luni, 5 septembrie 2016

Ce înseamnă să fiu creștin (fișe de lucru pdf+jpg) - Clasa pregătitoare




Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii de semeni - clasa a VII


Sfinții Trei Ierarhi – modele ale iubirii de semeni

           
În istoria Bisericii, au existat personalități care, prin viața și lucrarea lor au rămas modele vii ce au luminat drumul anevoios al creștinilor spre mântuire. Astfel de stâlpi neclintiți ai credinței creștine sunt și cei trei mari ierarhi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul.
            Pe cei trei Sfinți Părinți îi sărbătorim împreună ca pe cei mai mari Învățători și Păstori ai Bisericii din toată istoria creștinătății.
Plini de înțelepciune, ei au explicat poporului binecredincios învățătura Sfintei Scripturi, confirmând-o cu viața și faptele lor.
Cei trei ierarhi au trăit cam în aceeași perioadă de timp, secolul al IV-lea, în epoca ce a urmat imediat după prigonirile sângeroase împotriva creștinilor.
Ei au învățat poporul prin scrieri și cuvântări pline de înțelepciune și dragoste. Au luptat mereu împotriva învățăturilor greșite, dând exemplu viu prin cuvântul grăit și scris și prin faptele lor, arătând adevărata credință în Dumnezeu cel Viu și Adevărat, Care a făcut cerul și pământul, lumea văzută și pe cea nevăzută.
Poporul i-a iubit foarte mult. Unii dintre creștini îl considerau pe Sfântul Vasile mai mare dintre cei trei. De aceea i-au spus Vasile cel Mare, pentru că a întrecut mul în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci și pe cei dinainte, împlinind prin fapte ceea ce spunea.
Alții erau de părere că Sfântul Grigorie este mai mare, pentru că toți se minunau de cuvintele sale blânde și dulci ca mierea, cât și de puterea și adâncimea gândului său, pentru că el înțelegea cu ușurință lucruri pe care alții nici nu le intuiau. De aceea, lui i s-a spus: „Cuvântătorul de Dumnezeu”.
Alții îi dădeau întâietate Sfântului Ioan cel „cu gura de aur”, mai meștere la cuvânt decât toți și îndemnător spre pocăință.
De aceea unii credincioși  își spuneau vasiliteni, alții grigoriteni, iar alții ioaniteni.

Sfântul Vasile cel Mare


S-a născut în secolul al IV-lea în Cezareea Capadociei (Asia Mică) într-o familie foarte evlavioasă, care a dat creștinătății cinci sfinți. Primele învățături le-a primit în familie de la tatăl său, Vasile, un luminat dascăl al timpului, de la mama sa, Emilia, care era fiică de mucenic și de la bunica lui, Macrina. Iubitor de învățătură și însetat de cunoaștere, Sfântul Vasile a studiat apoi la cele mai mari școli ale timpului: Cezareea, Atena și Constantinopol. La Atena, îl întâlnește pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Între ei se leagă o strânsă și frumoasă prietenie. Cei doi prieteni cunoșteau doar două drumuri: cel al Bisericii, pentru a asculta învățăturile dumnezeiești și cel al școlii, pentru a asculta lecțiile profesorilor lor.
După terminarea studiilor, tânărul Vasile a fost, un timp, profesor în orașul său, Cezareea. Primind botezul creștin, s-a hotărât să renunțe la bucuriile pământești în care nu vedea nicio fericire. A intrat în monahism și, urmând învățătura Mântuitorului, și-a împărțit averea la săraci. Pentru a pătrunde cât mai bine tainele vieții ascetice, a călătorit în marile centre monastice din Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia.
La întoarce s-a retras în Pont (Asia Mică), unde întemeiază o mănăstire. A organizat viața monahală cu regim de obște și a alcătuit regulile vieții călugărești, care sunt valabile și astăzi în mănăstirile ortodoxe. În singurătatea mănăstirii, Sfântul Vasile împreună cu prietenul său, Grigorie de Nazianz, au alcătuit o culegere de texte despre frumusețea vieții spirituale, intitulată Filocalia, adică iubirea de frumos.
Sfântul Vasile cel Mare a fost hirotoni arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, din cauza ereziilor apărute. Sfântul Vasile a apărat cu ardoare dogma Sfintei Treimi, suferind multe prigoniri din partea împăratului și a ereticilor.
Lucrările scrise de el fac dovada unei vaste culturi teologice. A lăsat umanității opere dogmatice, ascetice, exegetice, cuvântări, rugăciuni și textul unei Sfintei Liturghii care-i poartă numele. Se ruga atât de mult, încât a ajuns să spună că citirea Psaltirii este atât de importantă, încât ar prefera să se oprească sorele din mersul său, decât să înceteze citirea acesteia.
Activitatea lui de teolog și profund cunoscător al dogmelor s-a prelungit și pe plan social. A fost primul ierarh care a încercat și a reușit să concretizeze porunca iubirii aproapelui la nivel de colectivitate, întemeind pe cheltuiala sa azile, spitale, orfelinate, cantine pentru săraci și școli. A venit în ajutorul celor săraci și neputincioși îndemnând pe cei înstăriți să-și folosească averile în scopuri filantropice. De-a lungul timpului, Biserica, inspirându-se din învățătura și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, a început opera de caritate în spitale, în închisori, în orfelinate și în parohii.
Slăbit și istovit de boală, trece la cele veșnice în anul 379, la vârsta de 50 de ani. În semn de recunoaștere a personalității sale de excepție, a fost numit „cel Mare”. Este sărbătorit la 1 ianuarie și 30 ianuarie în fiecare an.

