și morale ale profesorului de
Religie
Pr.
Lect. Dr. Petre Comșa
1.
Calitățile
intelectuale
Conceptul
de personalitate dă un răspuns întrebărilor din multe discipline științifice,
încât se vorbește de personalitate nu numai în pedagogie, dar și în psihologie,
morală, sociologie etc. în fiecare domeniu având diferite nuanțe ale acestui
concept. Astfel în pedagogie personalitatea este definită ca fiind „ansamblul
unitar și integral de însușiri, procese și structuri psihofiziologice și
sociale, care diferențiază modul de conduită al unui om în raport cu alții,
asigurându-i o adaptare originală la mediu”[2].
Personalitatea
psihologică „reprezintă îmbinarea unitară non-repetitivă a însușirilor
psihologice care caracterizează mai pregnant și cu mai mare grad de stabilitate
omul concret și modalitățile sale de conduită. Aceste însușiri ale
personalități sunt aptitudinile, temperamentul și caracterul, la care în
ultimul timp, se adaugă tot mai frecvent sentimentele predominante și motivele
conduite”[3].
Din
punct de vedere moral, personalitatea se definește ca fiind „persoana orientată
integral și permanent spre bine, persoana ajunsă la desăvârșire prin întruparea
binelui înr-însa”[4].
Vedem
rolul central pe care îl ocupă conceptul de personalitate atât în pedagogice,
cât și și științele colaterale, ca morala, psihologia, sociologia etc. și de
aceea vom mai insista puțin asupra lui, pentru a înțelegerea mai bună a
personalității profesorului de religie și a acțiunii acestuia asupra formării
personalității elevilor.
„Potrivit
teoriilor contemporane, personalitatea reprezintă o organizare sistematică de
timp ierarhic, care se elaborează evolutiv în contextul interacțiunii
individului cu mediul social dat cu structurile socio-culturale existente”[5].
John
Dewey, în opera sa: Fundamente pentru o
știință a educației, spune: „Cred că întreaga educație se face prin
participarea individului la conștiința socială a omenirii. Acest proces începe,
în mod inconștient, aproape de la naștere și condiționează continuu puterile
individului, îi întărește conștiința, îi formează deprinderile, îi modelează
ideile și îi trezește sentimentele și emoțiile”[6].
Deci
prima treaptă ierarhică a ansamblului personalității este individul, individul
definit ca o „noțiune mai mult cantitativă; ea exprimă numai faptul că cutare
ființă este unitatea de sine stătătoare între mai multe unități similare.
Individul este un număr printre alte numere. El nu are nici o altă
caracteristică decât unitatea”[7]. Dar
fiecare individ este și o individualitate, care adaugă individului și
caracterul de unicitate sau specificitate. Individul și individualitatea
fiind primele trepte ale personalității,
au fost și primele conștientizate. De aceea și idealul individualist în
pedagogie reprezintă și idealul cel mai de jos.
Treapta
ierarhică următoare a ansamblului personalității este persoana. „Cei vechi
înțelegeau prin persoană individ”[8],
abia prin părinții capadocieni și prin discuțiile calcedoniene persoana este
înțeleasă „ca centru purtător al ființei, iar nu ca parte a ființei”[9].
Lossky stabilește o opoziție mai adâncă între individ și persoană. El spune:
„Noi suntem obișnuiși să vedem între cei doi termeni – persoană individ –
aproape niște sinonime; ne slujim fără deosebire de un termen sau altul pentru
a exprima același lucru. Într-un anumit sens, însă individ și persoană au un
înțeles contrar, individul exprimând un oarecare amestec al persoanei cu
element care țin de fierea obștească, persoana însemnând dimpotrivă, ceea ce
deosebește de fire… omul determinat, acționând prin firea sa în virtutea
însușirilor sale firești prin «caracterul» sau, este cel mai puțin personal. El
se afirmă ca un individ, care are o natură proprie pe care o opune naturii
altora ca pe «Eul» sau – confuzie între persoană și natură”[10].
Părintele Stăniloae nu este însă de acord cu o opoziție atât de adâncă între
individ și persoană.
„Persoana
este un ipostas spiritual purtător de valori, care tinde să participe la lumea
valorilor prin comuniune”[11].
„Persoana este capacitatea de a te identifica cu altul, de a participa la viața
lui. Aceasta reprezintă persoana: a trăi viața altcuiva fără a înceta să fii
ceea ce ești”[12].
Fiecare persoană este un mod unic de deschidere către universal, o
potențialitate unică, în stare de a asuma totul[13].
Iar din punct de vedre moral „omul este o persoană morală întrucât este o
ființă spirituală, care are în sine pecetea binelui și tinde spre bine”[14].
Persoana
este un tot unitar, trup și suflet, dar pe măsură ce pedagogia ca știință a
pătruns mai adânc în înțelesul persoanei, și-a definit idealul pedagogic în
funcție de cele trei facultăți ales sufletului: intelect, sentiment, voință,
absolutizând una din aceste facultăți. Dar „Foerster este cel ce provoacă un
curent nou în pedagogie îndreptând preocupările educației către formarea
caracterului”[15].
După Foerster „adevărata forță motrice a omului întreg, aceea care acționează
în mod hotărâtor asupra întregii conduite a vieții și care constituie
deopotrivă un factor fundamental al sănătății fizice, este caracterul”[16].
Părintele Mihail Bulacu spune: „Prin urmare caracterul, după Foerster este acea
forța reală lăuntrică, în care se îmbină în chip unitar și armonic valorile
ideale ale intelectului, sentimentului și voinței, printr-o educație morală
îngrijită”[17].
Pe
parcurs s-a făcut diferența între caracterul integral și caracterul moral al
persoanei. Astăzi se folosește noțiunea de caracter moral, în aceasta:
„esențial fiind statornicia voinței persoanei în voirea și realizarea binelui”[18],
iar noțiunea de caracter integral –a lărgit, ajungându-se la noțiunea de
personalitate, care include caracterul, dar este mai cuprinzătoare decât
acesta. „Personalitatea morală este persoana ajunsă la desăvârșire prin
întruparea binelui într-însa. Persoana devine personalitate prin orientarea ei
integrală și permanentă spre bine”[19].
După
ce am parcurs foarte sumar etapele înțelegerii treptelor ierarhice ale
ansamblului personalității, trebuie să facem în mod necesar distincție între
cum este înțeleasă personalitatea în pedagogia laica și cum este înțeleasă
personalitatea creștină.
Personalitatea
laică se structurează în funcție de două componente: componenta psihologică și
componenta sociologică, bazându-se pe un bine autonom, în care natura
lucrurilor e luată ca normă a moralității.
Personalitatea creștină se
structurează însă în raport cu Dumnezeu – Sf. Treime, cu Domnul Iisus Hristos,
deci este teocentrică, hristocentrică, are un caracter pnevmatologic și
bisericesc și deci are o normă absolută.
Pentru personalitatea laică norma
este legea morală naturală și conștiința morală. Acestea nu au un caracter
absolut, conștiința morală fiind educabilă și putând prezenta deficiențe
(laxism, scrupulozitate etc.). De aceea „se poate vorbi de natura lucrurilor ca
despre cea mai apropiată normă a moralității, numai raportând lumea creaturilor
la Creatorul acestora și la scopul urmărit de El prin creație”[20].
Pentru
personalitatea creștină idealul este acordul libertății umane cu harul
dumnezeiesc[21].
„Armonia desăvârșită între har și libertate, iată fondul sinergismului biblic,
care constituie viața noastră spirituală”[22].
Pentru
personalitatea laică idealul este căutat într-o armonie pentru un țel relativ,
scop căutat ori în realitatea psihologică, ori în realitatea socială. Pentru
Creator, țelul i l-a dat tot Creatorul. De aceea țelul, scopul creștinismului ,
oricum s-ar defini acesta, este mereu raportat la Dumnezeu. Chiar când Clement
Alexandrinul spune că „omul pe care L-a făcut Dumnezeu este de dorit pentru el
însuși”, are grijă să adauge imediat, „iar ceea ce este de dorit pentru el
însuși este înrudit cu Cel Care este de dorit pentru El însuși”[23],
în virtutea faptului că omul este făcut „după chip” și trăiește pentru a
dezvolta „asemănarea chipului”.
