Teatru radiofonic: Sfântul Ioan Evanghelistul - un mărturisitor al credi...

Teatru radiofonic - Viața Sfântului Vasile cel Mare

Teatru radiofonic - Viața Sfântului Ioan Gura de Aur

Teatru radiofonic: Viața Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași

Viața Sfântului Ioan Botezătorul - teatru radiofonic

Teatru radiofonic: Viața Sfinților Împărați Constantin și Elena

Valentine`s Day - Pr. Prof. dr. Viorel Sava

 

 

Valentine`s Day

 

Una dintre „binefacerile” pe care le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de pseudo-spiritualitate, pe care mulți dintre reprezentanții generației tinere și-au însușit-o cu multă ușurință. Occidentul care ne fascinează – și are cu ce să ne fascineze -  devenit pentru multe domenii sursa de împrumut, măsura lucrurilor, modelul care se copiază, se multiplică mai ales în țările est-europene, care au suportat jugul și umilința sistemului comunist. Occidentul a devenit „Canaanul”, pământul „făgăduinței” sau „țara unde curge laptele și miere”. Când este vorba de tehnică, civilizație, confort, muncă, responsabilitate, corectitudine etc., viziunea se apropie de realitate. Dar când este vorba de spiritualitate, lucrurile stau altfel. Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care nu mai preocupă pe mulți occidentali. Viața duhovnicească a fost închisă în biserică, biserica însăți fiind închisă. Scriptura nu mai corespunde generațiilor actuale, așa încât a fost stocată în arhivă, alături de colecțiile de copleșitoare valoare a operelor Sfinților Părinți și Scriitorilor bisericești. Toate acestea dezvăluie un nivel spiritual căruia generațiile aflate la cumpăna dintre milenii încearcă să-i facă față și să-i răspundă. Cum? Consumul de alcool, de tutun, de droguri, de muzică neinspirată, întâlnite în rândul generației tinere și chiar foarte tinere este o reacție și un răspuns la criza spirituală din ce în ce mai accentuată. Studii de specialitate realizate în Occident au arătat că cele menționate mai sus nu sunt numai refugii ale trupului, ci și ale spiritului uman neîmplinit și nesatisfăcut. Mai pot fi adăugate și altele, precum: violența, pornografia, coafuri și vestimentație din cele mai ciudate etc. Toate acestea au fost importate și însușite cu lăcomie de mulți români în această perioadă de binecuvântare și blestem din ultimele două decenii.

Mai nou, importăm sărbători. Și curios este faptul că, într-o țară unde Ortodoxia oferă sărbători multe și cu bogăție inegalabilă, se face import din calendarele altor Biserici și confesiuni. O astfel de sărbătoare este cea închinată Sfântului Valentin.

Sărbătoarea Sfântului Valentin, cunoscută și sub numele de ziua îndrăgostiților (14 februarie), este o sărbătoare care mobilizează un mare număr de oameni și care face mult zgomot pe străzi, în cluburi, discoteci, în alte locuri și instituții din aceeași familie. În Vest, acolo de unde ea s-a impus, sărbătoarea Sfântului Valentin a pierdut mult din caracterul ei sacru, încât nu mai este un eveniment al Bisericii. Ea îmbracă un aspect eminamente comercial. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, trebuie să vedem, mai întâi, cine este acest sfânt.

Sfântul Valentin a trăit în secolul al II-lea și a sfârșit ca martir. El este cinstit în Biserica Romano-Catolică. În Martirologiul roman figurează doi martiri la data de 14 februarie: unul, preot roman, martirizat pe Via Flaminia, se pare, î timpul domniei lui Claudius, iar celălalt, episcop de Terni, care a fost martirizat la Roma și ale cărui moaște au fost transferate la Terni. Unii sunt de părere că ar fi vorba de una și aceeași persoană. Viața lor nu menționează faptul că ei ar fi avut iubite sau soții. După unii, Sfântul Valentin ar fi fost ales ca patron al îndrăgostiților în baza unei presupuneri potrivit căreia în această zi se împerechează păsările. După alții, ziua îndrăgostiților este o formă de supraviețuire a unor festivități dedicate sărbătorii romane Lupercalia. Sigur însă este faptul cp această zi, a celor îndrăgostiți, nu are nici o legătură cu cinstirea martirilor romani[1].

