Valentine`s Day
Una dintre „binefacerile” pe care
le-am dobândit, începând cu decembrie 1989, a fost importul de
pseudo-spiritualitate, pe care mulți dintre reprezentanții generației tinere
și-au însușit-o cu multă ușurință. Occidentul care ne fascinează – și are cu ce
să ne fascineze - devenit pentru multe
domenii sursa de împrumut, măsura lucrurilor, modelul care se copiază, se
multiplică mai ales în țările est-europene, care au suportat jugul și umilința
sistemului comunist. Occidentul a devenit „Canaanul”, pământul „făgăduinței”
sau „țara unde curge laptele și miere”. Când este vorba de tehnică,
civilizație, confort, muncă, responsabilitate, corectitudine etc., viziunea se
apropie de realitate. Dar când este vorba de spiritualitate, lucrurile stau altfel.
Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care nu mai preocupă pe mulți occidentali.
Viața duhovnicească a fost închisă în biserică, biserica însăți fiind închisă.
Scriptura nu mai corespunde generațiilor actuale, așa încât a fost stocată în
arhivă, alături de colecțiile de copleșitoare valoare a operelor Sfinților
Părinți și Scriitorilor bisericești. Toate acestea dezvăluie un nivel spiritual
căruia generațiile aflate la cumpăna dintre milenii încearcă să-i facă față și
să-i răspundă. Cum? Consumul de alcool, de tutun, de droguri, de muzică
neinspirată, întâlnite în rândul generației tinere și chiar foarte tinere este
o reacție și un răspuns la criza spirituală din ce în ce mai accentuată. Studii
de specialitate realizate în Occident au arătat că cele menționate mai sus nu
sunt numai refugii ale trupului, ci și ale spiritului uman neîmplinit și
nesatisfăcut. Mai pot fi adăugate și altele, precum: violența, pornografia,
coafuri și vestimentație din cele mai ciudate etc. Toate acestea au fost
importate și însușite cu lăcomie de
mulți români în această perioadă de binecuvântare și blestem din ultimele două
decenii.
Mai nou, importăm sărbători. Și
curios este faptul că, într-o țară unde Ortodoxia oferă sărbători multe și cu
bogăție inegalabilă, se face import din calendarele altor Biserici și
confesiuni. O astfel de sărbătoare este
cea închinată Sfântului Valentin.
Sărbătoarea Sfântului Valentin,
cunoscută și sub numele de ziua
îndrăgostiților (14 februarie), este o sărbătoare care mobilizează un mare
număr de oameni și care face mult zgomot pe străzi, în cluburi, discoteci, în
alte locuri și instituții din aceeași familie. În Vest, acolo de unde ea s-a
impus, sărbătoarea Sfântului Valentin a pierdut mult din caracterul ei sacru,
încât nu mai este un eveniment al Bisericii. Ea îmbracă un aspect eminamente
comercial. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, trebuie să vedem, mai
întâi, cine este acest sfânt.
Sfântul Valentin a trăit în secolul
al II-lea și a sfârșit ca martir. El este cinstit în Biserica Romano-Catolică.
În Martirologiul roman figurează doi
martiri la data de 14 februarie: unul, preot roman, martirizat pe Via Flaminia,
se pare, î timpul domniei lui Claudius, iar celălalt, episcop de Terni, care a
fost martirizat la Roma și ale cărui moaște au fost transferate la Terni. Unii
sunt de părere că ar fi vorba de una și aceeași persoană. Viața lor nu
menționează faptul că ei ar fi avut iubite sau soții. După unii, Sfântul
Valentin ar fi fost ales ca patron al îndrăgostiților în baza unei presupuneri
potrivit căreia în această zi se împerechează păsările. După alții, ziua
îndrăgostiților este o formă de supraviețuire a unor festivități dedicate
sărbătorii romane Lupercalia. Sigur însă este faptul cp această zi, a celor
îndrăgostiți, nu are nici o legătură cu cinstirea martirilor romani[1].
În sinaxarul ortodox întâlnim doi
sfinți mucenici cu numele Valentin, unul sărbătorit pe 24 octombrie[2], iar
altul pe 24 aprilie[3].
Despre el, sinaxarul spune că îndeplinea funcția de diacon în Biserica din
Ierusalim și că era un „bătrând înțelept și ascuțit la minte, care știa pe de
rost Sfânta Scriptură”. El a fost martirizat cândva între anii 305 și 311,
împreună cu alți unsprezece creștini[4].