Personalitatea
creștină desăvârșită este sfântul care poate fi definit astfel: „Sfântul este o
personalitate religios-morală, care întrupează în mod liber și personal pe
Hristos, într-o dezvoltare consecventă și armonică a întregii ființe și în
participarea creatoare la viața religios-morală a comunității creștine”[24].
Raportul
între personalitatea laică, care trăiește în numele unui bine autonom, și
personalitatea creștină, care trăiește în numele lui Hristos, precum și poziția
lor față de mântuire și față de Dumnezeu sunt foarte sugestiv prezentate în
învățăturile Sfântului Serafim de Sarov: „Observați că numai o singură lucrare
bună, cea făcută în numele lui Hristos ne aduce roadele Duhului Sfânt. Tot ce
nu este făcut în numele Lui, chiar binele, nu ne procură nici o răsplată în
veacul viitor și nici în această viață nu ne dă harul divin. Iată pentru ce
Domnul Iisus Hristos zicea: «Cel ce nu
adună cu Mine risipește» (Lc. 11, 23).
Totuși
suntem obligați să numim o lucrare bună «adunare» sau recoltă, căci chiar dacă
nu este făcută în numele lui Hristos, ea rămâne bună. Scriptura zice: «În orice neam, cel ce se teme de Dumnezeu și
trăiește cu dreptate primit este înaintea Lui» (F. Ap. 10, 35). Sutașul
Corneliu, care se temea de Dumnezeu și lucra după dreptate, a fost cercetat pe
când se afla în rugăciune, printr-un înger al Domnului care îi zice: «Trimite oameni la Iope, la Simon Tăbăcarul,
vei găsi acolo un oarecare Petru, de la care vei auzi cuvintele vieții veșnice
și prin care te vei mântui tu și toată casa ta» (F. Ap. 10).
Se vede,
așadar, că Domnul folosește mijloacele Sale divine pentru a-i îngădui unui
astfel de om să nu fi e lipsit, în eternitate, de răsplata ce i se cuvine. Dar
pentru a o obține trebuie ca de aici de pe pământ să înceapă a crede în Domnul
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ pentru a-i mântui pe
păcătoși, precum și pentru a dobândi harul Sfântului Duh care introduce în
inimile noastre Împărăția lui Dumnezeu și care ne deschide calea spre fericirea
veacului viitor.
Aici
se oprește mulțumirea pe care o are Dumnezeu pentru bunele lucrări care nu sunt
săvârșite în numele lui Hristos. Domnul ne dă mijloace pentru a le desăvârși.
Rămâne ca omul să se folosească sau nu de ele. De aceea Domnul a zis iudeilor:
«Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Acum
însă, fiindcă ziceți: Noi vedem păcatul vostru rămâne întreg» (Ioan 9, 41).
Când un om cum e Corneliu, ale cărui fapte n-au fost făcute în numele lui
Hristos, dar care a fost plăcut de Dumnezeu, începe să creadă în Fiul Său,
această faptă a lui s-a socotit ca faptă plăcută în numele lui Hristos din
cauza credinței sale în Iisus (Cor. 11, 6). În caz contrar, omul n0ar dreptul
să se plângă că binele împlinit nu i-a fost de folos. Acest lucru nu se
întâmplă niciodată când o faptă bună a fost făcută în numele lui Hristos, căci
binele săvârșit în numele Lui nu aduci numai o cunună de slavă în veacul
viitor, ci chiar de aici, de pe pământ, îl umple pe om de harul Sfântului Duh
după cum s-a zis: «Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul și
toate le-a dat în mâna Lui» (Ioan 3, 34-34)”[25].
Am
prezentat până acum în linii generale pe profesorul de religie, ca
personalitate creștină, am vorbit despre cadrul general necesar ca să se poată
desfășura în mod armonios și am vorbit despre „puținul aluat (vocația) care
dospește multă frământătură”. Vom purcede acum la un studiu analitic al
„frământăturii”, analizând predispozițiile, aptitudinile, calitățile
profesorului de religie, toate acestea desăvârșindu-se prin sinergismul între
lucrarea harului și eforturile proprii.
Am
văzut că în ansamblul personalității avem o ierarhie pe care o găsim și în
înțelegerea acestuia, atât privit sintetic, cât și analitic. Treapta pe care ne
situăm cu înțelegerea este strâns legată de treapta ierarhică a ansamblului
personalității pe care ne situăm, cei de pe treptele superioare având datoria
să-i atragă în sus pe cei de pe treptele inferioare, așa cum spune Sf. Ap.
Pavel s-a comportat când cei din Cezareea îi spuneau prin Duhul Sfânt, să nu se
suie la Ierusalim (Fapte 21, 11), acest lucru explicat de Sf. Maxim în
răspunsul la întrebarea 29 a lui Talasie[26].
Abordarea ierarhică a ansamblului personalității este foarte importantă pentru
profesorul de religie, atât în urcușul și înțelegerea sa, atât sintetic cât și analitic, dar mai ales în
procesul de formare a elevilor, care trebuie abordat evolutiv, pe etape, în
trepte, nu numai în ansamblu, lucru general acceptat astăzi în pedagogie.
Educația genetică, de exemplu, „are drept fundament convingerea că marile etape
ale creșterii corespund unor realități distincte, care permit să se definească
tot atâtea educații distincte. În fiecare stadiu caracteristic al evoluției
sale elevul realizează un echilibru dinamic, atinge un punct provizoriu al
perfecțiunii, tinde spre un anumit stil de viață… tocmai această reușită
trebuie favorizată de către pedagog, această perfecțiune trebuie să o realizeze
el, iar suma acestor reușit definește succesul educației în ansamblu”[27].
Deci
vom căuta să folosim în continuare tot metoda aceasta ierarhică, (fără a
neglija legătura între trepte) și în studiul analitic al personalității profesorului
de religie.
Persoana,
omul este văzut în ortodoxie în mod dihotomic, adică trup și suflet. Cele două
părți componente sunt în strânsă unitate și armonie (libertate fiind numai când
este prezent și harul dumnezeiesc). Sufletul are rolul principal, după
cuvintele Mântuitorului: „Ce va folosi
omul dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va
da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26) sau „Nu vă temeți de cei ce vă ucid trupul, iar
sufletul nu pot să-l ucidă, temeți-vă mai curând de acela care poate și
sufletul și trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 29). La fel cum spun și
Sf. Părinți: „Trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân”.
Ne
vom orienta de aceea întâi atenția asupra sufletului. Despre felul cum a fost
înțeles sufletul de Sf. Părinți, părintele Stăniloae spune: „Concepția
sfinților părinți despre suflet este împrumutată în mare parte de la Aristotel,
dar care nu este deosebită de a lui Platon decât prin aceea că el refuza
preexistența lui, a minții sau a spiritului și deci separarea lui de suflet.
După concepția aceasta, sufletul, unul în esență, are trei facultăți
principale: mintea, ca potență a tuturor actelor de cunoaștere și de cugetare,
pofta, ca potență a tuturor dorințelor și poftelor, și potența irascibilă,
impulsivă a actelor de curaj, de bărbăție, de mânie bună sau rea. Rațiunea ar
fi o anumită funcție a minții. Când aceasta se consideră în locul minții,
sufletul are trei puteri: rațiunea, pofta și impulsivitatea”[28].
Sfinții
Părinți nu separă total mintea de poftă și de potență irascibilă, totuși
consideră prima activitate a sufletului total superioară celorlalte două, prima
fiind o activate rațională, celelalte iraționale. Iată cum le caracterizează
Sf. Ioan Damaschin: „Trebuie să se știe că raționalul prin fire conducere
iraționalul. Puterile sufletului se împart în putere rațională și putere
irațională. Puterea irațională are două părți: una care nu ascultă de rațiune,
adică nu se supune rațiunii alta care ascultă și se supune rațiunii. Partea
neascultătoare și nesupusă rațiunii se împarte în: funcția vitală, care se
numește și puls, funcțiunea seminală, adică de naștere, și funcția vegetativă,
care se numește și nutritivă. Acesteia din urmă îi aparține și funcția de
creștere, care dă formă corpurilor. Aceste facultăți nu se conduc de rațiune,
ci de natură. Partea care ascultă și se susține de rațiune se împarte în mânie
și poftă. Îndeosebi partea irațională a sufletului se numește pasională și
apetitivă”[29].