În sinaxarul ortodox întâlnim doi sfinți mucenici cu numele Valentin, unul sărbătorit pe 24 octombrie[2], iar altul pe 24 aprilie[3]. Despre el, sinaxarul spune că îndeplinea funcția de diacon în Biserica din Ierusalim și că era un „bătrând înțelept și ascuțit la minte, care știa pe de rost Sfânta Scriptură”. El a fost martirizat cândva între anii 305 și 311, împreună cu alți unsprezece creștini[4].

În prezent, manifestările din ziua de 14 februarie nu nici o legătură cu viețuirea unuia sau altuia dintre sfinții amintiți. Ele nu au legătură nici cu cinstirea sfinților, ci sunt, mai curând, acte prin care numele sfinților și sfinții înșiși sunt batjocoriți. În plus, manifestarea sentimentelor de iubire între tineri, în public, manifestări ce nu reflectă iubirea curată, care nu trece, ci doar pornirile trupești nestăpânite, sunt stări de lucruri anormale, condamnate de morala creștină. Căsătoriile pentru o zi, încurajate, susținute și realizate cu participarea unor persoane și personalități ale vieții administrative și politice, lovesc instituția familiei și agresează pe iubitorii valorilor morale și ai vieții sfinte. În cele din urmă, concursurile organizate în această zi de instituții și organisme implicate în viața socială și cu responsabilitate față de aceasta, la care participă „cupluri de îndrăgostiți” recompensate cu nopți petrecute la hoteluri, case de oaspeți sau în locuri retrase, arată că păcatul, pată a întunericului, este săvârșit la lumină și în văzul tuturor. Impactul pe care toate acestea îl au asupra privitorului este unul dintre cele mai dăunătoare din punct de vedere moral. Căsătoria este un act sfânt care sfințește iubirea dintre doi tineri. Ea nu presupune și nu îngăduie, în manifestările ei intime, repetiția sau antrenamentul. Cel mai bun antrenament este abstinența și curăția oferite ca dar celuilalt în ziua nunții. Ce dar din lumea aceasta le-ar putea întrece pe acestea?

Contestarea, respingerea și necinstirea sfinților au cunoscut forme variate de-a lungul timpului, forme de la cele mai simple, până la cele mai complexe și mai grave. Pasivitatea în fața vocației pentru sfințenie, pe care o are persoana umană încă din momentul creației, este una dintre aceste forme. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu și este chemat să ajungă la asemănarea cu El. Neîmplinirea acestei vocații este refuzul de a trăi în viața această după modelul sfinților, iar în veacul viitor împreună cu ei.

Respingerea sau chiar batjocorirea icoanelor sfinților care au plăcut lui Dumnezeu din fiecare neam, neîmplinirea datoriilor creștinești în zilele de sărbătoare prin participarea la serviciile divine oficiate în sfânta Biserică, înlocuirea modelelor sfinte, oferite în chip desăvârșit de sfinți și copleșitor de Hristos, cu modele oferite de cinematografie, de spectacole comerciale, de seriale, interminabile, mâncătoare de timp, din timpul dat nouă de Dumnezeu în vederea agonisirii mântuirii, seriale lipsite de teme ziditoare și de consistență, modele care propagă violența, sexualitatea, ura și altele asemenea acestora ca stări de normalitate sunt tot atâtea forme prin care sfinții sunt „izolați” în ceruri, împreună cu modelul lor de viețuire plăcut lui Dumnezeu.

Manifestările întâlnite în prezent de ziua Sfântului Valentin prezentate cu dărnicie și cu insistență de mass-media, sunt manifestări tipic păgâne. Din acest punct de vedre, sfârșitul mileniului II constituie un regres.

