar mama sa, Antuza, făcea parte din cele mai nobile
familii din Antiohia. Deși a rămas orfan de tată, s-a bucurat totuși de o
educație aleasă, atât acasă, prin intermediul mamei, cât și în cea mai vestită
școală condusă de celebrul retor Libaniu din Antiohia, apoi în școlile Atenei.
După
moartea mamei sale, Ioan s-a retras într-o mănăstire, unde a trăit viață
ascetică și a scris un tratat intitulat „Despre
Preoție”, care este până astăzi un ghid duhovnicesc pentru preoți.
Hirotonit preot, Ioan s-a făcut cunoscut foarte repede pentru înțelepciunea,
cinstea și puterea cuvântului său. După câțiva ani, a fost ales patriarh al Constantinopolului.
În această calitate, el a trimis misionari departe, în afara granițelor Imperiului;
a dovedit o grijă deosebită față de săraci, a scris multe cărți și a ajutat
duhovnicește nenumărați credincioși prin predicile sale minunate, care i-au
adus numele de Hristosm (Gură de Aur).
Sfântul Ioan
a fost exilat de două ori de către Împărăteasa Eudoxia, deoarece a criticat
hotărârea acesteia de înălțare a statuilor ei în locurile publice. Lungii ani
de muncă neobosită și asprimea exilului i-au măcinat sănătatea și au scurtat
timpul șederii sale pe pământ. A murit în Armenia, la 14 septembrie 407. Ultimele
sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Biserica Ortodoxă îl
pomenește la 13 noiembrie, la 27 și la 30 ianuarie, în fiecare an[1].
Inspector şcolar din cadrul ISJ Sibiu: „Ora de Religie, darul lui Dumnezeu pentru noi. Nu putem să-i creştem pe copiii noştri fără Hristos”
Inspector şcolar din cadrul ISJ
Sibiu: „Ora de Religie, darul lui Dumnezeu pentru noi. Nu putem să-i creştem pe
copiii noştri fără Hristos”
Redăm
mai jos scrisoarea Măriucăi Neagu
”Gândul
meu, prin scrierea acestui articol, este să nu supăr pe nimeni şi să-i accept
pe toţi cei ce nu sunt în asentimentul adevărului în care cred şi să-i înţeleg
la măsura la care au putut să ajungă fiecare dintre ei. Vă mulţumesc că încă
mai pot folosi numele lui Dumnezeu în exprimarea mea publică (şi în titlul
articolului), căci discuţiile se poartă nu numai asupra orei de religie din
şcoală, ci şi asupra faptului ca, în discursul public, să fie interzisă orice
trimitere către Dumnezeu. "Toleranţa" domniilor lor, a celor ce vor
educaţie fără religie, devine, de fapt, intoleranţă. Doresc ca-n următoarele
rânduri să arăt care este importanţa şi frumuseţea orei de religie văzută din
mijlocul copiilor şi nu din perspectiva unui studiu. Ora de religie aduce
bucurie şi pace sufletească în sufletul copiilor, multă speranţă şi nădejde,
satisfacţie şi entuziasm. E ora unde elevul învaţă că e dreptul lui să aleagă
în viaţă o anume cale, dar şi să nu-l jignească pe cel ce nu alege drumul său.
Învaţă că această libertate implică responsabilitate şi că Dumnezeu este Iubire
şi este îndelung-răbdător, că este Lumină care–l luminează dacă stă în Lumină.
Dumnezeu nu pedepseşte, El este numai Iubire, însă alegerea sa de a se depărta
de Dumnezeu şi greşelile sale îşi au plata lor. Depărtarea de aceste valori pe
care, chiar dacă elevul nu le percepe atunci în ora de religie în profunzimea
lor, le va înţelege mai târziu şi va avea unde să se întoarcă (să se ridice),
atunci când va avea nevoie, şi nu va striga, cu disperare: "Mamă, unde
este Dumnezeu? Tată, unde este Dumnezeu?" Ele, valorile, se aşază în
mintea şi sufletul său şi va putea să se întoarcă asemeni fiului risipitor,
care a plecat de-acasă, dar a avut puterea să se ridice şi să se întoarcă.