În
general aceeași concepție despre suflet găsim la Sf. Nicodim Aghioritul[30],
la părintele Cleopa[31].
Sf.
Nicodim Aghirotiul, urmând învățătura Sfinților părinți, spune că mintea este
sufletul propriu-zis sau însuși sufletul: „Iar pe suflet sau mai bine-zis pe
minte (că suflet curățit, minte tot este, după Sfântul Calist) socotește-o ca
pe un împărat”. Deci mintea are rolul principal în persoana umană, deci și a
profesorului de religie, afectele fiind socotite ca exterioare firii și apărute
în om după cădere. De aceea unii Sf. Părinți consideră că ele nu vor participa
la viața veșnică. Afectele nu sunt rele în sine însele, ele fiind asociate în
primul rând pentru susținerea trupului după căderea protopărinților.
Mai
adaugă părintele Stăniloae: „Dar mintea, înțeleasă ca suflet propriu-zis sau
însuși sufletul, față de care pofta și mânia au poziție mai exterioară, este și
ea întreită. Calist Catafigiotul consideră sufletul ca fiind minte, rațiune și
duh, duh asemănarea Sfintei Treimi. Acest întreit aspect nu-i atinge câtuși de
puțin simplitatea. Această concepție are o importanță deosebită, ajutându-ne să
înțelegem o mulțime de lucruri din viața tainică a sufletului[32].
Prima concluzie este că profesorul
de religie trebuie să cunoască această teoria despre suflet, pentru el și
pentru sufletele pe care le are în grijă.
Următoarea concluzie este că mintea
are rolul principal în persoana umană, deci și a profesorului de religie.
Tâlcuind versetele evanghelice: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi
ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău,
tot trupul va fi întunecat, deci dacă lumina care e în tine este întuneric, dar
întunericul cu atât mai mult!” (Mt. 6, 22-23), Sf. Ioan Iacob Hozevitul de la
Neamț, urmând Sf. Nicodim Aghioritul, pentru care avea o deosebită evlavie,
spune:
49
„Ia aminte, te trezește
Și mintea ți-o curățește,
Căci aceasta-i scopul tău
Să stai lângă Dumnezeu.
50
De-ți
va fi ochiul curat,
Trupul va fi luminat
Chiar cele părute rele
Te vei folosi de ele
51
Când
ochiul e-ntunecat
Tot
trupul e necurat,
Toate
cele cinci simțiri
Se
transformă-n năluciri.
52
Mintea
care se numește
Ochiul
Sufletului este
Ea
trebuie curățită
Și
lui Dumnezeu jertfită”[33].
Deci prima calitate a profesorului
de religie, și pe care trebuie să o aibă tot timpul în vedere și la formarea
elevilor, este o minte curată (mintea înțeleasă în sensul Sfinților Părinți).
Profesorul de religie, pentru a
avea o minte curată, trebuie în primul rând să aibă o bogată cultură de
spiritualitate ortodoxă pe care să o și pună în practică, cultură agonisită în
primul rând din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Trebuie, de asemenea, să
aibă un duhovnic bun, care să-l călăuzească pe calea curățirii și menținerii
curățeniei, ceea ce nu exclude necesitatea propriei culturi de spiritualitate
ortodoxă. Pentru el, ca profesor de religie, care are în vedere formarea
duhovnicească a copiilor, nu putem admite lipsa unei culturi de formare
duhovnicească. Copii sunt curați și de multe ori ei ne curăță pe noi, dar ei
trebuie ajutați măcar să-și mențină această curăție.
O minte curată, la un prim stadiu
ierarhic al profesorului de religie, este cea care se menține curată pe ea
însăși în fața ispitelor proprii și care ține în granițele normale afectele,
simțurile și prin aceasta stăpânind tot trupul, având ca activitate în
continuare preamărirea, lărgirea și adâncirea acestei armonii.
Asupra elevilor, direcția
principală în care se îndreaptă acțiunea profesorului de religie este modelarea,
crearea unei atmosfere duhovnicești în clasă, stabilirea unei armonii
psihosomatice prin prezența sa, ca model viu în mijlocul copiilor. Cuprinși în
această atmosferă purificată în care mintea curată tronează ca un împărat în
trup, copiii trebuie să primească „materie ca hrană” pentru persoana lor, care
are ca principiu mișcarea, dinamismul. Ca să poată prezenta această „materie”
profesorul de religie, pe lângă cunoașterea spiritualității ortodoxe, de care
am amintit mai sus, trebuie să cunoască următoarele:
a) Doctrina
ortodoxă. Este în firea omului imprimată tendința spre preamărire, și în primul
rând de preamărire a lui Dumnezeu. Prezentarea doctrinei ortodoxe, deci a vorbi
copiilor despre Persoanele treimice într-o singură ființă și despre lucrarea acestor
Persoane, înseamnă a transforma clasa într-un imn de preamărire a lui Dumnezeu,
într-o doxologie.
Dar cunoașterea lui Dumnezeu și a
lucrării Lui nu este numai un imn de preamărire, este și o lucrare de formare
duhovnicească și acesta este un scop asemenea cu cel de preamărire. Credința,
dogmele trebuie prezentate și transmise în duh autentic creștin. Inclusiv dogma
Sfintei Treimi trebuie prezentată sub aspectul ei formativ, adică să înțeleagă
elevul, că odată ce suntem făcuți după chipul Sf. Treimi, avem datoria să fim
așa cum învățăm că este sf. Treime și că învățarea dogmei Sf. Treimi nu ar fi
decât o informare a noastră fără urmări practice. Tot așa pentru fiecare dogmă
și învățătură creștină.
Dogmele predispun și canalizează
mintea noastră spre a fi modelată de Dumnezeu, spre a se modela, ca să
înțeleagă și de aici, o modelare a întregii persoane. Nu trebuie ca profesorul
de religie să aibă tendința de a modela dogmele după mintea lui, ci invers, așa
cum învăța mitropolitul Filaret al Moscovei: „Nici una din tainele
înțelepciunii celei ascunse a lui Dumnezeu nu trebuie să ne pară străină sau cu
totul mai presus de noi (transcendentă), ci se cade să ne potrivim mintea cu
toată smerenia spre contemplarea celor dumnezeiești”[34].
b) Sfânta
Scriptură. Sfânta Scriptură este o adevărat hrană pentru o minte curată („Cuvintele Mele sunt duh și viață” – Ioan
6, 3) și o adevărată doctorie pentru cei care au nevoie de însănătoșire („Toată Scriptură este insuflată de Dumnezeu
și de folos spre a învăța pentru a mustra, pentru a îndrepta, pentru a
povățui…” (Tim. 3, 16).
Deci Biblia fiind adevărata hrană
ne ajută pentru a ne menține într-o stare de normalitate, a noastră și a
copiilor pe care îi avem în grijă, prin multiple fațete pe care nu le pune în
față. În ea avem istorie, avem etnologie, avem psihologie, dar avem în primul
rând Persoana, viața, minunile, învățăturile Domnului Iisus Hristos.