În primele secole creștine, când manifestările semnalate mai sus erau foarte frecvente, biserica a răspuns cu metode și mijloace adecvate. Vom da numai două exemple în acest sens: în a doua jumătate a secolului al IV-lea, când tot Răsăritul creștin s-a fixat și s-a generalizat prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie, sărbătoare ținută până atunci pe 6 ianuarie, odată cu Bobotează Domnului, s-a fixat și data altor sărbători care reactualizează evenimentele din viața pământească a Mântuitorului.

Astfel, pe 1 ianuarie a fost fixată sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, dată la care păgânii sărbătoreau pe Ianus, zeul păcii și al războiului și începutul anului, la care se adaugă sfârșitul sărbătorii Saturnaliilor. În unele părți se sărbătoreau Brumaliile, în cinstea zeului Bachus, iar în altele se ținea sărbătoarea numită Vota, în cinstea zeului Pan, zeul pădurilor. Toate aceste sărbători erau însoțite de ospețe, petreceri zgomotoase, jocuri și obiceiuri indecente și imorale. Acestora Biserica le-a contrapus postul[5].

Deși sărbătorile închinate Mântuitorului sunt zile de negrăită bucurie, motiv pentru care postul, ca act penitențial, nu este îngăduit, Biserica primelor secole a rânduit post în ziua de 1 ianuarie, ca una act de identificarea pentru creștini, ca mijloc de înduhovnicire a zilei respective și ca o atenționare pastoral-misionară pentru cei care, atunci sau acum, aici sau pretutindeni, denaturează sensurile profund duhovnicești ale sărbătorilor. Atitudinea Bisericii a fost și mai directă și mai categorică atunci când situațiile au cerut-o. În secolul al VII-lea, când manifestările păgâne mai aveau încă loc, în canonul 62 al Sinodului Trulan se precizau următoarele: „Așa-zisele  Calende și cele numite Vota și cele chemate Brumalia… voim ca de îndată să fie scoase din viețuirea credincioșilor. Lepădăm și dansurile publice… ca necuviincioase, ca putând provoca multa pagubă și vătămare… nici să nu se strige numele blestematului Dionissios (Bachus) când se strivesc strugurii în teascuri… De aceea, cei ce de acum înainte, după ce au fost puși în cunoștință, poruncim ca aceștia, dacă ar fi clerici să se caterisească, iar dacă ar fi laici să se afurisească”[6].

Cam în același mod a procedat Biserica și în cazul sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, care coincidea cu sărbătoarea păgână a Trandafirilor (Rosalia) care, ca și celelalte păgâne amintite, se preta la manifestări imorale. Aici Biserica a păstrat denumirea sărbătorii, în special pentru creștinii proveniți dintre păgâni, dar a înnoit fundamental sensul și conținutul ei[7].

Cu referire la sărbătoarea Sfântului Valentin (14 februarie), se impune să facem următoarele precizări:

Mai întâi, atunci când se importă valori culturale și spirituale, trebuie să se importe ceea ce este creator și necesar, și nu ceea ce se oferă. Manifestările lumești puse în relație cu ziua de cinstire a unui sfânt care și-a vărsat sângele pentru Hristos și pentru Evanghelie constituie un act de batjocorire a celor ce s-au sfințit și a sfințeniei la care suntem chemați. Față de aceasta, cuvântul Sfintei Scripturi este cât se poate de clar și categoric: „nu vă amăgiți fraților, spune Scriptura, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.

Relația trupească, chiar și atunci când este pusă în relație cu sărbătoarea unui sfânt, numit cu ușurință și cu păcat patronul și ocrotitorul îndrăgostiților, este păcat, desfrânare, despre care Sfântul Pavel spune că închide ușile împărăției lui dumnezeu „Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Iubirea nebinecuvântată prin Taina Nunții este păcat, iar sfinții nu încurajează păcatul și nu ocrotesc pe cei ce-l săvârșesc.