Această putere şi aceste valori se regăsesc în temele discutate la ora de
religie. Ele poartă în sine puterea împlinirii. Exemplific aceasta prin câteva
subiecte care sunt cuprinse în programa şcolară şi-n care se regăsesc valorile
amintite mai sus: ”Dragostea faţă de aproapele - Pilda samarineanului milostiv”
- clasa a V-a, ”Binefacere şi recunoştinţă - Vindecarea celor 10 leproşi” -
clasa a VI-a, ”Hristos, Lumina lumii - Vindecarea orbului din naştere”, ”Căinţă
şi iertare - Pilda Fiului Risipitor”, ”Iubirea prin fapte - ajutorareL celor
aflaţi în suferinţă” – clasa a VII-a, ”Pilda neghinei – îndelunga răbdare şi
dreptatea lui Dumnezeu”, ”Imnul dragostei creştine”- clasa a VIII-a, (să nu
cunoască cel mai frumos imn închinat virtuţii iubirii !?). Am enumerat doar
câteva teme ce prezintă valorile menţionate, pe care le-am selectat aleatoriu
pentru că întreaga programă a disciplinei Religie e alcătuită din aceste valori
cuprinse toate într-una singură, iubirea. Aş putea să vă arăt acesta făcând o
scurtă prezentare a lecţiilor pe fiecare an de studiu. Acum, rândurile sunt
limitate, dar, dacă e nevoie, am să mă străduiesc să vă fac să înţelegeţi că
toate acuzaţiile pe care le aduceţi orei de religie sunt neîntemeiate. Câtă
frumuseţe şi înţelepciune găsim în pildele Mântuitorului, pe care le aşteaptă
elevii la oră şi sunt însetaţi să le cunoască! Aproape în fiecare oră de
religie, ei zic: „Ne mai spuneţi şi astăzi o poveste?” Răspunsul este DA (până
mai putem), pentru că nu putem să-i lipsim de înţelepciunea şi învăţăturile
pildelor. Dacă lângă inteligenţă (deşteptăciune) punem pe Hristos, vom dobândi
înţelepciunea. Nu putem să-i creştem pe copiii noştri fără Hristos. Nu puteţi,
câteva glasuri, să luaţi acest dar al lui Dumnezeu, pe care l-am primit, dar pe
care trebuie să-l valorificăm. Într-o lume care se străduieşte ca asemenea
mentalităţi – educaţie fără religie - nu numai să fie cunoscute ci şi să fie
impuse celorlalţi, desconsiderându-i dacă nu gândesc la fel, în loc să facă
reverenţă în faţa celor ce văd evidenţa, misiunea dascălilor de religie - care
au aceeaşi pregătire ca a colegilor profesori, devine tot mai grea. Avem încă
generaţii de părinţi care, chiar dacă n-au făcut Religie în şcoală ( mă refer
la generaţia mea, cei de 35-40-45 ani), au fost educaţi de părinţii lor, care
L-au cunoscut pe Dumnezeu şi-n cadrul orelor de religie. A urmat o perioada în
care copiii au fost lipsiţi de această bucurie. După revoluţie, am redobândit
acest dar şi copiii lor au putut să-L cunoască pe Hristos, încă din şcoală,
reuşindu-se astfel, ca acest liant între oameni, generaţii- Hristos, să rămână
în mijlocul nostru. Şi acum...? Lăsaţi-i pe copiii acestor vremuri să devină
părinţi adevăraţi şi nu doar „părinţi instruiţi” ca să nu ajungem în situaţia
de a rupe acest liant dintre generaţii. Lăsaţi-i să se bucure de izvorul
nesecat al Sfintei Scripturi şi de Tradiţia Sfântă, pe care cei ce n-au
cunoscut-o, descoperind-o, devin admiratori ai Sfântului Ioan Gură de Aur, ai
Sfântului Vasile cel Mare şi ai altor Sfinţi Părinţi, care ni l-au arătat pe
Hristos. Să ne ferim de învinuirea copiilor care, mai târziu, dacă le vom lua
această şansă, ne vor reproşa că le-am furat darul primit de la Dumnezeu - ora
de religie. În marea Sa iubire, Dumnezeu îi va ajuta şi pe ei, dar de ce să-i
punem în situaţia delicată de a cere explicaţii cu privire la faptul ca
disciplina Religie lipseşte din foaia lor matricolă şi de ce şi de ce... Sunt
multe lucruri pe care trebuie să le îndreptăm în predarea orei de religie şi a
celorlalte ore şi-n general, în sistemul educaţional, dar nu aşa. De foarte
multe ori, disciplina de învăţământ este asociată cu profesorul care o predă.
Unor elevi le place o anumită materie pentru că le place profesorul. E firesc!
De aceea, aceste noi provocări trebuie să ne determine pe toţi profesorii, nu
numai pe cei ce predau religia, să medităm profund la ceea ce facem şi cum
facem ca să nu fim părtaşi la ignorarea acestui dar de la Dumnezeu – ora de
religie”.
Sursa:
Citeste mai mult: adev.ro/nhp49q
Abonați-vă la:
Postări (Atom)