Niciodată nu va insista suficient
profesorul de religie în a folosi Sf. Scriptură la clasă. Trebuie, în primul
rând, să-și dea silința ca fiecare copil să aibă Sf. Scriptură ortodoxă, sau în
mod obligatoriu noul Testament. Din proprie inițiativă să aducă Noul Testament
copiilor. După aceea trebuie să obișnuiască pe copii să-l folosească și să știe
să se orienteze în el. fie că predă învățătură dogmatică, fie morală, fie cult,
îndrumări misionare, totdeauna Sf. Scriptură trebuie să fie piatră de temelie a
celor prezentate în lumina Sfintei Tradiții. Nu se poate concepe ora de religie
fără Noul Testament. În măsura în care profesorul de religie îi va familiariza
pe copii cu studiul Noului Testament, acest lucru va contribui ca în mare
măsură în viață elevii să aibă Noul Testament ca o carte de căpătâi pe
drumurile pe care vor merge. Trebui insuflată elevilor o adevărată evlavie față
de Noul Testament. Pe lângă prezentarea și tâlcuirea pericopelor evanghelice,
se poate face comparație, mai ales în clasele mari, între cărțile și autorii
cărților fundamentale ale altor religii sau filosofii și Noul Testament,
scoțându-se în evidență că deși e de admirat înălțimea învățăturilor acestor
cărți (precum Upanișadele, Bagavat-gita, Cartea morților, Coranul etc.) totuși
învățătura Noului Testament e dumnezeiască, e de la Unicul Fiu al lui Dumnezeu,
Care S-a întrupat, Domnul Nostru Iisus Hristos.
c) Sfânta
Tradiție. Trebuie obișnuiți copiii de mici cu învățături din Sfânta Tradiție,
din mai multe motive:
-
Este al doilea izvor al Revelației și de
aceea învățătura ei este de o valoare negrăită, pe care copii trebuie ajutați
să o cunoască și să aibă o adâncă evlavie față de ea, să o folosească drept
călăuză în înțelegerea Sf. Scripturi și a vieții în Duh a Bisericii noastre;
-
În această perioadă în care grupările
protestante caută să ponegrească și să înlăture Sfânta Tradiție, lăsând Sfânta
Scriptură la libera tâlcuire și înțelegere a fiecăruia, indiferent de nivelul
duhovnicesc pe care îl are, iar Biserica Catolică a adus înnoiri în sf.
Tradiție, Biserica Ortodoxă, care singură a păstrat nealterată învățătura Sf.
Tradiții și a folosit-o în mod continuu ca izvor de viață, alături de Sf.
Scriptură, are datoria, și prin profesorii de religie, să întipărească în
mintea copiilor iubirea față de Sf. Tradiție. Dar aceasta se poate numai
cunoscând-o.
Făcând parte din Sf. Tradiție, din
Tradiția bisericească, profesorul de religie mai trebuie să cunoască bine:
d) Istoria
bisericească, atât cea a Bisericii ortodoxe Române, cât și cea universală. Sf.
Serafim, întrebat „- Cu ce să ne înzestrăm sufletul?”, a răspuns: „- Cu
cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, pâinea
îngerilor cu care se hrănesc sufletele flămânde după Dumnezeu”.
Trebuie de asemenea să înzestrăm
sufletul cu cunoștințe privitoare la Biserică: cum a fost
ocrotită de la început până în zilele noastre, ceea
ce a avut de îndurat. Trebuie să știm aceasta, nu cu gândul de a-i stăpâni pe
oameni, ci pentru cazul când s-ar pune întrebări la care ar trebui să
răspundem. Dar mai ales trebuie s-o facem pentru noi înșine, pentru a dobândi
pacea sufletească, așa cum zice psalmistul: „Pace, celor ce iubesc învățăturile Tale, Doamne” sau „Pace multă celor
care iubesc legea Ta” (Ps. 118, 165)[35].
Istoria
bisericească prezintă pagini care pot înflăcăra mințile copiilor spre dragoste
de Biserica noastră, inspirându-le dorința ca ea să fie și acum, după atâția
ani de opresiune, iarăși la fel de înfloritoare ca în vremea marilor
mitropoliți Varlaam, Dosoftei, Sf. Antim Ivireanul și a marilor domnitori, Sf.
Constantin Brâncoveanu, Sf. Ștefan cel Mare și Sfânt. Le trebuie relevat
copiilor, mai mult decât se face la Istorie, rolul Constantinopolului în
menținerea dreptei credințe, în cultura și civilizația lumii. Nemuritoare pot
rămâne înscrise în mintea copiilor viața Sf. Constantin cel Mare și a mamei
sale, Elena, viața patriarhilor Serghie, Fotie, Sofronie al Ierusalimului, a
împăratului Ioan cel Milostiv și a multor alții terminând cu Constantin XI
Dragases care a murit eroic în apărarea Constantinopolului (1453).
Nu
pot fi înșirate aici toate momentele istorice înălțătoare care pot fi
prezentate copiilor. Dar nu putem trece peste Viețile sfinților, care au
constituit de-a lungul veacurilor, hrana sufletească a credincioșilor noștri,
de la copii până la cel mai în vârstă. Cât de important este ca elevul să se
îndrăgostească de sfinți, de cărțile cu viețile lor. Un copil care se
pasionează de viețile sfinților, chiar dacă nu a ajunge la nivelul sfinților,
va fi oricum un bun creștin. Dar pot apărea și copii care înflăcărându-se de Viețile Sfinților,
pot fi sfinții de mâine, fiindcă sunt atâți oameni duhovnicești și sfinți care
s-au îndrăgostit de viața sfântă prin intermediul Vieților Sfinților. Astfel
părintele Paisie Olaru, întrebat „- Cine v-a îndrumat să intrați în viața
călugărească?”, a răspuns: „- Viețile Sfinților m-au îndemnat la călugărie și
dragostea ,ea pentru Domnul”[36].
Tot așa despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț în Prologul cărții Hrana duhovnicească, scris de
Arhiepiscopul de la Kiriacopoles Aristovul se spune: „Dar citind cu multă
atenție și seriozitate Viețile Sfinților, care au întemeiat așezământul vieții
monahicești în Palestina, a Sfântului Teodosie, începătorul vieții de obște, a
Sfântului Eftimie cel Mare și Sava cel Sfințit, s-a aprins cu dor fierbinte să
vie la Ierusalim ca să soarbă mai de aproape din izvorul cel dumnezeiesc al
vieți pustnicești și din anul 1936, s-a închis în Lavra Sf. Sava cel Sfințit
făcându-se pildă în ascultarea vieții monahicești. În anul 1946, a fost chemat
să servească Schitul românesc din valea Iordanului și e hirotonit preot ca
Egumen și slujitor la Schit unde a stat peste 6 ani de zile, râvnind viața
Sfintei Maria Egipteanca”[37].
Exemple
se pot da multe, dar trebuie să amintim neapărat de viața Sf. Trei Ierarhi,
despre care se pot spune multe ca exemple viii și mădulare autentice ale
Bisericii și ca oameni de cultură, dar credem că cel mai potrivit imn de laudă
pentru ei este ceea ce a spus Sf. Serafim: „Este periculos a te gândi la Sf.
Treime, fără a avea ca ajutor pe Sf. trei Ierarhi”.
e) Din
secția practică trebuie să cunoască Liturgica, care are implicații multe în
viața copiilor, fiindcă „Sfânta Liturghie este centrul vieți spirituale
ortodoxe și sursa de inspirație a educației religioase”[38].
Din punct de vedere al formării
calităților intelectuale ale copiilor, profesorul de religie trebuie să scoată
în evidență rolul important al cultului Bisericii care este o reflectare a
doctrinei care a format în toiul luptelor pentru stabilirea dreptei credințe și
faptul foarte important pe care îl are cultul și anume de vehicul al doctrinei
Bisericii.
Din secția practică mai trebuie să
cunoască catehetica, omiletica și cu aceasta trecem și la domeniile „laice” pe
care profesorul de religie trebuie să le studieze, din care pe primul loc se
situează pedagogia. Prin natura meseriei, profesorul de religie trebuie să aibă
o cunoaștere temeinică a pedagogiei. Poate avea foarte multe cunoștințe, dar
dacă nu și-a însușit metoda, nu va fi niciodată un bun profesor. Este suficient
să spunem câtă atenție a dat Comenius metodei, ca să ne dăm seama ce importanță
are pentru un profesor de religie, cunoașterea sistematică a procesului de
învățământ, a laturii formative și instructive a acestuia, cunoașterea
principilor didactice, metodelor, cunoașterea etapelor unei lecții, cunoașterea
operelor marilor pedagogi, începând cu: Clement Alexandrinul, Sf. Trei Ierarhi,
Comenius, Herbart, Pestalozzi, Foerster, iar la noi a lui Iacob Putneanul,
Veniamin Costachi și alții.