Totodată trebuie să spunem că modelul pastoral și misionar al primelor secole este actual. Chiar dacă sărbătoarea Sfântului Valent sau Valentin, pomenit în sinaxarul ortodox pe 16 februarie, este o sărbătoare fără ținere, trebuie să capete o mai mare importanță în viața liturgică. Nu este suficient să constatăm, să criticăm sau să acuzăm manifestările denaturate ale serbării unui sfânt mucenic, ci se cuvine să și arătăm, celor care nu știu și celor care au aflat, dar au înțeles greșit, cum trebuie sărbătorit și cinstit un sfânt. Prin invitarea tinerilor la biserică, prin slujbe, prin predică și cateheză, Biserica își face simțită prezența în această lume agitată care are nevoie de pace sfântă, care caută pacea sfântă fără să știe că o caută, pace pe care doar ea, biserica, o poate da. Ieșind în întâmpinarea acestor manifestări legate de sărbătoarea Sfântului Valentin, Biserica iese în căutarea și apărarea sfântului pe care l-a dobândit prin martiriul pe care el și l-a asumat, sfânt răpit în prezent și ținut în captivitate. Cu alte cuvinte, viața duhovnicească este răspunsul care trebuie dat lumii și celor ale ei. Iar cele ale lumii sunt „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16).  Un astfel de răspuns este în tonul celui menționat în legătură cu cele două sărbători închinate Mântuitorului. Acesta este răspunsul pe care Biserica poate și trebuie să-l dea astăzi.

În cele din urmă, reafirmăm că trebuie confirmată credința de fapte susținută de ele. În Evanghelia care ne relatează vindecarea slăbănogului purtat de patru inși și lăsat în casa în care Se afla Mântuitorul, printr-o spărtură făcută în acoperiș, ni se spune că Mântuitorul văzând credința lor a vindecat pe slăbănog. Aceasta înseamnă că credința nu este numai o manifestare tainică a sufletului, ci și una arătată prin fapte. Fiecare generație și fiecare membru al unei generații creștine este chemat să dea mărturie despre Hristos și Evanghelia Sa, mărturie care Îl slăvește pe Dumnezeu și sfințește pe om: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16)[8].

---

[1] Vezi David Hugh Farmer, Oxford. Dicționar al Sfinților, traducere de Mihai C. Udma și Elena Burlacu, argumentul și articolele consacrate sfinților romani de Prof. univ. Dr. Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p.515.

[2] Mineiul pe octombrie, ediția a V-a, EIBMBOR, București 1983, Sinaxarul zilei de 24.

[3] Viețile Sfinților pe aprilie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 304-205.

[4] Vezi Proloagele, vol. I, Craiova, 1991, pp. 515-516. Vezi și Viețile sfinților pe februarie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1999 pp. 208-212.

[5] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală, ediția a II-a, București, 1993, p. 162.

[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 134.

[7] Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. Cit., pp. 181-182.

[8] Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp. 105-110.

Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minu...

3 Minute din ora de Religie - Despre Sf. Nicolae

Viața Sfântului Nicolae: Nicolae, copilul care a devenit Sfânt

Viața Sfântului Ioan Botezătorul pe înțelesul copiilor

 

Viața Sf. Dimitrie cel Nou

Viața Sf. Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir

Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii de semeni - clasa a VII

Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii de semeni

           

În istoria Bisericii, au existat personalități care, prin viața și lucrarea lor au rămas modele vii ce au luminat drumul anevoios al creștinilor spre mântuire. Astfel de stâlpi neclintiți ai credinței creștine sunt și cei trei mari ierarhi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul.

            Pe cei trei Sfinți Părinți îi sărbătorim împreună ca pe cei mai mari Învățători și Păstori ai Bisericii din toată istoria creștinătății.

Plini de înțelepciune, ei au explicat poporului binecredincios învățătura Sfintei Scripturi, confirmând-o cu viața și faptele lor.

Cei trei ierarhi au trăit cam în aceeași perioadă de timp, secolul al IV-lea, în epoca ce a urmat imediat după prigonirile sângeroase împotriva creștinilor.