Sfântul Grigorie Teologul
Sfântul Grigorie s-a născut, probabil în anul 329 d. Hr. La Nazianz, în Capadocia. Tatăl său, Grigorie, care era episcop, și mama sa, Nona, au oferit o educație aleasă atât lui Grigorie, cât și celorlalți doi copii, Gorgonia și Cezar. Sfântul Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sfântul Vasile cel Mare, care îi va deveni un prieten foarte bun. Împreună cu acesta a continuat studiile în Cezareea Palestinei, în Alexandria și în Atena.
Pe la anul 357, a părăsit Atena spre a se întoarce acasă, la tatăl său, care era destul de bătrân. În anul 362, al dorința comunității din Nazianz, dar contrar voii sale, a fost hirotonit preot de tatăl său, simțind prea grea această sarcină, a fugit la prietenul său, Vasile, aflat într-o mănăstire, dar nu peste mult timp, s-a întors la tatăl său, în Nazianz, pentru a-l ajutat în păstorirea eparhiei amenințate de pericolul ereziilor. În anul 372 a fost hirotonit episcop. A ajuns și patriarh al Constantinopolului, participând în anul 381 la Sinodul II Ecumenic, din același oraș, unde a apărat Biserica de ereziile vremii. A scris multe lucrări teologice și peste 20.000 de versuri. Pentru profunzimea gândirii lui, Biserica l-a numit „Teologul” sau „Cuvântătorul de Dumnezeu”. A ajuns sfânt datorită vieții sale pline de fapte bune, de credință puternică și dragostea către Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă este sărbătorit la 25 și la 30 ianuarie, în fiecare an.

Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, probabil, în anul 344. Tatăl său, Secundus, era unul din generalii Orientului, iar mama sa, Antuza, făcea parte din cele mai nobile familii din Antiohia. Deși a rămas orfan de tată, s-a bucurat totuși de o educație aleasă, atât acasă, prin intermediul mamei, cât și în cea mai vestită școală condusă de celebrul retor Libaniu din Antiohia, apoi în școlile Atenei.
După moartea mamei sale, Ioan s-a retras într-o mănăstire, unde a trăit viață ascetică și a scris un tratat intitulat „Despre Preoție”, care este până astăzi un ghid duhovnicesc pentru preoți. Hirotonit preot, Ioan s-a făcut cunoscut foarte repede pentru înțelepciunea, cinstea și puterea cuvântului său. După câțiva ani, a fost ales patriarh al Constantinopolului. În această calitate, el a trimis misionari departe, în afara granițelor Imperiului; a dovedit o grijă deosebită față de săraci, a scris multe cărți și a ajutat duhovnicește nenumărați credincioși prin predicile sale minunate, care i-au adus numele de Hristosm (Gură de Aur).
Sfântul Ioan a fost exilat de două ori de către Împărăteasa Eudoxia, deoarece a criticat hotărârea acesteia de înălțare a statuilor ei în locurile publice. Lungii ani de muncă neobosită și asprimea exilului i-au măcinat sănătatea și au scurtat timpul șederii sale pe pământ. A murit în Armenia, la 14 septembrie 407. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 13 noiembrie, la 27 și la 30 ianuarie, în fiecare an[1].