Trebuie apoi să cunoască domeniile
înrudite pedagogiei, adică psihologia și sociologia. Cunoașterea sufletului
copilului, a etapelor de dezvoltare a acestuia și prin ce se caracterizează
fiecare etapă, ajută enorm pentru a face tinerele vlăstare să crească și să nu
se ofilească. Sociologia este știința care poate determina întâi pe profesor și
apoi prin acesta elevilor aptitudinea pentru social, pentru viața socială, așa
cum creștinismul a fost de la început, o comunitate creștină în comuniune după
cum spune Sf. Scriptură: „și erau neobosiți
în ascultarea învățăturii apostolilor, în împărtășanie, în frângerea pâinii și
în rugăciuni” (Fapte 2, 42).
f) Urmează
apoi cunoștințele de istorie, geografie, literatură, care îl pot ajuta sub
diferite aspecte pe profesorul de religie. Istoria, geografia lămuresc cadrul
în care și-au dus viața creștinii și nu numai creștinii dar și Domnul nostru
Iisus Hristos și, copiii trebuie să realizeze și să se pătrundă de adevărul că
Domnul nostru Iisus Hristos a fost o realitate istorică. Apoi nu se poate
concepe ca profesorul să nu cunoască pe marii clasici ai literaturii universale
care și-au inspirat creațiile lor din Sf. scriptură, din valorile creștine.
g) Limbile
străine. Cunoașterea limbilor moderne este de un real folos pentru profesorul
de religie, mai ales acum când multe cărți religioase valoroase nu a u fost
traduse la noi, datorită condițiilor grele prin care a trecut Biserica noastră
în ultimii 50 de ani.
Dar și mai important este atunci
când profesorul de religie va cunoaște limbile clasice, ebraica, greaca și
latina. Ele au și valoare formativă, dar în primul rând limba greacă este un
ajutor prețios profesorului de religie în discuțiile despre diferitele traduceri
ale Noului Testament de către diferite grupuri creștine. Cunoscând limba
greacă, profesorul poate lămuri înțelesul real al fiecărui text comentat, ceea
ce dă siguranță și lui și elevilor pe care îi călăuzește.
h) Am
lăsat la urmă știința nu pentru că s-ar situa pe ultimul loc în cultura
profesorului de religie. Datorită mentalității false care s-a creat în ultimii
50 de ani, prin care se credea că știința este apanajul materialismului, mulți
văd între știință și religie o totală opoziție. Ținând apoi seama de
autoritatea pe care știința o are în rândul oamenilor în zilele noastre mulți
„puțin cunoscători” părăsesc religia zicând că „merg cu știința”. De aceea, în
cazul că profesorul de religie are cunoștințe științifice, aceasta este foarte
important, în primul rând pentru el, pentru a scăpa de complexe în fața
științei, și apoi pentru copiii pe care îi educă. În primul rând trebuie să
arate că nu este o opoziție, așa cum s-a prezentat, între știința și religie.
Pentru aceasta primul argument este arătarea faptului că mulți sin marii oameni
de știință au fost oameni credincioși, ca: Isaac Newton, Blaise Pascal, Albert
Einstein, Ilya Prigogine și, că între religie și știință este un raport de
complementaritate.
Apoi trebuie să arete că știința a
arătat raționalitatea lumii, armonia ei, unitatea ei, și nu a scos la iveală
întâmplarea, hazardul, cum susține materialismul. A arătat raționalitatea lumii
care trebuie să aibă izvorul într-o Rațiune supremă[39]
și aceasta este Fiul lui Dumnezeu, după cum ne spune Evanghelia după Ioan, cap.
1 versetul 1. Trebuie ca profesorul de religie să nu cedeze nici un pas, nici
el, nici eu elevii, nici în discuțiile cu ceilalți profesori în a accepta că
religia este irațională. Ba din contră trebuie să susțină cu tărie „logica”
credinței, „logica” harului, cum se găsește în întreaga creație. Este și
motivul pentru care spiritualitatea ortodoxă introduce ca o etapă necesară în
urcușul duhovnicesc contemplarea duhovnicească a naturii, cunoașterea
rațiunilor lucrurilor și, aici se impune datoria profesorului de religie. El nu
trebuie să predea cunoștințe științifice în sensul obișnuit, el trebuie să
scoată în evidență armonia naturii care luminează mintea și întreaga ființă,
ajutându-l pe copil să vadă în natură ferestre spre Dumnezeu, nu oglinzi în
care să se reflecte pe el însuși. Trebuie prin toate elevul ajutat să se ridice
către Dumnezeu, așa cum tâlcuiește Sf. Damaschin versetul biblic: „din tot
pomul din rai să mănânci” (Fac. 11, 16) spunând: „prin aceste cuvinte socotesc
că a vrut să spună: «Suie-te, prin toate făpturile, la Mine, Făcătorul, și
culege din toate un singur fruct, pe Mine, viața cea adevărată”.
Deci prin toată cultura sa,
profesorul de religie nu trebuie să devină un enciclopedist, ci în primul rând
el trebuie să crească în credință și smerenie. Cu această materie să hrănească
mintea elevilor, pentru că hrana sufletului e cultura și „sufletul culturii
este cultura sufletului”[40]
și marea realizare a profesorului de religie este dacă reușește să-i facă pe
elevi ca fiecare materie pe care o studiază să o vadă ca pe o rază din Hristos
și către Hristos, adică să înțeleagă că izvorul înțelepciunii, cunoștinței,
binelui, frumuseții adevărului este Iisus Hristos.
Între calitățile intelectuale
trebuie deci introduse și percepțiile, reprezentările, memoria etc., prin care
se însușește cultura, dar neputând lungi prea mult studiul, ne oprim aici
privind calitățile intelectuale ale profesorului de religie.
2.
Calități
morale
Legat de calitățile intelectuale
ale profesorului de religie, s-a pus mult în discuție raportul dintre procesul
instructiv și cel formativ în sistemul de învățământ, fiind perioade în care a
fost folosită mult parte instructivă a procesului de învățământ, cu un accent
deosebit pus pe partea intelectuală, și în special pe memorare, urmând apoi
perioade de critică vehementă a procesul instructiv căutându-se revenirea la
procesul formativ, procesul educativ. Întrucât cred că de fapt problema poate
fi văzută într-un cadru mai larg, va fi abordată în acest capitol, privind
moralitatea. Când zic că această problemă poate fi văzută într-un cadru mai
larg mă gândesc că tot așa sunt perioade în care se pune un accent deosebit pe
fapte bune, alteori pe rugăciuni, ca după aceea ele să intre într-un con de
umbră, la fel ca și în cazul procesului instructiv.
Dar pentru a găsi rezolvarea
corectă a acestor probleme și pentru a înțelege trăsăturile moralității în
viața profesorului de religie, mai trebuie date unele informații despre modul
cum înțeleg Sf. Părinți sufletul omului. Am arătat că sufletul are trei părți:
minte, putere poftitoare și putere irascibilă. Mintea este sufletul
propriu-zis, iar puterea poftitoare și cea irascibilă sunt considerate mai
exterioare firii, inferioare și sunt asociate simțurilor. Afectele nu sunt
considerate rele în sine, având rolul susținerii trupului după cădere. Chiar
plăcerea și durerea asociate lor sunt bune, atâta vreme cât ne mențin în
granițele normale lor, plăcerea și durerea fiind senzații de cunoaștere a
stării trupului sau a realității înconjurătoare. Cea care trebui să țină
afectele, activitatea simțurilor, plăcerea și durerea, și de aici tot trupul în
stare firească, normală, potrivit rațiunii lor, este mintea. Mintea este partea
conducătoare, care în mod firesc trebuie să vegheze ca ea să-și găsească
fericirea în cele spirituale, duhovnicești, în legătură cu Dumnezeu și în
relația iubitoare cu semenii, și în plus să vegheze ca simțurile, afectele și
trupul să rămână în granițele lor firești. Prin analogie, putem extinde acestea
și la nivel social. Deci într-o primă definiție, starea de moralitate, de bine
avem atunci când fiecare lucrează conform menirii lui. Sau cum spune părintele
Galeriu „bine este tot ceea ce, din iubire, zidește, dă viață, salvează, este
conform cu poruncile lui Hristos; rău este tot ceea ce e gol de sens ziditor,
cum e viciul, și ruinează, distruge. Într-un cuvânt binele creează, răul
distruge”[41].