Ei au învățat poporul prin scrieri și cuvântări pline de înțelepciune și dragoste. Au luptat mereu împotriva învățăturilor greșite, dând exemplu viu prin cuvântul grăit și scris și prin faptele lor, arătând adevărata credință în Dumnezeu cel Viu și Adevărat, Care a făcut cerul și pământul, lumea văzută și pe cea nevăzută.

Poporul i-a iubit foarte mult. Unii dintre creștini îl considerau pe Sfântul Vasile mai mare dintre cei trei. De aceea i-au spus Vasile cel Mare, pentru că a întrecut mul în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci și pe cei dinainte, împlinind prin fapte ceea ce spunea.

Alții erau de părere că Sfântul Grigorie este mai mare, pentru că toți se minunau de cuvintele sale blânde și dulci ca mierea, cât și de puterea și adâncimea gândului său, pentru că el înțelegea cu ușurință lucruri pe care alții nici nu le intuiau. De aceea, lui i s-a spus: „Cuvântătorul de Dumnezeu”.

Alții îi dădeau întâietate Sfântului Ioan cel „cu gura de aur”, mai meștere la cuvânt decât toți și îndemnător spre pocăință.

De aceea unii credincioși  își spuneau vasiliteni, alții grigoriteni, iar alții ioaniteni.

Sfântul Vasile cel Mare

S-a născut în secolul al IV-lea în Cezareea Capadociei (Asia Mică) într-o familie foarte evlavioasă, care a dat creștinătății cinci sfinți. Primele învățături le-a primit în familie de la tatăl său, Vasile, un luminat dascăl al timpului, de la mama sa, Emilia, care era fiică de mucenic și de la bunica lui, Macrina. Iubitor de învățătură și însetat de cunoaștere, Sfântul Vasile a studiat apoi la cele mai mari școli ale timpului: Cezareea, Atena și Constantinopol. La Atena, îl întâlnește pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Între ei se leagă o strânsă și frumoasă prietenie. Cei doi prieteni cunoșteau doar două drumuri: cel al Bisericii, pentru a asculta învățăturile dumnezeiești și cel al școlii, pentru a asculta lecțiile profesorilor lor.

După terminarea studiilor, tânărul Vasile a fost, un timp, profesor în orașul său, Cezareea. Primind botezul creștin, s-a hotărât să renunțe la bucuriile pământești în care nu vedea nicio fericire. A intrat în monahism și, urmând învățătura Mântuitorului, și-a împărțit averea la săraci. Pentru a pătrunde cât mai bine tainele vieții ascetice, a călătorit în marile centre monastice din Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.

La întoarce s-a retras în Pont (Asia Mică), unde întemeiază o mănăstire. A organizat viața monahală cu regim de obște și a alcătuit regulile vieții călugărești, care sunt valabile și astăzi în mănăstirile ortodoxe. În singurătatea mănăstirii, Sfântul Vasile împreună cu prietenul său, Grigorie de Nazianz, au alcătuit o culegere de texte despre frumusețea vieții spirituale, intitulată Filocalia, adică iubirea de frumos.

Sfântul Vasile cel Mare a fost hirotoni arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, din cauza ereziilor apărute. Sfântul Vasile a apărat cu ardoare dogma Sfintei Treimi, suferind multe prigoniri din partea împăratului și a ereticilor.

Lucrările scrise de el fac dovada unei vaste culturi teologice. A lăsat umanității opere dogmatice, ascetice, exegetice, cuvântări, rugăciuni și textul unei Sfintei Liturghii care-i poartă numele. Se ruga atât de mult, încât a ajuns să spună că citirea Psaltirii este atât de importantă, încât ar prefera să se oprească sorele din mersul său, decât să înceteze citirea acesteia.