În prezent, manifestările din ziua de
14 februarie nu nici o legătură cu viețuirea unuia sau altuia dintre sfinții
amintiți. Ele nu au legătură nici cu cinstirea sfinților, ci sunt, mai curând, acte prin care numele sfinților și sfinții
înșiși sunt batjocoriți. În plus, manifestarea sentimentelor de iubire
între tineri, în public, manifestări ce nu reflectă iubirea curată, care nu
trece, ci doar pornirile trupești nestăpânite, sunt stări de lucruri anormale,
condamnate de morala creștină. Căsătoriile pentru o zi, încurajate, susținute
și realizate cu participarea unor persoane și personalități ale vieții
administrative și politice, lovesc instituția familiei și agresează pe
iubitorii valorilor morale și ai vieții sfinte. În cele din urmă, concursurile
organizate în această zi de instituții și organisme implicate în viața socială
și cu responsabilitate față de aceasta, la care participă „cupluri de
îndrăgostiți” recompensate cu nopți petrecute la hoteluri, case de oaspeți sau
în locuri retrase, arată că păcatul, pată a întunericului, este săvârșit la
lumină și în văzul tuturor. Impactul pe care toate acestea îl au asupra
privitorului este unul dintre cele mai dăunătoare din punct de vedere moral.
Căsătoria este un act sfânt care sfințește iubirea dintre doi tineri. Ea nu
presupune și nu îngăduie, în manifestările ei intime, repetiția sau antrenamentul.
Cel mai bun antrenament este abstinența și curăția oferite ca dar celuilalt în
ziua nunții. Ce dar din lumea aceasta le-ar putea întrece pe acestea?
Contestarea, respingerea și
necinstirea sfinților au cunoscut forme variate de-a lungul timpului, forme de
la cele mai simple, până la cele mai complexe și mai grave. Pasivitatea în fața
vocației pentru sfințenie, pe care o are persoana umană încă din momentul
creației, este una dintre aceste forme. Omul a fost făcut după chipul lui
Dumnezeu și este chemat să ajungă la asemănarea cu El. Neîmplinirea acestei vocații este refuzul de a trăi în viața această
după modelul sfinților, iar în veacul viitor împreună cu ei.
Respingerea sau chiar batjocorirea
icoanelor sfinților care au plăcut lui
Dumnezeu din fiecare neam, neîmplinirea datoriilor creștinești în zilele de
sărbătoare prin participarea la serviciile divine oficiate în sfânta Biserică,
înlocuirea modelelor sfinte, oferite în chip desăvârșit de sfinți și copleșitor
de Hristos, cu modele oferite de cinematografie, de spectacole comerciale, de
seriale, interminabile, mâncătoare de timp, din timpul dat nouă de Dumnezeu în
vederea agonisirii mântuirii, seriale lipsite de teme ziditoare și de
consistență, modele care propagă violența, sexualitatea, ura și altele asemenea
acestora ca stări de normalitate sunt tot atâtea forme prin care sfinții sunt
„izolați” în ceruri, împreună cu modelul lor de viețuire plăcut lui Dumnezeu.
Manifestările întâlnite în prezent de
ziua Sfântului Valentin prezentate cu dărnicie și cu insistență de mass-media,
sunt manifestări tipic păgâne. Din acest punct de vedre, sfârșitul mileniului
II constituie un regres.
În primele secole creștine, când
manifestările semnalate mai sus erau foarte frecvente, biserica a răspuns cu
metode și mijloace adecvate. Vom da numai două exemple în acest sens: în a doua
jumătate a secolului al IV-lea, când tot Răsăritul creștin s-a fixat și s-a
generalizat prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie, sărbătoare ținută
până atunci pe 6 ianuarie, odată cu Bobotează Domnului, s-a fixat și data altor
sărbători care reactualizează evenimentele din viața pământească a
Mântuitorului.
Astfel, pe 1 ianuarie a fost fixată
sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului, dată la care păgânii sărbătoreau pe
Ianus, zeul păcii și al războiului și începutul anului, la care se adaugă
sfârșitul sărbătorii Saturnaliilor. În unele părți se sărbătoreau Brumaliile,
în cinstea zeului Bachus, iar în altele se ținea sărbătoarea numită Vota, în
cinstea zeului Pan, zeul pădurilor. Toate aceste sărbători erau însoțite de
ospețe, petreceri zgomotoase, jocuri și obiceiuri indecente și imorale.
Acestora Biserica le-a contrapus postul[5].
Deși sărbătorile închinate
Mântuitorului sunt zile de negrăită bucurie, motiv pentru care postul, ca act
penitențial, nu este îngăduit, Biserica primelor secole a rânduit post în ziua
de 1 ianuarie, ca una act de identificarea pentru creștini, ca mijloc de
înduhovnicire a zilei respective și ca o atenționare pastoral-misionară pentru
cei care, atunci sau acum, aici sau pretutindeni, denaturează sensurile profund
duhovnicești ale sărbătorilor. Atitudinea Bisericii a fost și mai directă și
mai categorică atunci când situațiile au cerut-o. În secolul al VII-lea, când
manifestările păgâne mai aveau încă loc, în canonul 62 al Sinodului Trulan se
precizau următoarele: „Așa-zisele
Calende și cele numite Vota și cele chemate Brumalia… voim ca de îndată
să fie scoase din viețuirea credincioșilor. Lepădăm și dansurile publice… ca
necuviincioase, ca putând provoca multa pagubă și vătămare… nici să nu se
strige numele blestematului Dionissios (Bachus) când se strivesc strugurii în
teascuri… De aceea, cei ce de acum înainte, după ce au fost puși în cunoștință,
poruncim ca aceștia, dacă ar fi clerici să se caterisească, iar dacă ar fi
laici să se afurisească”[6].