Bine
avem atunci când, așa cum am văzut că spune Sf. Maxim Mărturisitorul:
„exemplarele particulare se vor mișca armonios și identic ele și cu întregul,
cele particulare nemaiavând o voie deosebită de a celor general, ci una și
aceeași rațiune contemplându-se în toate, neîmpărțite de modurile de a lucra
ale acestora cărora li se atribuie la fel”[42]. Avem atunci unitatea firii, se afirmă
persoana. „Persoana devine icoana desăvârșită a lui Dumnezeu dobândind
asemănarea, care este desăvârșirea firii comune tuturor oamenilor. Distincția
dintre persoană și natură reproduce în omenire ordinea de viață duhovnicească
exprimată prin dogma treimică. Este temelia întregii antropologii creștine, a
întregii antropologii creștine, a întregii morale evanghelice, căci
creștinismul este o imitare a firii dumnezeiești”, după cuvântul Sf. Grigorie
de Nyssa[43].
Am
văzut că sufletul curat este minte. Dar Sf. Părinți vorbesc despre adâncul
minții, interiorul minții, pe care o numesc „inimă”, alții „duh”. Nu vom putea
niciodată scoate suficient în evidență importanța acestui mod de a înțelege
„inima” la Sf. Părinți, ca adâncul minții. În această inimă a minții se așază
Hristos la botez. În omul bun, în „omul de inimă”, mintea omului stă în adâncul
ei, stă în această inimă și de aici își soarbe viața și bucuriile. Stând în
inima ei, mintea are o privire integrală asupra părților componente, voința și
rațiunea generală integrând armonios voințele și rațiunile particulare. Așezată
în acest adânc indefinit mintea realizează unificarea firii omenești,
deschizându-se spre semenii săi. Avem o tendință de afirmare a persoanelor și
de unitate a firii omenești. Este starea de altruism, de dăruire fără opreliști
a iubirii, „nu numai prin cuvânt, ci și
prin faptă și adevăr” (1 Ioan 3, 18). Este aceasta un prim stadiu de
moralitate, pe care îl are omul în starea de nepătimire, în momentul când fiere
parte acționează potrivit menii sale sub conducerea minții așezată în inima ei.
În acest stadiu minte își găsește plăcerea în a petrece în cămările inimii,
gustând bucuriile duhovnicești. Revarsă iubire asupra simțurilor, pe care le
ține în granițele firești, plăcerea și durerea fiind semnale de anunțare a stării
trupului. Se face acel sistem integrator de unificare a părților componente, de
împlinire a întregului și a fiecărei părți.
Aceasta
este starea de moralitate minimă a profesorului de religie. El este atunci în
fața copiilor modelul viu de urmat, nu atât prin vorbe, prin „a le face morală”
ci prin „a fi moral”. Fiind un model viu, transmițător de energie din adâncul
inimii, cuprinde copii în această stare, iar copiii se structurează și ei după
modelul pe care îl au în față. Se deschid atunci porțile inimilor și minților
lor se așază la rândul în inima minții. Totul devine atunci iubire prin
unificarea firii omenești și prin afirmarea persoanei fiecăruia. Atunci fie că
se învață rugăciuni, fie că se face lecție, fie că, copii sunt chemați la fapte
bune, toate, au loc în izvorul de apă vie, totul are loc în blândețe și
smerenie, în bucurie și pace.
Deci
esențialul moralității este ca mintea să stea în adâncul ei, în inima ei, în
duhul ei. Pe cât este de ușor, pe atât este și de greu, și de aceea au spus
Părinții că „cel mai lung drum este de la minte la inimă”.
Dacă
lucrurile sunt frumoase când mintea este în inimă și când profesorul de religie
reușește să așeze mințile copiilor în inima minților lor, lucrurile se întunecă
în momentul când mintea iese din starea ei firească, din adâncul ei. Deci răul
este o ieșire din armonie, „nu este nimic altceva decât lipsa binelui și o
abatere de la starea conformă firii la una contrară firii. Răul nu are
existență prin fire. Toate câte a făcut Dumnezeu, așa cum s-au făcut, sunt
foarte bune. Dacă rămân așa cum au fost zidite sunt foarte bune. Dac dacă se
îndepărtează, în chip voluntar, de la starea conformă naturii și dacă vin la o
stare contrară naturii, «ajung în rău»”[44].
„Răul este o lipsă a binelui așa cum întunericul nu e ceva în sine, ci o lipsă
a luminii”, spune Sf. Grigorie de Nyssa. Mintea ieșind in inimă iese din lumină
și intră în „întunericul cel dinafară”. De aceea profesorul de religie trebuie
să caute să-i învețe pe copii de mici pocăința, pocăința în sensul ei nou
testamentar de metanoia, de schimbare, a gândirii, întoarcere a gândirii, a
minții în sine, în adâncul ei, în inima, în duhul ei.
Când
mintea iese din adâncul ei, atunci ea umblă prin părțile de suprafață ale ei.
Simțurile nemaifiind sub controlul armonizator al minții, ies și ele din
granițele lor firești și atunci starea de plăcere devine o goană nebună după
cele senzuale, iar durerea, care urmează, creează o stare depresivă, care se
caută mai mult acoperită cu noi plăceri, care niciodată nu satură.
Mintea
dacă nu se grăbește să se întoarcă în inima ei, atunci se asociază cu
simțurile, începând să trăiască „viața trupului”. Ea devine acum sclava
simțurilor, a părții poftitoare a sufletului, își socate izvorul din cealaltă
vistierie, pe care poate să ajungă să o considere ca fiind inima cea adevărată.
Atunci spunem cu Sf. Andrei Criteanul „mintea țărână mi s-a făcut”, „cu lut
mi-am amestecat gândul, eu ticălosul”[45].
Aici
e nevoie de un mare dar al profesorului de religie că să aducă oile cele
pierdute în staul. Numai fiind un model viu, poate deschide porțile inimii
adevărate. Apoi trebui să-i pună pe copii să facă fapte bune, „să împlinească
poruncile”. Poruncile sunt date în conformitate cu firea. Împlinind poruncile,
făcând fapte bune, într-o atmosferă creată de profesor prin ținerea minții lui
în inimă, faptele bunele ale copilul vor începe să fie orientate spre inima
minții lui inimă, spre Hristos, care Se sălășluiește în inima minții de la
botez. Împlinind poruncile, mintea face efortul de a ieși din sclavia
simțurilor pervertite și începe să simte razele de lumină care vin din inima
cea adevărată. Profesorul trebuie să știe că „poruncile sunt lumină”, „Christos
e ascuns în porunci”, că:
„Hristos
se descoperă în fiecare
Pe
măsura poruncilor păzite,
Taina
lui Hristos cea mare
Se
află în inimi smerite…”[46];
Dar
nu explicând prea mult aceasta elevilor o să aibă rezultate, ci numai, dacă el
fiind un model viu, sensibilizează puțin copilul spre bine și apoi să
exploateze această pornire spre bine în fapte bune, în împlinirea poruncilor pe
măsura copilului și astfel să-i deschidă din ce în ce mai mult inima minții și
de aici drumul spre întâlnirea cu Hristos, prin Duhul Sfânt.
Acum
putem răspunde și la problema care apare de multe ori: că mulți învață rugăciuni
sau versete pe dinafară, dar nu ajung mai evlavioși; că mulți fac fapte bune
fără să-i vedem că sunt mai buni; că mulți postesc și se roagă, dar nu-i vedem
că se umplu de lumină. De aici s-a ajuns să se considere de unii că acestea nu
sunt necesare pentru mântuire.