Activitatea lui de teolog și profund cunoscător al dogmelor s-a prelungit și pe plan social. A fost primul ierarh care a încercat și a reușit să concretizeze porunca iubirii aproapelui la nivel de colectivitate, întemeind pe cheltuiala sa azile, spitale, orfelinate, cantine pentru săraci și școli. A venit în ajutorul celor săraci și neputincioși îndemnând pe cei înstăriți să-și folosească averile în scopuri filantropice. De-a lungul timpului, Biserica, inspirându-se din învățătura și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, a început opera de caritate în spitale, în închisori, în orfelinate și în parohii.

Slăbit și istovit de boală, trece la cele veșnice în anul 379, la vârsta de 50 de ani. În semn de recunoaștere a personalității sale de excepție, a fost numit „cel Mare”. Este sărbătorit la 1 ianuarie și 30 ianuarie în fiecare an.

Sfântul Grigorie Teologul

Sfântul Grigorie s-a născut, probabil în anul 329 d. Hr. La Nazianz, în Capadocia. Tatăl său, Grigorie, care era episcop, și mama sa, Nona, au oferit o educație aleasă atât lui Grigorie, cât și celorlalți doi copii, Gorgonia și Cezar. Sfântul Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sfântul Vasile cel Mare, care îi va deveni un prieten foarte bun. Împreună cu acesta a continuat studiile în Cezareea Palestinei, în Alexandria și în Atena.

Pe la anul 357, a părăsit Atena spre a se întoarce acasă, la tatăl său, care era destul de bătrân. În anul 362, al dorința comunității din Nazianz, dar contrar voii sale, a fost hirotonit preot de tatăl său, simțind prea grea această sarcină, a fugit la prietenul său, Vasile, aflat într-o mănăstire, dar nu peste mult timp, s-a întors la tatăl său, în Nazianz, pentru a-l ajutat în păstorirea eparhiei amenințate de pericolul ereziilor. În anul 372 a fost hirotonit episcop. A ajuns și patriarh al Constantinopolului, participând în anul 381 la Sinodul II Ecumenic, din același oraș, unde a apărat Biserica de ereziile vremii. A scris multe lucrări teologice și peste 20.000 de versuri. Pentru profunzimea gândirii lui, Biserica l-a numit „Teologul” sau „Cuvântătorul de Dumnezeu”. A ajuns sfânt datorită vieții sale pline de fapte bune, de credință puternică și dragostea către Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă este sărbătorit la 25 și la 30 ianuarie, în fiecare an.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, probabil, în anul 344. Tatăl său, Secundus, era unul din generalii Orientului, iar mama sa, Antuza, făcea parte din cele mai nobile familii din Antiohia. Deși a rămas orfan de tată, s-a bucurat totuși de o educație aleasă, atât acasă, prin intermediul mamei, cât și în cea mai vestită școală condusă de celebrul retor Libaniu din Antiohia, apoi în școlile Atenei.

După moartea mamei sale, Ioan s-a retras într-o mănăstire, unde a trăit viață ascetică și a scris un tratat intitulat „Despre Preoție”, care este până astăzi un ghid duhovnicesc pentru preoți. Hirotonit preot, Ioan s-a făcut cunoscut foarte repede pentru înțelepciunea, cinstea și puterea cuvântului său. După câțiva ani, a fost ales patriarh al Constantinopolului. În această calitate, el a trimis misionari departe, în afara granițelor Imperiului; a dovedit o grijă deosebită față de săraci, a scris multe cărți și a ajutat duhovnicește nenumărați credincioși prin predicile sale minunate, care i-au adus numele de Hristosm (Gură de Aur).

Sfântul Ioan a fost exilat de două ori de către Împărăteasa Eudoxia, deoarece a criticat hotărârea acesteia de înălțare a statuilor ei în locurile publice. Lungii ani de muncă neobosită și asprimea exilului i-au măcinat sănătatea și au scurtat timpul șederii sale pe pământ. A murit în Armenia, la 14 septembrie 407. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 13 noiembrie, la 27 și la 30 ianuarie, în fiecare an[1].

---

[1] Camelia Muha, Religie creștin – ortodoxă. Clasa a VII-a, ed. Sf. Mina, Iași, 2009, pp.54-55.

loading..