[1] Camelia Muha, Religie creștin – ortodoxă. Clasa a VII-a, ed. Sf. Mina, Iași, 2009, pp.54-55.

Inspector şcolar din cadrul ISJ Sibiu: „Ora de Religie, darul lui Dumnezeu pentru noi. Nu putem să-i creştem pe copiii noştri fără Hristos”


Inspector şcolar din cadrul ISJ Sibiu: „Ora de Religie, darul lui Dumnezeu pentru noi. Nu putem să-i creştem pe copiii noştri fără Hristos”

Măriuca Neagu, inspector şcolar pentru disciplina Religie în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Sibiu, a transmis presei un material în care militează pentru menţinerea în şcoli a orei de religie. În materialul respectiv, Măriuca Neagu vorbeşte, printre altele, despre programa şcolară la religie, disciplină pe care o consideră un ”dar de la Dumnezeu”.
Redăm mai jos scrisoarea Măriucăi Neagu
”Gândul meu, prin scrierea acestui articol, este să nu supăr pe nimeni şi să-i accept pe toţi cei ce nu sunt în asentimentul adevărului în care cred şi să-i înţeleg la măsura la care au putut să ajungă fiecare dintre ei. Vă mulţumesc că încă mai pot folosi numele lui Dumnezeu în exprimarea mea publică (şi în titlul articolului), căci discuţiile se poartă nu numai asupra orei de religie din şcoală, ci şi asupra faptului ca, în discursul public, să fie interzisă orice trimitere către Dumnezeu. "Toleranţa" domniilor lor, a celor ce vor educaţie fără religie, devine, de fapt, intoleranţă. Doresc ca-n următoarele rânduri să arăt care este importanţa şi frumuseţea orei de religie văzută din mijlocul copiilor şi nu din perspectiva unui studiu. Ora de religie aduce bucurie şi pace sufletească în sufletul copiilor, multă speranţă şi nădejde, satisfacţie şi entuziasm. E ora unde elevul învaţă că e dreptul lui să aleagă în viaţă o anume cale, dar şi să nu-l jignească pe cel ce nu alege drumul său. Învaţă că această libertate implică responsabilitate şi că Dumnezeu este Iubire şi este îndelung-răbdător, că este Lumină care–l luminează dacă stă în Lumină. Dumnezeu nu pedepseşte, El este numai Iubire, însă alegerea sa de a se depărta de Dumnezeu şi greşelile sale îşi au plata lor. Depărtarea de aceste valori pe care, chiar dacă elevul nu le percepe atunci în ora de religie în profunzimea lor, le va înţelege mai târziu şi va avea unde să se întoarcă (să se ridice), atunci când va avea nevoie, şi nu va striga, cu disperare: "Mamă, unde este Dumnezeu? Tată, unde este Dumnezeu?" Ele, valorile, se aşază în mintea şi sufletul său şi va putea să se întoarcă asemeni fiului risipitor, care a plecat de-acasă, dar a avut puterea să se ridice şi să se întoarcă. Această putere şi aceste valori se regăsesc în temele discutate la ora de religie. Ele poartă în sine puterea împlinirii. Exemplific aceasta prin câteva subiecte care sunt cuprinse în programa şcolară şi-n care se regăsesc valorile amintite mai sus: ”Dragostea faţă de aproapele - Pilda samarineanului milostiv” - clasa a V-a, ”Binefacere şi recunoştinţă - Vindecarea celor 10 leproşi” - clasa a VI-a, ”Hristos, Lumina lumii - Vindecarea orbului din naştere”, ”Căinţă şi iertare - Pilda Fiului Risipitor”, ”Iubirea prin fapte - ajutorareL celor aflaţi în suferinţă” – clasa a VII-a, ”Pilda neghinei – îndelunga răbdare şi dreptatea lui Dumnezeu”, ”Imnul dragostei creştine”- clasa a VIII-a, (să nu cunoască cel mai frumos imn închinat virtuţii iubirii !?). Am enumerat doar câteva teme ce prezintă valorile menţionate, pe care le-am selectat aleatoriu pentru că întreaga programă a disciplinei Religie e alcătuită din aceste valori cuprinse toate într-una singură, iubirea. Aş putea să vă arăt acesta făcând o scurtă prezentare a lecţiilor pe fiecare an de studiu. Acum, rândurile sunt limitate, dar, dacă e nevoie, am să mă străduiesc să vă fac să înţelegeţi că toate acuzaţiile pe care le aduceţi orei de religie sunt neîntemeiate. Câtă frumuseţe şi înţelepciune găsim în pildele Mântuitorului, pe care le aşteaptă elevii la oră şi sunt însetaţi să le cunoască! Aproape în fiecare oră de religie, ei zic: „Ne mai spuneţi şi astăzi o poveste?” Răspunsul este DA (până mai putem), pentru că nu putem să-i lipsim de înţelepciunea şi învăţăturile pildelor. Dacă lângă inteligenţă (deşteptăciune) punem pe Hristos, vom dobândi înţelepciunea. Nu putem să-i creştem pe copiii noştri fără Hristos. Nu puteţi, câteva glasuri, să luaţi acest dar al lui Dumnezeu, pe care l-am primit, dar pe care trebuie să-l valorificăm. Într-o lume care se străduieşte ca asemenea mentalităţi – educaţie fără religie - nu numai să fie cunoscute ci şi să fie impuse celorlalţi, desconsiderându-i dacă nu gândesc la fel, în loc să facă reverenţă în faţa celor ce văd evidenţa, misiunea dascălilor de religie - care au aceeaşi pregătire ca a colegilor profesori, devine tot mai grea. Avem încă generaţii de părinţi care, chiar dacă n-au făcut Religie în şcoală ( mă refer la generaţia mea, cei de 35-40-45 ani), au fost educaţi de părinţii lor, care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi-n cadrul orelor de religie. A urmat o perioada în care copiii au fost lipsiţi de această bucurie. După revoluţie, am redobândit acest dar şi copiii lor au putut să-L cunoască pe Hristos, încă din şcoală, reuşindu-se astfel, ca acest liant între oameni, generaţii- Hristos, să rămână în mijlocul nostru. Şi acum...? Lăsaţi-i pe copiii acestor vremuri să devină părinţi adevăraţi şi nu doar „părinţi instruiţi” ca să nu ajungem în situaţia de a rupe acest liant dintre generaţii. Lăsaţi-i să se bucure de izvorul nesecat al Sfintei Scripturi şi de Tradiţia Sfântă, pe care cei ce n-au cunoscut-o, descoperind-o, devin admiratori ai Sfântului Ioan Gură de Aur, ai Sfântului Vasile cel Mare şi ai altor Sfinţi Părinţi, care ni l-au arătat pe Hristos. Să ne ferim de învinuirea copiilor care, mai târziu, dacă le vom lua această şansă, ne vor reproşa că le-am furat darul primit de la Dumnezeu - ora de religie. În marea Sa iubire, Dumnezeu îi va ajuta şi pe ei, dar de ce să-i punem în situaţia delicată de a cere explicaţii cu privire la faptul ca disciplina Religie lipseşte din foaia lor matricolă şi de ce şi de ce... Sunt multe lucruri pe care trebuie să le îndreptăm în predarea orei de religie şi a celorlalte ore şi-n general, în sistemul educaţional, dar nu aşa. De foarte multe ori, disciplina de învăţământ este asociată cu profesorul care o predă. Unor elevi le place o anumită materie pentru că le place profesorul. E firesc! De aceea, aceste noi provocări trebuie să ne determine pe toţi profesorii, nu numai pe cei ce predau religia, să medităm profund la ceea ce facem şi cum facem ca să nu fim părtaşi la ignorarea acestui dar de la Dumnezeu – ora de religie”.
Sursa: Citeste mai mult: adev.ro/nhp49q

Faceți căutări pe acest blog