Toate
problema am văzut că se reduce la revenirea minții în inima ei. Dacă profesorul
de religie face rugăciuni cu elevii, îi pune să memoreze, dar mintea lui este
la suprafață, mintea lui nu este prinsă de cuvintele rugăciunii[47],
atunci nu va reușit decât să imprime dezgust pentru religie sau în cel mai bun
caz efectele pozitive vor fi foarte mici (cum avem la rugăciunea orală).
Cuvintele lui nu vor fi „duh și viață” (Ioan 6, 63), nu vor bate la inima
copiilor spre mustrare și îndreptare și atunci mintea copiilor și întreaga lor
ființă va fi împodobită de setea necontrolată de plăcere a simțurilor
pervertite și nimic nu este mai de plâns decât un profesor de religie, care se
vede în situația să nu poată să trezească sufletele copiilor, din pricina lui,
sau mai rău, chiar închide inimile adevărate ale elevilor, prin nepriceperea și
prin lipsa de moralitate (avem de exemplu, cazul Sf. Paisie Velicicovschi, cât
a fost elev la Academia din Kiev)[48].
Nu
memoratul rugăciunilor este rău. Memoratul trezește memoria originară, dacă e
asiduu făcut. Ne spune Sf. Ignatie Branceaninov că atunci când un tânăr mergea
în pustiul Egiptului era pus să învețe timp de 3 ani Biblia pe dinafară și
aceasta avea efecte foarte pozitive: „Pe fiecare nou începător îl supuneau la
nevoințe trupești sub îndrumarea uni bătrân, timp de 3 ani. Prin ostenelile
trupului, prin povețe dese ale bătrânului, prin mărturisire activității pe
dinafară și dinăuntru de fiecare zi, prin tăierea voii, se înfrânau patimile cu
tărie și repede, se procura minții și inimii o însemnată curăție. Pe lângă
îndeletnicirea cu ostenelile, celui începător i se a și o lucrare de rugăciune
potrivită cu întocmirea lui. După 3 ani de zile se cerea de la cei începători
să știe pe de rost toată Evanghelia și psaltirea, iar de la cei mai capabili și
întreaga Sfântă Scriptură, fapt care în chip neobișnuit dezvolta rugăciunea
grăită cea cu luare aminte”[49].
Degeaba
bate profesorul de religie cu teorii morale reci la inimile copiilor. Trebuie
să fie un exemplu viu. Apoi, elevii trebui să facă fapte bune, să împlinească poruncile, să simtă lumina
poruncilor, ceea ce duce la dezvoltarea discernământului, la stadiul în care
elevul discerne singur binele de rău. Ne spune Sf. Siluan: „Cel ce ascultă de
legea lui Dumnezeu va înțelege desăvârșirea poruncilor Domnului. Orice poruncă
ai lua îți aduce bucurie și veselei. Ia, de pildă, prima poruncă: să iubești pe
Dumnezeu. Dacă crezi că Dumnezeu ne iubește, pentru acest gând vei primi pacea.
Iar a doua poruncă: să iubești pe aproapele tău. Dacă crezi că Domnul îi
iubește pe ai Săi și că Duhul Sfânt este în tine, sufletul tău se va desfăta în
legea lui Dumnezeu, vei cugeta la ea și ziua și noaptea (Ps. 1, 2) și vei primi
darul deosebirii binelui de rău”[50].
Faptele
bune nu se reduc numai la învățare, cântare, rugăciune, ci la împlinirea unei
adevărate vasiliade în parohie. Trebuie ajutați bătrânii, copiii handicapați,
cei bolnavi, cei săraci.
Nu
este bucurie mai mare pentru profesorul de religie decât atunci când vede că
din proprie inițiativă copiii fac binele, și el se poate retrage, ca ei să
crească. Dar până atunci trebuie să știe că răspunzător pentru sufletele
primite, să știe că „sufletele lor atârnă de gâtul lui” (Sf. Antim Ivireanul),
să știe, după cum spune Pestalozzi că „credința trebuie dezvoltată tot prin
credință și nu prin cunoașterea obiectelor cugetării sau a legilor ei; iubirea
prin iubire și nu prin cunoașterea amabilității și a iubirii”[51].
Daca
nu i se va aplica maxima pedagogică a lui Pestalozzi, când caracteriza veacul
pedagogiei kantiene și herbartiene „un veac va fi putut face mari progrese în
cunoașterea adevărului și cu toate acestea a rămas complet înapoi în ceea ce
privește voința binelui”[52].
Dar,
repetăm, numai fiind un model viu, un împlinitor al poruncilor, un lucrător al
virtuților, poate ajunge o călăuză pentru elevi pe drumul mersului duhovnicesc.
Dacă rămâne pe prima treaptă a complexului personalității, rămâne un individ și
neatingând măcar primele stafii ale nepătimirii, atunci se chinuie pe el și pe
copii și va auzi de la Mântuitorul: „Iar
cel ce va sminti pe vreunul din mititeii aceștia, care cred în Mine acela mai
bine și-ar lega de gât o piatră de moară și s-ar îneca în adâncul mării”
(Mt. 18, 6); trebuie atunci să învețe el de la copii cum poate intra în
Împărăția cerurilor, după cum spune Domnul: „Adevărul vă grăiesc: de nu vă veți întoarce și de nu vă veți face ca
pruncii, nu veți întra în împărăția cerurilor” (Mt. 18, 3). Numai dacă
ajunge un trăitor al vieții evanghelice poate călăuzi și pe alții, căci „orb pe
orb călăuzind cad amândoi în groapă”. Profesorul de religie trebuie să aibă
mereu în atenție, așa cum ne spune Sf. Ioan Iacob Hozevitul că:
67
„Scriptura-i
grădina dată
Care
trebuie lucrată
68
Iar
noi grădinari să fim
Să
lucrăm și să păzim
Ea
va fi la judecată
Obiect
pentru teză dată.
69
Nu
precum am studiat
Ci
precum noi am lucrat
Cele
scrise și citite
Cere
să fim trăite
Că
nimic voi folosi
Dacă
nu le voi trăi”[53].
La
fel, Sf. Serafim de Sarov, vorbind despre un teolog spune: „știu că el este
foarte dibaci în născocirea predicilor. Însă e așa de ușor să0i înveți pe alții,
după cum tot așa de ușor să arunci pietre în înălțimea unei clopotnițe. Iar
când e vorba să pui în practică ceea ce înveți pe alții este tot așa de greu ca
și cum ai căra pietre până la vârful clopotniței. Aceasta este diferența între
învățătură și practică”[54].
Totul
se reduce la revenirea minții, lucrării minții în inima cea adevărată, la „omul
tainic al inimii” (! Petru 3, 4), la creșterea omului lăuntric și la căderea
celui dinafară, la trecerea omului vechi pentru a crește cel nou (II Cor. 4,
6), așa cum ni se spune și în Sbornic[55].
Trebuie
ca profesorul de religie să aibă grijă să nu trezească pus în rândul
„înțelepților de astăzi”, cum spune Sf. Ioan Iacob Hozevitul. Vorbind despre
Sf. Nicodim Aghioritul el spune: „razele învățăturii lui întrec știința
înțelepților de astăzi, care cuprinde lustrul filosofiei, dar este lipsită de
miezul credinței. Căci un bob de credință prețuiește mai mult decât vagoanele
întregi de știința lipsită de mustul credinței”[56].
Trebuie să aibă grijă profesorul de religie să nu se situeze în ceata „fraților
mincinoși”, despre care tot Sf. Ioan Hozevitul spune:
„Ispita neamului celui de pe urmă a
și sosit mai grozav acum cu apropierea venirii lui Antihrist, încât amenință să
piardă și pe cei aleși, și nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la
vrăjmașii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grijă numai la cele
pământești, sau la cei destrăbălați care nu pot ușor să vatăme pe creștini.