Cam în același mod a procedat
Biserica și în cazul sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, care coincidea cu
sărbătoarea păgână a Trandafirilor (Rosalia) care, ca și celelalte păgâne
amintite, se preta la manifestări imorale. Aici Biserica a păstrat denumirea
sărbătorii, în special pentru creștinii proveniți dintre păgâni, dar a înnoit
fundamental sensul și conținutul ei[7].
Cu referire la sărbătoarea Sfântului
Valentin (14 februarie), se impune să facem următoarele precizări:
Mai întâi, atunci când se importă
valori culturale și spirituale, trebuie să se importe ceea ce este creator și
necesar, și nu ceea ce se oferă. Manifestările lumești puse în relație cu ziua
de cinstire a unui sfânt care și-a vărsat sângele pentru Hristos și pentru
Evanghelie constituie un act de batjocorire a celor ce s-au sfințit și a
sfințeniei la care suntem chemați. Față de aceasta, cuvântul Sfintei Scripturi
este cât se poate de clar și categoric: „nu vă amăgiți fraților, spune
Scriptura, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.
Relația trupească, chiar și atunci
când este pusă în relație cu sărbătoarea unui sfânt, numit cu ușurință și cu
păcat patronul și ocrotitorul
îndrăgostiților, este păcat, desfrânare, despre care Sfântul Pavel spune că
închide ușile împărăției lui dumnezeu „Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moșteni împărăția
lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). Iubirea nebinecuvântată prin Taina Nunții
este păcat, iar sfinții nu încurajează păcatul și nu ocrotesc pe cei ce-l
săvârșesc.
Totodată trebuie să spunem că modelul
pastoral și misionar al primelor secole este actual. Chiar dacă sărbătoarea
Sfântului Valent sau Valentin, pomenit în sinaxarul ortodox pe 16 februarie,
este o sărbătoare fără ținere, trebuie să capete o mai mare importanță în viața
liturgică. Nu este suficient să constatăm, să criticăm sau să acuzăm
manifestările denaturate ale serbării unui sfânt mucenic, ci se cuvine să și
arătăm, celor care nu știu și celor care au aflat, dar au înțeles greșit, cum
trebuie sărbătorit și cinstit un sfânt. Prin invitarea tinerilor la biserică,
prin slujbe, prin predică și cateheză, Biserica își face simțită prezența în
această lume agitată care are nevoie de pace sfântă, care caută pacea sfântă
fără să știe că o caută, pace pe care doar ea, biserica, o poate da. Ieșind în
întâmpinarea acestor manifestări legate de sărbătoarea Sfântului Valentin,
Biserica iese în căutarea și apărarea sfântului pe care l-a dobândit prin
martiriul pe care el și l-a asumat, sfânt
răpit în prezent și ținut în captivitate. Cu alte cuvinte, viața
duhovnicească este răspunsul care trebuie dat lumii și celor ale ei. Iar cele
ale lumii sunt „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2,
16). Un astfel de răspuns este în tonul
celui menționat în legătură cu cele două sărbători închinate Mântuitorului.
Acesta este răspunsul pe care Biserica poate și trebuie să-l dea astăzi.
În cele din urmă, reafirmăm că
trebuie confirmată credința de fapte susținută de ele. În Evanghelia care ne
relatează vindecarea slăbănogului purtat de patru inși și lăsat în casa în care
Se afla Mântuitorul, printr-o spărtură făcută în acoperiș, ni se spune că Mântuitorul
văzând credința lor a vindecat pe
slăbănog. Aceasta înseamnă că credința nu este numai o manifestare tainică a
sufletului, ci și una arătată prin fapte. Fiecare generație și fiecare membru
al unei generații creștine este chemat să dea mărturie despre Hristos și
Evanghelia Sa, mărturie care Îl slăvește pe Dumnezeu și sfințește pe om: „Așa
să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16)[8].
[1] Vezi David Hugh Farmer, Oxford. Dicționar al Sfinților, traducere de Mihai C. Udma și Elena
Burlacu, argumentul și articolele consacrate sfinților romani de Prof. univ.
Dr. Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p.515.
[2] Mineiul pe
octombrie, ediția a V-a, EIBMBOR, București 1983, Sinaxarul zilei de 24.
[3] Viețile
Sfinților pe aprilie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan,
editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 304-205.
[4] Vezi Proloagele,
vol. I, Craiova, 1991, pp. 515-516. Vezi și Viețile
sfinților pe februarie, ediția a II-a, îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan,
Editura Episcopiei Romanului, 1999 pp. 208-212.
[5]
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgică generală, ediția a II-a, București, 1993,
p. 162.
[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p.
134.
[7] Cf. Pr.
Prof. Dr. Ene Braniște, op. Cit., pp.
181-182.
[8]
Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „Valentine`s Day”, în Pr. Prof. dr. Viorel Sava, „În Biserica Slavei Tale” Studii de
teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, Doxologia, Iași, 2012, pp.
105-110.