Pericolul vine de la frații cei mincinoși. Frații cei mincinoși sunt dușmani
ascunși și cu atât mai periculoși cu cât songuri ei cred că sunt frați curați. Predică
și ei ortodoxia, dar o ortodoxie oarecum schimbată și prefăcută după planul
lumii acesteia și a stăpânitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrană
prielnică dar care a început să se strice și în loc să hrănească, otrăvește pe
cei care o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile creștinilor. Aceștia sunt
ispita cea mare a neamului celui din urmă.
Despre ei a profețit Domnul că vor
fi în veacul ce de apoi: „Mulți vor veni în numele Meu și pe mulți vor înșela”
(Mt. 5, 11).
Vorbesc și frații mincinoși de
sfânta și prea dulcea ortodoxie, de dragoste, de curăție pentru fapta bună, de
smerenie și de virtute și ajută obștile creștinești. Cât îi de greu pentru
ortodocșii cei curați și simpli să înțeleagă pe cei au înaintea lor? Cât e de
ușor să se atragă de ideile lor cele «filosofice» și să-i creadă.
Dacă răscolește cineva adânc în
sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu,
ci închinarea unui idol care se numește „OM”.
De multe ori răutatea înșală,
prefăcându-se în chiup faptei bune. După cum a spus și Sf. Dorotei: «nici o
răutate și nici unul din eresuri, nici însuși Diavolul nu poate să înșele pe
cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune». După cum și Sf.
Apostol zice: «că însuși diavolul se închipuiește în Înger luminat»”[57].[i].
[1] Ioan
Nicola, Dominica Fărcaș, Teoria educației
și noțiuni de cercetare pedagogică, Manul pentru clasa a XI-A școli
normale, ed. Didactică și Pedagogică, București, R.A., 1993, p. 3.
[2] Prof.
dr. doc. Anghel Manolache (coordonator), Dicționar
de pedagogie, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 342.
[3] Prof.
dr. doc. Alexandru Roșca, Psihologie
generală, ediția a II-a, ed. Didactică și Pedagogică, București, p. 466.
[4]
Mitropolit dr. Nicolae Mladin, Teologia
Morală Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. I, Morala generală, ed.
Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1979, p. 298.
[5] Prof.
dr. doc. Anghel Manolache (coordonator), op.
cit., p 343.
[6] John
Dewey, Fundamente pentru o știință a
educației, traducere Viorel Nicolescu, ed. Didactică și Pedagogică R.A.,
București, 1991, p.4.
[7]
Mitropolit dr. Nicolae Mladin, op. cit.,
p. 228.
[8] Pr.
Galeriu, Jertfă și răscumpărare, ed.
Harisma, p. 142.
[9] Ibidem, p. 143.
[10]
Vladimir Lossky, Teologia mistică a
Bisericii de Răsărit, traducere pr. Vasile Răducă, ed. Anastasia, p. 150.
[11] Mitr.
Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 289.
[12] Pr.
Galeriu, op. cit., p. 144.
[13] Idem, Dialoguri de seară, Ed. Harisma, p. 15.
[14] Mitr.
Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 200.
[15] Pr. M.
Bulacu, Pedagogie creștină ortodoxă,
București, 1935, p. 125.
[16] Ibidem, p. 126.
[17] Ibidem, p. 127.
[18] Mitr.
Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 199.
[19] Ibidem, p. 298.
[20] Ibidem, p. 84.
[21] Pr. M.
Bulacu, op. cit., p. 92.
[22] Pr.
Galeriu, op. cit., p. 135.
[23] Clement
Alexandrinul, Pedagogul, p. 170.
[24] Mitr.
Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 301.
[25] Irina
Gorainov, Serafim de Sarov,
Spiritualitatea Orientală, nr. 11, p. 103.
[26] Sf.
Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către
Talasie, Filocalia, vol. III, tradusă de Prot. Stavr. Dr. Dumitru
Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibium 1948, p. 110.
[27] Maurice
Debesse, Etapele educației,
Traducerea Magdalena Chelsoi, ed. Didactică și pedagogică, București, 1981, p.
12.
[28] Pr.
Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia
Morală Ortodoxă, pentru Institutele Teologice, vol. III, Spiritualitatea
Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1981, p. 71.
[29] Sf.
Ioan Damaschin, Dogmatică, traducere
Pr. D. Fecioru, ediția a III-a, ed. Scripta, București, 1993, p. 103.
[30] Sf.
Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci
simțiri, transcriere din chirilică de Gheorghe Băbuț, ed. Pelerinul român,
Oradea, 1991, p. 26.
[31] Ierom.
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești,
vol. I, editată de Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, p. 18.
[32] Pr.
Prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit.,
p. 71.
[33] Sfântul
Cuvios Ioan Iacob – românul, Hrană
duhovnicească, ed. „Lumină din lumină”, București, 1993, p. 1.
[34]
Vladimir Lossky, op. cit., p. 36.
[35] Irina
Gorainov, op. cit., p. 130.
[36] Arhim.
Ioanichie Bălan, Părintele Paisie
duhovnicul, ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, colecția
„Credință și cultură”, nr. 1, p. 11.
[37] Sfântul
Cuvios Ioan Iacob –românul, op. cit.,
p. 5.
[38] ***-
art. „Simpozion ortodox privind educația
religioasă”, în „Vestitorul Ortodoxiei”, Periodic de informare
bisericească, teologie și spiritualitate al Patriarhiei Române, anul IV, nr.
11, 15 martie 1994, p.8.
[39] Pr.
Prod. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie
Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele Teologice, ed. Institutului Biblic și
de Misiune al B.O.R., București 1976, p. 12.
[40] Protos.
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești,
vol. II, Ediția a II-a, editată de Episcopia Romanului și Hușilor, 1990, p.
217.
[41] Ibidem, vol. I, p. 205.
[42] Ibidem, p. 206.
[43] Vladmir
Lossky, op. cit., p. 152.
[44] Sf.
Ioan Damaschin, op. cit., p. 91.
[45] Sf.
Andrei Criteanul Ierusalimiteanul, Canonul
mare, în Triod, ediția a VIII-a, ed. Instit. Biblic și de Misiune al
B.O.R., București, 1986, p. 365.
[46] Sfântul
Cuvios Ioan Iacob – românul, op. cit.,
p. 24.
[47] Eveque
Ignace BriantChainov, Approches de la
priere de Jesus, traduction francaise par la Hieromoine Symeon,
„Spiritualitate Orietnală”, nr. 35, p. 64.
[48]
Protoiereul Serghei Cetfeticov, Paisie, starețul
Mânăstirii Neamțului din Moldova, traducere I.P.S.S. Dr. Nicodim,
patriarhul României, ediția a II-a, ed. Sfintei Mânăstiri Neamțu, 1940, p. 49.
[49] Monahii
Lavrei Valaam, Sbornicul, vol. II,
Serdobol 1938, editat de Episcopia Ortodoxă de Alba Iulia, 1993, p. 49.
[50]
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul
deznădejdii și iadul smereniei, ed. Deisis, Sf. Mănăstire Ioan Botezătorul,
Alba Iulia, 1994, traducere de Pr. Prof. Ioan Ică și Diac. As. Ioan I. Ică jr.,
p.. 251.
[51] Pr. M.
Bulacu, op. cit., p. 12.
[52] Ibidem, p.126.
[53] Sfântul
Cuvios Ioan Iacob –românul, op. cit.,
p.34.
[54] Irina
Gorainov, op. cit., p. 34.
[55] Monahii
Lavrei Valaam, Sbornicul (Culegere
despre rugăciunea lui Iisus), vol. I și Ii, Saravalass Oy Roammattulalon
Kieijaoainossa, 1936, ed. Mânăstirii Valaam, reeditată de Episcopia ortodoxă
Alba Iulia, 1993, vol. I, p. 13.
[56] Sfântul
Cuvios Ioan Iacob –românul, op. cit.,
p.34.
[57] Ibidem, p. 274.
[i] Pr.
Lect. Dr. Petre Comșa, „Despre calitățile intelectuale și morale ale
profesorului de religie” în Studii
Teologice, seria a II-a, anul LV, nr. 3-4, iulie-decembrie, 2003, pp. 59-76.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu